vineri, 28 septembrie 2012

Blondo, ce tare eşti!

Vă povesteam ieri cum Ana şi alţi colegi de clasă au fost pedepsiţi de doamna şi ameninţaţi că li se va pune poza pe Net să-i vadă tot poporul cât au fost de răi.

Ei bine, ieri seară Ana mea se întâlneşte în parc cu colega ei de bancă ce fusese şi ea parte din grupul turbulent din clasă.

Dacă fie-mea era încă bulversată de perspectiva de a circula la liber pe Internet, Mara, o blondă cu ochi albaştri şi zâmbet suav a ştiut să ia partea bună a lucrurilor:

- Auzi Ana, zice blonda, tu te-ai văzut pe Net? Că eu am pus-o pe bunica să-mi caute poza să văd şi eu dacă arătam bine!

joi, 27 septembrie 2012

Despre minciună şi alţi demoni

Cred cu tărie în zicerea conform căreia copilul face nu ceea ce zice părintele, ci ceea ce face părintele. Încă de când Ana era doar un boţ cu ochi, am decis să nu o minţim. Sau, mai bine zis, i-am spus că singura justificare a unei minciuni este dacă ea îl ajută să fie mai fericit pe cel căruia i-o spui . Cum să-i fi spus că situaţia e într-adevăr gravă atunci când ea stătea lipită de mine, cu gura plină de sânge şi mă tot întreba dacă dinţii ei se vor face bine? Sau cum să-i fi spus mama tatălui meu că e pe moarte atunci când a fost internat cu ani în urmă, în fază terminală? Deci, în astfel de situaţii consider că minciuna sau mai bine zis nespunerea adevărului e binevenită.

Dar altfel, nu. Nu ne-am minţit copilul, nu l-am ameninţat aiurea, nu i-am spus niciodată că dacă nu e cuminte vine poliţia, sau baubau, nu ne-am prefăcut că plecăm şi-l lăsăm în urmă şi mai ales, nu i-am promis nimic din ceea ce ştim că nu vom face. Iar dacă, din greşeală, nu am putut să ne ţinem de cuvânt, i-am cerut scuze.

De vreo câteva luni, Ana îşi doreşte cu disperare un căţel. A şi văzut unul într-un magazin şi pur şi simplu s-a prăbuşit lângă cuşca lui, plângând în hohote, atunci când i-am spus că regret nespus, dar nu pot să-i iau un animal. Am ţinut-o în braţe până s-a liniştit, am mângâiat-o, i-am zis că o înţeleg, dar că nu pot să-i promit un astfel de cadou.
miercuri, 26 septembrie 2012

Ruşine mie!

Dau să ies din curtea şcolii, când mă trezesc că mama colegei de bancă a Anei îmi şopteşte la ureche:
– Doamna s-a plâns de copii!
– Dar ce naiba au făcut? zic.
– Cică nu se aştepta la un asemenea nivel al clasei, zice.

Fac ochii mari şi casc o gură întrebătoare.
– Mi-a zis că avea alte pretenţii de la ei, să ştie mai multe, să fie mai puţin zgomotoşi şi mai puşi pe treabă.

Aşadar, dragi mămici de copii preşcolari. Nu contează că la noi în ţară grădiniţa nu e obligatorie, nu contează că logica şi bunul simţ spun să dai copilul la şcoală să înveţe carte. Copilul trebuie să ştie cât de multe se poate încă dinainte de a ajunge în bancă. Teoria asta că cei mici au nevoie să se joace, să alerge, să bată mingea şi să învârtă cuburi e o mare tâmpenie. Ei bine nu, ei trebuie să valorifice la maxim primii ani de viaţă pentru a pune burta pe carte ca atunci când ajung în sfârşit la şcoală să fie la un nivel capabil să satisfacă genialitatea pedagogilor români.

Păi n-a zis ea, doamna, la şedinţa cu părinţii, că de acum înainte nu avem voie să ne pupăm copii decât în somn? Şi noi, tâmpiţii, n-am ascultat-o. Iar acum, nivelul clasei nu e cel sperat.

Dragă doamnă, îmi pare sincer rău că sunteţi dezamăgită de cei mici şi implicit de noi, cei mari. Nu ştiu la ce v-aţi aşteptat atunci când aţi aruncat un ochi (poate chiar doi) pe tabelul cu locurile noastre de muncă. V-oţi fi gândit că la asemenea adunătură de absolvenţi de facultăţi, ne-om fi ambiţionat şi noi să începem cu meditaţiile la mate şi română încă din stadiul fetal pentru a nu produce dezamăgirea ilustrei şcoli româneşti. Iar noi, inconştienţii, ne-am pus la bătaie intelectul să citim cărţi de parenting, să încurajăm dezvoltarea armonioasă a copilului, să ne asigurăm că se simte iubit şi că e fericit şi, culmea tupeului, să-i respectăm ritmul de învăţare şi până la urmă de viaţă!

Iertare, dragă doamnă, şi nu ştiu de ce, dar cred că la proxima şedinţă cu părinţii, o să aveţi deja o soluţie pentru a ne salva pe noi şi pe copiii noştri de la pierzanie: un program de lucru mai intens la afterschool-ul cu care colaboraţi.
marți, 25 septembrie 2012

Şi liniuţele folosesc la ceva?

Două pagini pline. Una în caiet şi cealaltă în carte. Scrise la un rând şi ăla puchinos. La început păreau cât de cât drepte (mă rog, oblice), spre final însă, începeau să se întindă în toate părţile. Nu foarte tare, nu foarte rău, ci cât să mă facă să întreb:

- Măi mamă, de ce...?

Şi gata. Atât am apucat să spun. În clipa următoare, stătea cu buza în jos, zgâlţâindu-se de plâns.
- Acum de ce plângi?

Tace şi-şi trage mucii.
- Păi tu nu vezi că liniuţele astea sunt strâmbe şi nu ajung până jos, ca celelalte?

Se pune iar pe bocit.
- Lasă plânsul că nu rezolvi nimic, decât că mă enervezi pe mine! zic şi ridic tonul.

Până să-mi dau seama, am scăpat-o. Am spus-o, deşi mi-am promis că voi face exerciţii de yoga înainte să intru la ea în cameră. Mă uit cum se mucăreşte în continuare, mă uit la liniuţele din caiet şi vin să vă întreb şi pe voi: la ce mama dracului folosesc liniuţele astea? Că şi pe vremea noastră ne asasinau cu ele, iar eu, deşi eram de nota 10 la tras linii şi bastonaşe, am un scris de tot rahatul. Noroc cu computerul la care oricum scriem cu toţii. Nu zic că nu e bine să ştii să scrii şi de mână, dar chiar e nevoie de pagini întregi de liniuţe pentru asta?

Problema e că tocmai stupizenia şi cantitatea acestor teme mă face să-mi sar din pepeni de faţă cu bietul copil care altfel a fost de toată isprava. Şi-a făcut singur lecţiile, a tras la linii o oră fără pauză ca apoi să vină mă-sa să urle la el frustrată de sistem.

Aşa că, am tras aer în piept, am lăsat liniile aşa strâmbe cum erau în caiet, m-am uitat în ochii Anei şi i-am spus:

- Îmi pare rău că m-am supărat. Am greşit. Sunt foarte mândră de tine că ţi-ai făcut temele singură şi că ai făcut cât ai putut tu de bine. Atât te rog: după ce îţi termini temele, gândeşte-te dacă le-ai făcut cât de bine ai putut. Şi dacă crezi că se putea şi mai bine, atunci poate merită să corectezi. Dar doar după ce faci şi tu o pauză. Şi acum, hai în parc să ne jucăm!

Ştie deci cineva la ce folosesc liniuţele? Personal, aş fi încântată să-mi spună cineva şi la ce folosesc temele pentru acasă. Chestia asta cu repetiţia care e mama învăţăturii mi se pare o aiureală. E drept că ajungi să înveţi lucrurile pe care le repeţi, dar le repeţi pentru că ai nevoie de ele, nu pentru că aşa te-au pus la şcoală. Să fim serioşi, câţi dintre voi mai ţineţi minte chestiile tocite în clasă, dar de care nu aţi avut ulterior nevoie? Şi câte lucruri noi nu aţi învăţat atunci când aţi vrut sau aţi fost nevoiţi? Şi de curiozitate: v-au folosit vreodată liniuţele la ceva?
luni, 24 septembrie 2012

Pas de nouvelles, bonnes nouvelles

Pe ziua de azi nu am nimic de raportat.

Copilul s-a pus pe picioare, nu a mai dat la boboci, nu s-a mai mucărit, a fost zglobiu şi cu tonus bun toată duminica.

Eu m-am bucurat de soare şi de parc, am profitat de o duminică în familie pentru a da cu aspiratorul şi a face buşeuri la cuptor umplute cu carne. Apropo, am descoperit că au o carne excelentă de viţel la măcelăriile turceşti sau arăbeşti. Aia da carne, frate! Preţul e cam mare (vreo 32 lei kilul de tocată) dar super faină, fără zgârciuri, fibre, grăsime, de un roz trandafiriu superb, o minune!

Azi am început ziua cu voioşie la 6h30, am depus una bucată şcoler în faţa clasei şi am pornit-o spre radio cu o cafea în mână şi 100 de grame de biscuiţi digestivi în cealaltă. Adevărul e că am pus pe mine 3 kile şi nu prea reuşesc să scap de ele. Pe vremuri se duceau singure. O zi fără pâine, o noapte în club şi gata. E drept că nici nu mâncam ca fraiera sandviciuri peste sandviciuri, nu făceam nici prăjituri şi nici nu stăteam seara pe balcon, cu o sticlă de bere în faţă, să liniez caietele copilului la patru pătrăţele fix.

Para concluir: o zi bună, cu soare afară, fără multe de spus, dar cu multe de făcut. Hai că vă las, că mă cheamă datoria!
sâmbătă, 22 septembrie 2012

Sâmbătă

Vai şi cum mai aşteptam weekendul ăsta! Primul din viaţa ei de şcoler sculat samavolnic în fiecare dimineaţă la 6h30 pentru a fi  înghesuit în cămăşuţa uşor cam strâmtă pe burtă (măsurile i-au fost luate înainte de luna petrecută la ţară cu bunică-sa şi cu borcanele ei de gem) şi scos pe uşă afară în vânt şi frig.

După ce că se mucărea de vreo două zile, după ce că joi noapte nu a dormit mai deloc din pricina nasului înfundat, după ce că a început şi cursurile de engleză la British, după ce că a avut şi niscaiva teme, ieri spre seară a început să se vaite că o doare burtica.

- Ai nevoie la budă? zic pe un ton destul de sec.
- Să încerc, zice ea smiorcăindu-se.

Cinci minute mai târziu, apare victorioasă din baie.
- Am făcut, dar tot mă doare!

Îi dau jumătate de furazolidon. Tot se vaită. Îi fac ceai de mentă. La fel. Hai să încerc cu un triferment. Parcă e mai bine, dar începe să tuşească. Şi tuşeşte şi tuşeşte, ca şi cum i-ar fi rămas un os de peşte în gât. Pe la 21h30 decid să o bag în pat cu tot cu durerea ei de burtă şi behăitul enervant. Şi numai ce o văd că se duce la baie, se aruncă cu capul în closet şi se pune pe un vomitat serios, preţ de vreo 5 minute.
Apoi, se linişteşte, se spală, se bagă în pat şi spune:

- Ce bine că eşti cu mine, mamii! Data trecută când mi-a fost rău, eram la ţară doar cu buni şi tu nu erai cu mine să faci să-mi treacă!

Acum am fost şi ea a adormit liniştită până dimineaţă când eu a trebuit să plec la birou. Şi cum mai aşteptam weekendul ăsta!
vineri, 21 septembrie 2012

De vreme rea şi de demult

Ce bine era la grădiniţă! La grădiniţa ei, nu la a mea. Deşi şi la mine era bine. Grădiniţa mea există şi în ziua de astăzi, undeva în apropiere de Cişmigiu. E o casă mare, cu etaj şi cu arici de metal în vârf de acoperiş, după cum era moda pe vremuri. Niciodată n-am ştiut care era faza cu bila aia cu ţepi ce se punea pe case ca o cireaşă pe tort, dar la trei ani ai mei, eram sigură că e un arici care s-a ascuns pe căsuţă să doarmă mai mult dimineaţa.

Copil privilegiat cu bunică paternă la domiciliu, disponibilă 24 din 24, am beneficiat de o instituţionalizare foarte blândă, care a exclus total creşa, iar grădiniţa a fost din aceea cu program scurt, în casă naţionalizată, cu o curte mică şi trei camere imense cu ferestre cât nişte ochi exoftalmici.

Cu ce îmi ocupam efectiv dimineţile, nu mai ştiu prea bine. Ştiu doar că dansam Haţegana în sala de sport, cu partenrul meu, Emil, că eram responsabilă cu împărţitul cuburilor (dar nimeni nu-mi spusese că trebuie împărţite în mod egal), că mâncam biscuiţi cu măr, că aveam un coleg bâlbâit care colecţiona gândaci vii în cutiuţe de chibrituri, că o iubeam pe doamna Valerica pentru că mă încheia la şireturi şi pe tovarăşa mea, Lidia, pentru că mirosea frumos şi era dată cu ruj.

Îmi aduc aminte cu cât patos cântam Mlădiţe-nmugurite în suflet de copii, în timp ce plesneam de mândrie în costumaşul cel oribil de şoim -- şi continui să mă mir cum de am ajuns om normal după câte prostii am înghiţit atâţia ani, pe nemestecate.

Dar mie mi-a plăcut grădiniţa mea. Şi a Anei mi-a plăcut. Mai ales că în dimineţile ploioase, puteam să chiulim fără să se supere nimeni.
joi, 20 septembrie 2012

De ce ţipă doamna

Pentru că un băieţel s-a culcat cu capul pe bancă la ora de religie

Pentru că Ştefan i s-a adresat cu tu

Pentru că o fetiţă a hârşâit ceva sub bancă

Pentru că Mara nu a ştiut ce e ăla catalog

Pentru că un caiet de-al Anei s-a rătăcit

Pentru că doi flăcăi au vorbit în rând


Dar Ana o iubeşte. Doamna însă nu ştie. Azi mi-a spus că dacă vreau să aflu ce se întâmplă în clasă, să o întreb pe ea, nu pe fiică-mea. Şi e doar a patra zi de şcoală.
miercuri, 19 septembrie 2012

Clasa întâi E

Prietena cea mai bună a Anei nu a nimerit în clasă cu a mea. A mea este la A, cealaltă la E. Mama ei a hotărât să lase soarta să decidă la ce învăţătoare va fi copila ei. Soarta?! Hm, să fim serioşi! Câţi dintre noi îşi permit să mai rişte, bazându-se pe soartă? Aceeaşi soartă a făcut ca un alt prieten de-al Anei să nimerească în clasa unei fete care a luat examenul de titularizare cu 5,26. E agramată, mestecă gumă la oră şi are un pronunţat defect de vorbire ce l-a făcut pe un puşti de la clasă să o roage să vorbească în română, că el nu înţelege spaniola. Aseară, în parc, mama cu pricina căuta să afle cât costă să-şi mute copilul la învăţătoarea cea bună. Căci totul costă.

marți, 18 septembrie 2012

Şcoala noastră, stare proastă

Mă tot frământ de vreo două zile şi mă tot întreb de unde starea asta. Să fie oare faptul că fie-mea are 7 ani şi că nu mai e mult şi va începe să întrebe de Moş Crăciun şi de sex, va vrea smartphone şi ţoale cu Hannah Montana, se va închide la ea în cameră şi va şuşoti cu prietenele? Să fie cei 37 de ani ai mei şi cele două riduri de pe frunte care încep să mă înghiontească şi să se facă simţite, mai ales dimineaţa, la sculare?
Să fie oboseala? Sau problemele de la muncă? Sau toamna? Nimic din toate astea. Şi totuşi, ceva mi s-a oprit în gât şi nu vrea să plece.

Aseară am descoperit. E drept că pentru asta am avut nevoie de o şedinţă cu părinţii de vreo două ore şi de un pahar cu bere după, dar aerul serii plus aburii de alcool m-au făcut să am o revelaţie. Asta e!Este pentru prima dată în viaţa mea de părinte când trebuie să-mi oblig  copilul să facă lucruri care nu-mi sunt pe plac, fără să pot alege ceva mai bun. Mă văd forţată în fiecare dimineaţă să joc o mascaradă în care îi spun copilului meu ce minunat e la şcoală, când de fapt lucrurile nu stau aşa.

luni, 17 septembrie 2012

Nu-mpingeti, vă rog!

Nu înţeleg de ce exact în momentele speciale, momentele acelea unice, irepetabile care oricum vin și pleacă într-o fracţiune de secundă, lumea ne grăbeşte, ne împinge, ne bagă într-un colţ, ne forţează să facem totul repede, repede, fără să respirăm, fără să apucăm să spunem asta e viaţa mea şi vreau să stau şi să o contemplez pentru că a doua oară nu va mai fi, sau nu va mai fi la fel.

Mi s-a întâmplat la cununie, când am fost împinşi de la spate într-o sală mare, ţinuţi două minute în poziţie de drepţi, puşi să semnăm, daţi afară şi trimişi acasă ca să vină alţii la rând.

Mi s-a întâmplat la spital când, până să apuc să mă dumiresc, eram pe masă, cu o perfuzie şi un ac în coloană, cu un copil câteva minute mai târziu şi fără timp să plâng de bucurie.

Mi s-a întâmplat şi azi când m-am trezit băgată cu forţa într-o mulţime pe care nu o cunosc, strivită, mânată către fundul curţii, departe de copilul meu care mă căuta din priviri. Or locul meu nu era acolo. Acolo nu cunoşteam pe nimeni. Eram singură printre străini, în timp ce copilul meu era prea mic să mă mai vadă.

Ştiu că pentru asta s-a inventat aparatul de fotografiat. Dar eu vreau să am timp să mă uit la viaţa mea atunci când ea se întâmplă. Să merg încet printre lucruri şi poveşti şi să mă bucur pentru că fac parte din ele.


duminică, 16 septembrie 2012

12 ore până la şcoală

Am emoţii. Mari, mari, atât de mari încât mi se pare ca mă strâng de gât şi mă sufocă.Şi-mi vine să plâng. Tare, tare, atât de tare încât îmi vine să-mi pun perna pe cap, să închid lumina şi să stau acolo, pe întuneric şi să rog timpul să curgă mai încet. În loc de asta, m-am apucat să fac o salată iceberg cu bucăţi de curcan şi sos de muştar. Sper să-i placă. Sper să-mi treacă. Sper să fie bine. 
vineri, 14 septembrie 2012

Copiii obraznici: ghid pentru spectatori

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soţ.

Ana a fost dintotdeauna un copil cuminte. Mă rog, fiecare copil are hachiţe ocazionale, însă una peste alta chiar a fost cuminte în mod constant (cel puţin prin comparaţie cu amintirile despre copilăria mea de băiat). Totuşi, mai ales când era mai mică, i se întâmpla să se comporte neadecvat în anumite situaţii. Nu neapărat obraznic, nu neapărat râzgâiat (deşi le-a încercat şi pe-astea pe principiul DŢŢ) -- dar neadecvat. Am tratat fiecare incident aşa cum ne-am priceput mai bine: ignorat, explicat, certat, pedepsit -- în fine, ce-am considerat noi că se impune. Incidental, cred că ne-a ieşit destul de bine, dat fiind faptul că a rezultat un copil cuminte; dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Vreau să vorbesc despre inevitabila mamaie, vânzătoare sau mai ştiu eu cine care venea să-mi ameninţe copilul. Ameninţări la care presupun că eu ar fi trebuit să fiu complice. Te ia poliţia, te iau ţiganii, o să rămâi aşa, ştiţi genul. Apropo de asta, aveam o cunoştinţă în parc care voia să-şi sperie copilul cu ameninţări, dar nu voia să fie nici excesiv de crudă. Compromisul la care a ajuns a fost "vine Gâga!" (dar şi ea glumea pe seama Gâgăi). Lăsând Gâga, vin şi vă întreb: vouă vi se pare normal să vină oameni de pe stradă şi să vă ameninţe copiii, iar voi să fiţi recunoscători pentru asta? Şi nu suntem noi mai cu moţ -- văd o sumedenie de astfel de incidente (e.g. aici) care nu sunt doar acceptate, dar primite cu mare recunoştinţă de către părinţi vestici.

Ok, o să spuneţi că sunt eu tată de fată şi sunt excesiv de protector. Însă ştiu de pildă că şi Ioana e deranjată de situaţii de felul ăsta. Iar pe de altă parte, lăsând la o parte incogruenţa intrinsecă a situaţiei, mai este şi faptul că părintele prezent este şi jignit în substrat. Pentru că voluntarierea fără acordul meu a emiterii unor ameninţări implică în mod evident presupunerea că eu sunt depăşit de situaţie şi am nevoie de ajutorul de orice fel al oricui.

Poate o să spuneţi că sunt eu excesiv de critic. Dimpotrivă, am analizat situaţia optimistă în care cred în bunătatea oamenilor. Presupunerea alternativă este că indivizii care proferează ameninţările sunt nişte sociopaţi care le iau în serios. Deci nu mă judecaţi prea aspru.

Idei de şcoală nouă?

Dragi mămici născătoare de prunci şcolari, vin la voi cu o mare rugăminte. Trei zile mă despart de noua mea viaţă ce va presupune pe lângă treziri cotidiene cu noaptea-n cap şi încercări de a convinge şcolăriţa din dotare să îmbuce ceva sănătos înainte de a pleca de-acasă.

Problema este că eu însămi opun rezistenţă atunci când trebuie să deschid uşa frigiderului înainte de ora 9. Situaţia se schimbă dacă micul dejun este servit la pat, pe o tavă de lemn pe care stă un fir de floare frumos mirositoare, alături de un pahar cu suc de portocale şi o ceaşcă de cafea aburindă, cu un croissant cu unt şi un bol minuscul plin cu gem proaspăt de căpşuni. Dar cum copila n-are decât 7 ani şi eu nu sunt dispusă să plimb tava cu ochii cârpiţi de somn, trebuie să recurg la ceva mai inteligent pentru a-i băga ceva la maţ ca să-i meargă creierul mai bine.

Deci, pe lângă  cana cu lapte pe care o soarbe oricum zilnic cu ochii în televizor, ce aş mai putea să-i dau la micul dejun? Ceva rapid, care să nu necesite pregătiri excesive şi care să nu fie din categoria iaurt-sana-brânzică de casă sau alte d-astea etichetate de Ana cu beah!

Mai am o problemă şi cu pacheţelul pentru şcoală care, din păcate, trebuie să fie compus din dumicate mici căci fie-mea n-are voie să muşte pe dinţii din faţă încă nişte ani de acum înainte.

Şi acum o ultimă întrebare pentru mamele de fete: cum fac astea mici ale voastre cu mersul la buda şcolii? A mea nu ajunge să stea în picioare şi să nimerească unde trebuie, deci ar trebui imaginată  altă metodă cât de cât igienică. Any idea?

joi, 13 septembrie 2012

Toamna asta se poartă blănurile

Discuţie între Ana şi bonă-sa.

- Anaaa, vrei un fruct?
- Păi ce avem?
- Mere, prune, struguri şi piersici.
- Astea sunt alea cu blană?


miercuri, 12 septembrie 2012

Sinonimul cuvântului nicovală, sau cum distrugi plăcerea de a citi

Dragii mei, astăzi vom vorbi despre uciderea din faşă a dorinţei de a citi. Procedura e relativ simplă şi cu o rată foarte mare de succes în şcolile din România.

Se ia aşadar una bucată puradel de vreo 7 ani, se bagă la şcoală, se chinuie vreun an de zile cu scris şi citit şi când vine în sfârşit vacanţa mare, pac, îi tragi în moalele capului cu ditamai tema pentru vară. Pentru a-şi atinge scopul, tema trebuie să fie stufoasă, să necesite mult timp, să nu presupună nimic distractiv şi să distrugă sistematic ziua de vară şi nervii părinţilor. Ah, şi pentru puncte suplimentare trebuie să fie şi inutilă sau, şi mai bine, imposibil de rezolvat.

Iată un exemplu: ce-ar fi să-i punem pe ăştia mici ce tocmai terminară clasa I să citească peste vară poveştile lui Creangă, Ispirescu şi Delavrancea? Dar nu d-alea repovestite, ci în original, cu toţi pârdalnicii şi smotoceii şi alte d-astea de le studiarăm şi noi prin liceu. Şi ca să fim siguri că odrasla chiar va face ce i s-a spus, o obligăm să copieze din poveste nişte cuvinte bine alese de Doamna şi apoi să le găsească sinonime. Iată o listă de astfel de cuvinte: blazon, steag, brazdă şi, pour la bonne bouche, unul cu care copilul va fi cu siguranţă făcut KO: nicovală.

Dacă nici după această temă copilul dumneavoastră tot nu s-a scârbit de ideea de a citi, nu-i nimic, şcoala noastră vă vine în întâmpinare, propunându-i spre lectură o frumoasă şi emoţionantă povestire. Cică ar fi scrisă de Delavrancea, iar subiectul este menit să ţină copilul departe de cărţi mult timp de acum înainte. În mare e vorba de un băieţel sărac cu o mamă bolnavă şi care, în noaptea de Crăciun, se duce să colinde ca să facă rost de nişte bănuţi pentru lemne. Şi cum se chinuie el aşa să-şi ajute mama, iată că aceasta este răpusă de boală şi de frig. Dar lucrurile nu se termină aici. Autorul povesteşte şi cum vine preotul să o ducă la groapă în timp ce băieţelul plânge şi urlă. Final! Hm, ce ziceţi? Hai că am dat lovitura cu povestea asta. Pe vremea noastră era cu Puiul ăla de era lăsat de izbelişte -- acum a trebuit să trecem la chestii mai serioase, că ăştia mici din ziua de azi nu se mai sperie aşa de uşor cu atâtea desene cu monştrii şi fantome. Dar eu zic că după o astfel de vară la sfârşit de clasă întâi, am reuşit să scârbim suficient copilul ca să intre şi el în rândul lumii şi să urască şcoala aşa cum trebuie şi cum se doreşte.

P.S. Toate exemplele de mai sus sunt adevărate. Le-am aflat ieri de la bunica unui copil din anturajul Anei.
luni, 10 septembrie 2012

Just a perfect day

Sunt zile perfecte. Din acelea care se fac aşteptate, care se fac dorite, care se simt în aer şi care apoi vin pe neanunţate, dintr-o dată, ca o furtuna de vară care răscoleşte tot înainte să dispară şi să lase în urmă miros de ploaie şi de aer proaspăt.

Cam aşa s-a întâmplat în ziua aceea. O zi ca oricare alta în care am ajuns, fără să vrem, la capătul lumii. Pentru mine aşa arată: o mare calmă şi albastră ce se întinde până hăt, departe, şi noi pierduţi pe un pământ cald şi moale, la o barcă distanţă de tot.
Plumis Beach - Thassos

Şi cum sa sărbătoreşti mai bine o zi la capătul lumii, decât sărind de la înălţimea celor 7 ani ai tăi?
Plumis Beach: Un ponton făcut de om într-un loc aproape neatins
Sau fugind în picioarele goale prin bălţi de apă călduţă şi sărată, speriind în goana ta crabii şi peştişorii ce se lăfăiau la soare?
Tot Plumis
Şi pentru că lumea se întinde şi pe verticală, acolo sus, în munţi, există un sat cu case albe şi picturi albastre, cu leandri şi smochini, cu oameni puţini, alungaţi în case de aerul dogoritor.
Kazaviti - un sat de păstori în munţii din Thassos
Şi există şi o mare azurie ce a ştiut ca nimeni alta să sape în stâncă o grotă pentru sirene şi poveşti.
Grota de la Tripiti Beach (partea dinspre mare)
Ştii tu, draga mea, ce zi perfectă a fost pentru mine, ziua aceea în care te-ai întors de la capătul lumii la mine în braţe?
Ana mea şi eu cu ea

duminică, 9 septembrie 2012

Să-mi trăiască familia!

Ne-am căsătorit de Sfânta Maria Mică și ne-am cununat de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Asta l-a făcut pe B să spună că dacă va fi fată, să fie Ana.

Cinci ani mai târziu, exact când ne sărbătoream şi noi mariajul, zgâtia zglobie cu ochi albaştri de prin casa noastră a apărut la mine în burtică. Exact de Sfânta Ana. Şi Ana a rămas.

Azi e ziua noastră. Noi, cu 12 ani de căsătorie şi ea, cu numele şi toată iubirea noastră. Să ne trăim!
sâmbătă, 1 septembrie 2012

Thassos reloaded

Nici nu ştiu cum să vă spun asta. Să zicem că, în ciuda a ceea ce urmează să vă povestesc, nu suntem nici fiţoşi, nici cu prea mulţi gărgăuni în cap, nici prea boieri şi nici prea sclifosiţi. Şi totuşi am fugit din Halkidiki. Adicătelea, acum vă scriu din Thassos. Asta după ce am anulat rezervarea din Pefkohori, am pierdut nişte bani şi am încercat să ne salvăm o vacanţă cu multe şanse de a deveni un eşec.

Pentru cei ce au fost în Halkidiki şi le-a plăcut, să ştiţi că vă înţelegem. Peninsula e frumoasă (nu ca Thassos), marea e azurie, dar cam rece (aşa am prins-o noi), dar trebuie să ştii ce să alegi ca să nu rişti să te trezeşti în ceva gen Mamaia, cum am păţit-o noi. Pefkohori era descris pe gugăl ca un sat de pescari din Kassandra, la malul mării, cu o plajă frumoasă şi cârciumi multe. Noi am nimerit într-un complex de vile ok, cu o curte faină, cu gazon şi un palmier, într-un apartament cu două paturi, trei balcoane, o chicinetă murdară, două bude şi două duşuri, dintre care unul i-a căzut la propriu consortului în cap. Mai aveam două scaune pe post de noptiere, un coş de gunoi stricat, nişte vecini cu bebeluşi urlători, o altă vecină cu tuse tabagică şi nişte muncitori zeloşi, înarmaţi cu diferite unelte zgomotoase ce ridicau o vilă chiar în coasta noastră. Până aici, totul ok.

Problema era că micuţul sat de pescari era de fapt o hardughie zgomotoasă, cu baruri şi pizzerii, cu negri care vindeau rahaturi fosforescente, cu preţuri mari şi mâncăruri tip fast food. În plus, sendi-biciul de pe google era o chestii scoicoasă şi pietricioasă ce te făcea să treci în revistă toți sfinţii până intrai în marea recişoară şi neplăcută (soţului i s-a înfipt literalmente o pietricică în talpă; a găsit-o tot acolo după câteva ore).

Aşa că inginerul din dotare a zis: ori pierdem nişte bani şi plecăm de aici unde ştim că ne e bine, ori stăm şi-ţi scot pe ochi vacanţa asta ori de câte ori am ocazia! Normal am fi vrut să plecăm mai la dreapta sau mai la stânga. Eventual, mai pe Sithonia, dar sezonul e în toi, nu ştiam unde să mergem, nu voiam să pierdem şi timp, pe lângă bani, aşa că am hotărât să fugim în Thassos, pe principiul drumul cunoscut e cel mai scurt.

Sigur că nici aici nu e ca prima dată. Cazare nu am găsit la fel de bună şi nici la fel de ieftină, vremea e mai puţin prietenoasă (seara e chiar rece), marea e foarte agitată (n-am văzut din copilărie, de la 2 Mai, valuri aşa de mari), viespile sunt peste tot -- dar suntem în Grecia, the real one! Avem taverne, avem peşte, avem greci simpatici, avem o familie de români cu doi copii neurlători, avem sendi-bici pe bune şi mai avem 4 zile şi ne întoarcem. Deşi, am înţeles că se amână şcoala. Ştiţi ceva în sensul ăsta?
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes