joi, 29 noiembrie 2012

În colţ de gură

În urmă cu 5 minute. Eu, cu degetul în gură, ronţăind tacticos un colţ de unghie. Afară, un cer mohorât şi întunecos, ca de apus. Nu ştiu a ce miroase sau dacă miroase a ceva, dar cum stau aşa, cu nasul lipit de geamul închis, mi se pare că ar trebui să simt în nări un iz de frunze arse. Mă simt un pic ciudat, parcă o stare de amorţeală ar fi crescut în mine ca o plantă uriaşă şi acum mă gâdilă pe dinăuntru cu frunze mari şi cărnoase. Fără să vreau mă trezesc zâmbind într-un colţ de gură. În celălalt, am degetul.

Şi deodată, le aud. Sunt vreo patru, toate mari, gri, zgomotoase, ca nişte păsări uriaşe de fier sau ca nişte dragoni zburători sau ca nişte gânduri rele de un argintiu metalizat orbitor, răspândind în jur zgomot şi nelinişte.

Îmi apropii nasul de geam, îmi scot degetul din gură ca să pot sta cât mai lipită de fereastră, le urmăresc cu privirea şi spun:
- Ia uite bă, ce de elicoptere! Sunt patru, dar mai vin! Se făcu de decembrie, băi Ioano!

Cine merge la paradă, mâna sus! Cine nu, să-mi spună ce face trei zile de relaş cu copilul drăgălaş. N-am idei şi am nevoie. Mă găsiţi pe blog sau lipită de geam.
miercuri, 28 noiembrie 2012

Sugestii

Dragă Moşule,

Nu, nu sunt un copil, deşi uneori mă supăr şi bocesc ca un ţânc, deşi mi se întâmplă să mai vărs câte ceva prin bucătărie sau să mai scap vreun pahar pe jos, dar poate anul ăsta faci şi tu o excepţie şi treci şi pe la mine.

În general nu cred că sunt prea pretenţioasă şi, dacă mă gândesc bine, cred că pot spune că am fost și destul de cuminte. Nu te încrunta, ştiu că am mai ridicat şi eu tonul şi am bodogănit şi criticat în câteva rânduri, dar pe bune că am avut dreptate!

În plus, ceea ce-ţi cer nici măcar nu e foarte consistent. Nu că n-aş avea o grămadă de idei şi de dorinţe, dar, te înţeleg şi pe tine că eşti doar un moş şi că nu poţi să-mi aduci pantofii ăia maronii de i-am văzut prin centru sau un Shalimar de la Guerlain sau o poşetă neagră de la Zara. Sau poți?! Ce zici? Ah, ok, ştiam eu.

În fine, eu voiam să-ţi cer un fond de ten. Dar nu unul d-ăla de usucă faţa şi  îţi dă un aer mumificat, nici d-ăla care  se cojeşte după jumătate de zi şi care lasă dâre roz-gălbui pe lângă urechi. Am avut o sticluţă de la Revlon, nu mi-a plăcut. Am avut şi de la Yves Rocher, dar nici ăla nu fu bun.

Acum, eu o să întreb lumea de pe aici dacă are vreo sugestie pentru o faţă ca a mea albă, obosită și deshidratată, iar tu, dacă mă citeşti, poate îmi faci o surpriză. Dacă nu, poate mă citeşte soţul.

marți, 27 noiembrie 2012

Suflet de mamă

Tocmai când mă pregăteam să sar într-un picior pe blog şi să vă povestesc cum am reuşit noi, nişte amărâţi de părinţi, să ştrangulăm încă din faşă pretenţiile şcolii de a plăti bani grei pentru serbarea de Crăciun, hop un mail. Autorul - o mămică cu suflet sensibilos ce se tânguia că ce fel de serbare e asta pentru copilaşii noştri, fără Moş Crăciun închiriat şi fără tort? Păi bine breee, nu ziserăm aseară, la şedinţă, că lăsăm baltă zurgălăii şi globuleţele şi optăm pentru o petrecere de sfârşit de trimestru, la un loc de joacă, unde să ne lăsăm progeniturile să zburde 3 ore pentru 44 de lei de căciulă? Şi că pentru Crăciun să le luăm o carte pe care să le-o aşeze doamna sub brăduţul decorat din clasă?

Dar, ce să vezi, nici n-avusei timp să-mi şterg lacrimile ce-mi şiroiau deja pe obraz la gândul unei serbări fărădemoş, că încă o mămică, la fel de simţitoare, se bagă şi ea în vorbă, ca un om mare şi zice: păi şi tortuleţ? Ce fel de serbare e aia fără tortuleţ? Şi, în două clicuri şi trei mişcări, bagă la înaintare şi o preafrumoasă poză cu un tort decorat cu brăduţi şi omuleţi de zăpadă, la vreo 65 lei kilogramul. Această idee nu a putut decât să o bucure pe partizana lui Moş Crăciun care a început să bată frenetic din palme şi să ne spună nouă, ălora de am avut naivitatea să credem că ce am decis aseară e bun decis, că suntem nişte egoişti care nu se gândesc la ce vor copilaşii şi că ne ambiţionăm pentru 25 de lei în plus. În plus faţă de cei 165 pentru petrecere, cadoul de Moş Nicolae şi Moş Crăciun, plus atenţii şi plocoane. Vreţi să vă spun ce faţă a făcut stimabila audienţă atunci când, în faţa propunerii de a-i cumpăra ceva şi doamnei de religie, m-am trezit spunând că, de la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult?

Aşa că acum, în timp ce eu mă dau cu capul de blog de îmi zdrăngăne creierii, mai multe mame adevărate, din acelea bune şi duioase, cu suflet blând şi dor în piept, stau pe mail şi încearcă să ne convingă pe noi, păcătoasele, că nimic nu poate fi mai frumos decât un Crăciun sărbătorit ca la români: 

la loc de joacă,  să ne placă
cu-n Moşnegel tinerel
cu mobil şi portofel,
cu tortuleţ cu brăduleţ
şi cadouaş pentru profesoraş
...mânaţi măi, că de nu, vă ia mama dracului!
luni, 26 noiembrie 2012

32 jumătate, labă-ngustă, gleznă groasă

Dragă Moşule (Crăciun sau Nicolae, nu contează, Moş să fii)

Mai e un pic şi ar trebui să dai o tură şi pe la noi. Încă se mai crede în tine şi deci, încă ne ocupăm cu făcutul de liste şi scrisori. Din păcate, te-ai procopsit cu încă un client nehotărât şi pretenţios. Nu ştiu dacă aşa sunt toţi copiii din ziua de azi, dar poţi să crezi că am dus copila în două magazine de jucării şi nu i-a plăcut nimic? Şi nu erau jafuri chinezeşti de la tarabă, erau jucării d-alea scumpele, coloratele şi bibilitele, care apar şi-n reclame la teveu, iar fie-mea a declarat că nimic nu-i place atât de mult încât să merite să te deranjeze (pupe mama pe ea de înţeleaptă!).

Dar stai, asta nu înseamnă că n-are rost să mai vii! Te rog, să nu-mi faci figura, mai ales că a stat vreo două ceasuri ieri să-ţi facă ţie o felicitare! Acum, nu că ar fi rudă cu mine, dar să ştii că Ana chiar are talent la inventat drăcovenii d-astea hand made. Nu intru acum în amănunte, dar vreau să-ţi spun că de adus, trebuie să-i aduci ceva. Din păcate,  nu pot să te ajut cu nicio idee. Dacă o întrebi pe ea, ştie una şi bună: un căţel adevărat. Dacă mă întrebi pe mine, să ştii că încheiem socotelile definitiv dacă bagi potaia în cizmuliţă. Te rog să nu mă provoci, că strig în gura mea cine eşti şi de unde vii!

Şi acum, ca să nu zici că sunt naşpa, ţin să-ţi spun că am încercat să-i dau ceva idei în materie de cadouri, dar n-a prea ţinut figura. Am încercat să-i vâr sub nas şi nişte pliante d-alea şmechere de la supermarketuri, dar nimic. A bâiguit ea ceva cu o păpuşică ce face pe învăţătoarea la vreo 180 lei, dar i-am scos repede gărgăunii din cap. În momentul de faţă am rămas la un joc, dar şi pe ăsta l-a ales mai mult de gura mea. Acum, eu ce să zic, mie mi-a plăcut că e cu întrebări din geografie, cu un glob pământesc, cu chestii d-alea inteligente unde copilul învaţă jucându-se şi ce bine va fi şi ce deştept se va face! Dacă îl găseşti pe undeva, adu-l, că oricum nici ea nu ştie ce vrea. Dacă nu, oi găsi tu ceva de băgat în ghetuţe.

Ei, şi apropo de ghetuţe. Eu de fapt d-aia te deranjez, că vezi tu, ni s-au terminat ghetuţele! Nu mai avem nicio pereche. Ce aveam ne-a rămas mic şi altele noi n-am găsit. Şi să ştii că am căutat. Am scormonit la Viena o după-amiază întreagă, am bătut patru ore Sun Plaza acum două weekenduri şi trei ore Afi-ul şi nimic. Şi pe bune că nu sunt pretenţioasă. Mă mulţumesc cu orice ghetuţă cât de cât călduroasă, cu arici sau cu şiret, din piele sau nu şi musai fără beculeţe care se aprind şi se sting la fiecare călcătură. Nu ştiu dacă m-ai văzut uţupindu-mă printre cutii, nu ştiu dacă ai zărit o blondă congestionată la faţă trăgând frenetic un copil de picioare. Eu eram! Eu eram aia care am încercat, în disperare de cauză, să încalţ dreptul cu 32 şi stângul cu 33, după ce zeci de ghete erau bune la un picior şi mici la celălalt. Şi da, eu eram aia care ţipam şi gesticulam la un copil desculţ şi ascuns pe sub rafturi. 

Aşa că uite ce-ţi propun eu: ştiu că eşti şi tu obosit şi terfelit, că vremurile sunt grele şi pensia mică, dar fără ghete, degeaba vii la noi. N-ai frate unde să laşi cadoul. Înţelegi că baţi drumul degeaba? Aşa că ocupă-te tu de ghete, că eu nu mai pot şi mă duc să cumpăr eu cadou în locul tău. Ce zice, Moşule, te bagi?
duminică, 25 noiembrie 2012

Onor partidului la locul de joacă

Azi dimineaţă, în parcul de lângă casă. Ana mea şi cu prietena ei se dau în leagăn. Sporovăiesc cuminţi pe limba lor. Eu cu mama prietenei stăm pe o bancă şi punem ţara la cale.

La un moment dat, se iscă agitaţie pe alee. Un grup compact de vreo 10 persoane, toate îmbrăcate cu parpalace galbene, înaintează victorios, fluturând nişte pliante electorale.

Vădit mirată de prezenţa intruşilor la locul de joacă, prietena Anei se pune pe ţipat:
- Mamiii, ia uită-te! Au venit omuleţii USL!
vineri, 23 noiembrie 2012

Păsărică, mută-ţi cuibul

Mi-e frică de păsări. Văd în DEX că spaima asta a mea se cheamă (previzibil) ornitofobie: am o fobie puternică de tot ceea ce înseamnă cioc şi gheare. De la distanţă, nu am nimic cu ele. Atâta timp cât fac ce ştiu ele să facă cel mai bine, adică să zboare, pot să le accept în lumea mea. Dar, în momentul în care le văd apropiindu-se pe gheruţele lor cu piele tăbăcită, cu unghiile alea lungi pline de ţărână, cu căutătura lor piezişă şi cu mişcările alea spasmodice din cap când te fixează când cu un ochi, când cu altul, mă ia cu fior.

Recunosc că Hitchcock m-a lovit din plin cu păsăroii lui apucaţi. Aveam vreo 10 ani când am scăpat la filmul ăsta şi o bună perioadă după aceea, mă ascundeam după bunică-mea când venea vreun porumbel la geam. Acuma, pe bune, voi v-aţi uitat mai atent la toate orătăniile astea de pun stăpânire pe oraşele noastre? Să luăm de exemplu ciorile. În copilăria mea, eu nu-mi aduc aminte să fi fost pusă în situaţia de a convieţui cu ele. Pe vremea aia, erau doar porumbei şi vrăbiuţe. Acum, am trecut la bolizi d-ăştia negri şi înaripaţi, ce croncăne ameninţător, ce se lasă să aterizeze pe capotele maşinilor unde se prind a dănţui în ţăcănit de gheruţe şi aruncături de nuci.

Sigur, mai există şi categoria uşoară şi frumos cântătoare de tipul privighetoare, mierlă, cintezoi, sticlete sau canar, dar şi această grupă e inofensivă doar când se manifestă la o creangă distanţă, prin triluri şi acute. În rest, hai să zicem doar aşa: vi s-a întâmplat vreodată să intraţi într-o încăpere unde fâlfâie neobosite felurite păsăruici de-astea drăşălaşe? Mie da, şi vă spun cu mâna pe inimă: sub masca aceea de sufleţel rătăcit cu aripioare şi cioculeţ, există un caracter infect care le face să devină extrem de insistente şi intruzive.

Şi acum, după ce v-am lăsat să intraţi în lumea mea din adâncuri, unde sălăşluieşte Marele Cioc ce sperie copiii şi fugăreşte mamele, să vă spun că Ana, pe când avea vreo trei ani, a decis că ea, când va fi mare, vrea să se facă nici mai mult, nici mai puţin decât cocoş. Ai voştri ce gânduri de viitor aveau?
joi, 22 noiembrie 2012

Colivia cu nebune sau viaţa mea în şcoala ta

Ieri am stat acasă. Am fost bonăless, din nişte motive justificate, dar care nu fac obiectul postării de faţă. Aşa că, am profitat să dau o raită prin Cora să cumpăr niscaiva peşte, după care să recuperez una bucată şcoler cu lacrimi curgând pe obraz din pricină de răspuns greşit la Smart. Fie vorba între noi, nici nu ştiu dacă să mă bucur că a greşit şi deci, doamna nu a mai trişat, sau să mă oftic fiindcă ştia răspunsul, dar s-a încurcat.

După ce am reintegrat domiciliul conjugal, am liniştit copila şi am prăjit peştele, ce mă gândesc eu, în naivitatea mea stupidă? Ia să stau să-mi trag şi eu sufletul olecuţă. Naiba m-a pus să încerc să fac asta pe scaunul de la computator. Gling! Un sunet cristalin mă anunţă că am mail. Ţin să fie, ţin să fie? Onor patriei şi partidului, madam preşedinta clasei autopropusă la prima şedinţă cu părinţii ne anunţa că ne dă două ore de gândire pentru a decide dacă vrem să facem serbarea de Crăciun la un loc de joacă, marţi, 11 decembrie, de la ora 18h.

Păi, nu prea vrem. Şi că e prea devreme, prea fără legătură cu Crăciunul şi prea fără legătură cu serbarea. Ea, nu şi nu. Că aşa e trendul acum, că odraslele vor să se joace, că noi putem să ne cunoaştem mai bine. Şi cam cât costă paranghelia asta, întreabă cineva. Eh, o nimica toată, între 70 şi 100 lei de căciulă. What? Eu nu merg, zice mămica. Mi se rupe, zice practic preşedinta, având în vedere că ea o ţinea pe a ei cu trendul şi tradiţia la clasa dnei învăţătoare care, citez, agreează ideea cu locul de joacă.

E momentul în care simte nevoia să intervină mămica nr2, ajutor de nădejde şi câine de pază al învăţătoarei. Şi iată ce ne zice: că să strângem şi nişte bani pentru cadourile profesorilor cu ocazia Crăciunului. Da, da ştiu, mă aşteptam că o să ajungem şi la asta, dar nu mă aşteptam să dau ceva şi pentru dna directoare, domnul director adjunct, profa de engleză, profa de religie şi profu de sport. Şi acum, dragi spectatori, vine şi explicaţia: "Şcoala nu e gratuită; dacă vrem ce e mai bun, trebuie să cotizăm. Doar aşa vor avea parte copiii de cei mai buni profesori în clasa a V", zice mămica. Şi de cei mai cretini părinţi, zic eu.

Vreţi să ştiţi ce a fost la gura mea? Nu, nu cred că vreţi. Mai amuzant este că, cu excepţia a două mame, restul nu vor să mai iasă la joacă cu mine. Sau, dacă o fac, o fac pe furiş, să nu le vadă doamna. Pentru că ea vede şi aude tot, căci altfel cum de ştia azi dimineaţă tot ceea ce am vorbit noi aseară, pe mail?

Dar lasă, că şi noi ştim că aţi trişat la Smartul de mate şi că ţipaţi în clasă! Şi mai ştim şi că, dacă nu sunteţi cuminte, poate nu mai vine Moşul la fel de bogat ca în alţi ani. Vorbesc eu cu el!




marți, 20 noiembrie 2012

Despre mine, azi, 20 noiembrie 2012, orele 10h10'

Da, sunt cu fundul în sus. O recunosc şi indiferent ce încerc să fac nu reuşesc să mă repun într-o poziţie normală. Aşa că azi, cu voia dumneavoastră, lăsaţi-mă să mă plâng...

pentru că nu mai sunt locuri în tabăra de schi,

pentru că mâine avem concursul Smart şi prevăd un nou şmen,

pentru că doamna ţipă,

pentru că nu i-am găsit Anei ghete de iarnă,

pentru că nu ajung la coafor,

pentru că nu reuşesc să respir ca lumea de vreo două zile,

şi pentru că nu pot să fac minuni să repar dinţii copilei,
mai ales pe cel ce pare să aibă probleme din ce în ce mai serioase la rădăcină.


Şi pentru ca toate acestea să aibă un nume,

le-am spus Ioana cea cu fundu-n sus, cu faţa la perete, cu susul în jos, cu draci pe ea,
Ioana banana, darabana, pana, cana, bomboana...
duminică, 18 noiembrie 2012

Z- List

Se fac 20 de ani de când am terminat liceul. Şi mi se pare că eu sunt tot acolo, aceeaşi. Ce am făcut în tot acest răstimp? Ce am şi nu aveam? O facultate, un job, un soţ, un copil. În rest, aceleaşi kilograme în plus faţă de câte mi-aş dori, acelaşi păr blond pe care mi l-am dorit roşcat, aceeaşi spaimă de schimbare, aceeaşi frică de a mă aventura pe tocuri, aceeaşi carte nescrisă pe hârtie şi scrisă de o mie de ori în cap, aceeaşi frică de a schimba ce se poate schimba. Practic sunt la fel, doar mai bătrână.

Peste 20 de ani, probabil că voi fi nu doar mai bătrână, ci şi mai suferindă. Şi cu siguranţă mai grasă. Şi poate nu la fel de blondă, dar la fel de... la fel.

Şi apoi? Apoi, mă voi trezi într-o zi că tot ce voi mai putea face va fi să scriu o listă cu tot ceea ce nu am apucat să fac. Şi nici nu voi mai apuca. Poate doar să mă vopsesc. Dar nu roşcată, că aş fi caraghioasă. Ci la fel de blondă cum am fost şi acum 20 de ani.



vineri, 16 noiembrie 2012

5%

Pentru că tot mă ocup în ultima vreme de problemele de comunicare din învăţământul autohoton, am decis să-mi petrec dimineaţa de astăzi închisă într-o sală de conferinţe de la un hotel de prin Bucureşti. Unde, vreo 60 de oameni (de fapt 58 de femei şi doar 2 bărbaţi) se adunaseră se dezbată despre violenţa îndreptată împotriva copiilor. Acum, ca să nu mă credeţi complet nebună, trebuie să vă spun că prezenţa mea la conferinţă nu a survenit în urma experienţei şcolare a Anei, ci pur şi simplu, m-am dus mânată de datorie şi de faptul că trebuie să fac un reportaj despre subiect.

Nu închideţi încă monitoarele, căci n-am de gând să vă fac un rezumat al discuţiilor. Nu vreau să vă povestesc despre statistici, programe, despre copii bătuţi, traşi de perciuni sau ameninţaţi. Altceva vreau să vă zic. La conferinţa asta au participat psihologi din 6 ţări- de la noi, din Letonia, Polonia, Italia, Spania şi Suedia. În mare lucrurile se desfăşurau cam aşa: venea specialistul, înhăţa microfonul şi începea să spună cât de important a fost acest program european destinat unei educaţii fără violenţă, cât de tare s-au schimbat părinţii care au participat la cursuri, cât de mult sunt afectaţi copiii de bătaie şi ameninţări, cât de greu e să schimbi mentalităţi şi cât de multe eforturi fac autorităţile, dar cum nu reuşesc întotdeauna să obţină rezultate şi blablabla...Aţi înţeles voi ideea. Tocmai când începuse să mă ia somnul şi să mă înnebunească mirosul de pateuri cu brânză pregătite pentru coffee break fix pe masa din spatele meu, iată că vine la microfon cucoana din Suedia. Şi auziţi voi ce zice femeia asta unui auditoriu format masiv din profesori şi educatori din ţărişoara noastră:

- Acest program a fost foarte important pentru noi, fiindcă am aflat că 5% dintre părinţii suedezi s-au manifestat violent faţă de copii. Ori, chiar dacă acest procent e mic în comparaţie cu alte ţări, ne îngrijorează ideea că ne expunem riscului de a primi în societatea noastră un procent, chiar şi mic, de indivizi violenţi!

Nu vreţi să ştiţi continuarea. Am aflat că erau pe punctul să rateze implementarea programului din lipsă de participanţi. Cică au căutat ca disperaţii luni de zile părinţi dornici să participe la cursuri şi care să nu întrebe senini cum adică să-ţi loveşti copilul? Apoi, altă belea. N-au găsit copii care să fi fost loviţi vreodată. Până la urmă, cu chiu cu vai, au găsit un puşti care şi-a adus aminte că are un coleg care a povestit că ta-su l-a strâns de mână mai tare şi l-a durut.

Cum e posibil? Ori oamenii ăştia au mintea, simţurile şi nervii relaxaţi de la atâta frig, ori poate că e de vină un articol de lege care spune că orice persoană care asistă la o manifestare violentă asupra unui minor e obligată să raporteze poliţiei sau serviciilor de protecţie socială. Copiii sunt învăţaţi încă de la grădiniţă că nimeni nu are voie să se poarte urât cu ei şi că au tot sprijinul statului şi tataaam, adulţii care se fac vinovaţi de acte serioase de violenţă asupra copiilor fac puşcărie. Iar cei care dau semne că îşi ies uşor din pepeni, primesc consiliere gratuită. Şi uite aşa, toată lumea e fericită- copiii nu-s bătuţi, profesorii nu ţipă, bunicii nu ameninţă, bonele nu bruschează, iar părinţii sunt zen. Poate că sună plictisitor, dar eu nu am auzit multe lucruri rele despre Suedia. Par fericiţi cu frigul lor cu tot.
joi, 15 noiembrie 2012

Fi-mi-ar scârbă!

Copiii voştri merg la SMART? Hai măi, nu ştiţi ce e ăla? Păi e un concurs pe bani, organizat în şcoli şi unde dai nişte teste destul de nasoale ca să afli cine e cel mai tare din parcare la mate, română, limbi străine şi cultură generală.

Întrebările în sine nu sunt foarte grele, dar formulările sunt destul de alambicate şi majoritatea problemelor sunt de logică, cu mici capcane. Bref, nişte teste unde pentru a lua maximum de puncte, e nevoie de multă atenţie şi de o dimineaţă bună în care să-ţi pice fisa.

Sau, e nevoie doar de o învăţătoare ca a noastră. Cu 30 de ani de experienţă, cu diplomă, cu renume şi cu un palmares impresionant de medalii per clasă. Şi care, din dorinţa de a-şi păstra neştirbită faima, s-a apucat să le dea azi copiilor o mână de ajutor la întrebările mai dificile. Nu vorbesc de citirea enunţului, ci de rezolvarea lui pe tablă. Nu chiar mură-n gură, dar pe aproape.

Dacă nu ar fi fost ajutată, Ana ar fi greşit la o întrebare. Acum o să primească o sută de puncte în cap, dar mi-a zis că îi e ruşine de prietena ei din altă clasă care a făcut totul singură. Şi mie îmi e ruşine. Şi silă. Şi vreau să fac ceva, pentru că altfel, 28 de copii din Bucureşti vor lua pe nedrept 28 de premii.


miercuri, 14 noiembrie 2012

De râsul lumii

Ana se uită disperată când la mine, când la caietul de română.
- Am uitat ce am de făcut! spune şi buza de sus începe să-i tremure uşor.

Încă nu zic nimic şi aştept să văd ce propune. Dar ea tace şi lacrimi mari încep să-i curgă pe obraji.
- Ce mă fac acum? se lamentează şi dă să izbucnească în plâns. N-am fost atentă şi acum nu pot să-mi fac tema şi Doamna o să se supere şi eu nu ştiu cum să fac!

Încerc să o îmbărbătez:
- Hai să-i dăm un telefon Marei şi să o întrebăm pe ea, zic.

E momentul în care Ana se prăbuşeşte. Plânge neconsolată şi tot ce reuşesc să înţeleg printre suspine este o frază pe care o repetă la nesfârşit:
- Nu pot mamiiii, că Doamna a zis că nu care cumva să ne întrebăm colegii că ei ne vor spune greşiiiiit şi eu nu vreauuu să o mint pe Doamna mea şi nu vreau nici să râdă ceilalţi de mine că nu am ştiut temaaa!

Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred. De ce ar râde cineva de un copil uituc şi aiurit? De ce i-ar spune greşit intenţionat? Care părinte îşi educă odrasla să facă mişto de cei care au avut o zi mai proastă? Voi aţi face aşa ceva? Sunt sigură că nu! Tot aşa cum sunt sigură că şcoala asta românească ar trebui să înţeleagă că scopul ei este să educe şi nu să terorizeze, să ne înveţe copiii cum să se descurce, unde să caute soluţii şi cum să colaboreze între ei.

Nu înţeleg cum mama dracului nu face nimeni legătura între ce se întâmplă pe piaţa muncii din România şi ce se întâmplă în şcoli. Oare învăţătorii ăştia nu citesc şi ei tratate de psihologie, nu văd şi ei că în lumea civilizată (acolo unde confraţii lor care îşi permit să ameninţe pot fi daţi afară) copiii sunt încurajaţi de mici să gândească, să ştie unde să caute informaţii, să ajute, să se implice şi mai ales să nu râdă ca proştii atunci când un seamăn de-al lor are o problemă?

Nu Ana, nimeni nu o să râdă de tine. Sigur că ai greşit că nu ai fost atentă. Dar, important este să încerci să-ţi repari eroarea. Şi tu ai făcut-o. Şi Mara nu a râs de tine, ci te-a ajutat. Pentru că voi, dragele mele, trăiţi încă într-o lume civilizată construită de părinţi ca noi. O lume pe care ieri, doamna învăţătoare a încercat să o clatine. Nu se face aşa ceva, stimată doamnă! Nu cu un copil! Nu cu al meu!
marți, 13 noiembrie 2012

Cu copilul prin Viena

Iată-ne ajunși și la ultima parte a povestirii "Cu copilul prin Viena". După ce am lălăit-o cu diverse informaţii despre mâncare, vreme, zbor şi cazare, să trecem şi la lucruri practice: ce naiba poţi face cu odrasla pe Strasse? Ca să nu pierdem vremea inutil, m-am gândit să vă fac un top al distracţiilor de care am avut noi parte.

Aşteptând mâncarea la Schnitzelwirt, împreună cu Druken

Locul VI

Pe ultimul loc se află, culmea, Morning Exercice de la Spanish Riding School. Numai numele sună super pompos şi totuşi e un fâs destul de mare şi de scump. Propriu-zis, dai 28 de euro per familie (doi adulţi şi un copchil) şi te uiţi la câţiva cai ce se învârt într-o sală frumoasă de la Hofburg pe muzică de Strauss. Caii sunt superbi, muzica şi ea, interiorul e minunat, dar învârteala durează două ore (noi am rezistat doar una) şi nu se întâmplă nimic. Cică s-ar întâmpla mai mult la performance-ul de mai pe seară, dar acolo biletele sunt absolut exagerat de scumpe. Adică ceva cam la o sută de euro de căciulă.

Locul V

Pe locul doi de la coadă a fost Schmetterlinghaus-ul din Burggarten. Sau, mai pe româneşte Casa cu Fluturi. Pe vremea mea (adică acum vreo zece ani), aici puteai vedea o mini-seră în care zburau nestingheriţi numeroşi fluturi mari şi multicolori, legănaţi de triluri de păsărici ce-şi fâlfâiau aripioarele pe la nasul vizitatorilor. Acum, keine păsărică, au rămas doar vreo 10 fluturi mari şi vii şi vreo 20 morţi, care şi-au dat ultima suflare lipiţi pe geamul ce dă spre grădină.

Locul IV

Locul patru o să vă surprindă, dar la noi a fost Parcul de distracţii de la Prater. E drept că fie-mea e cam fricoasă şi a rămas traumatizată de un mini montagne russe în care s-a dat cu ta-su. Habar nu am de ce s-a speriat, că era super benign, dar deh, ei nu i-a plăcut şi gata. I-a plăcut în schimb în Casa cu surprize unde s-a plimbat prin camera oglinzilor, a trecut pe podul mişcător, a intrat în încăperea cu pereţii strâmbi. In fine, de acolo a ieşit veselă nevoie mare. Ar mai fi vrut să călărească un ponei, dar ar fi trebuit să se descurce singură, fiindcă nu am văzut niciun însoţitor. În rest, erau multe case ale groazei şi multe drăcovenii pentru sinucigaşi.

Ne apropiem vertiginos de primele locuri în topul meu pentru 5 zile la Viena.

luni, 12 noiembrie 2012

Essen und trinken

Da, ştiu: a trecut weekend-ul şi eu nu am mai dat pe aici, deşi aşa promisesem. Nu aruncaţi cu pietre, chiar am fost ocupată ba cu mama pe la care am trecut sâmbătă că deh, nu apucase să vină la aeroport, ba cu naşul nostru care ne-a chemat la un grătar la el, la ţară. Adevărul e că nimic nu e mai minunat pentru un copil decât să-l ţii o zi întreagă într-o curte cu doi câini şi trei copii, cu tort de fructe şi prăjitură cu glazură.

Apropo de de-ale gurii, v-am rămas datoare cu poveşti despre ce şi unde am mâncat prin Viena. Din acest punct de vedere, capitala fostului imperiu e super child friendly. Adică dă-i unui plod un şniţel uriaş cu cartofi prăjiţi şi fericirea-i gata. Ce trebuie însă să ştiţi înainte de a vă avânta în restaurantele lor este că austriecii ăştia fac o diferenţă uriaşă între şniţelul de porc şi cel de viţel. O diferenţă cam de 7 euro. Noi n-am ştiut şi în prima seară am cerut senini un wiener şniţel, fără să precizăm patrupedul din care vrem să fie preparat. Aşa că au ales ei pentru noi şi ghiciţi spre ce carne s-au orientat? Aşa că am mâncat cu noduri, bodogănind şi înjurând, dar ne-am învăţat lecţia.

Aşadar, zilele următoare am găsit, la recomandarea unor băieţi deştepţi de pe TripAdvisor, un local intim şi central, recunoscut pentru porţiile uriaşe la preţuri mici. Iniţial am cerut două porţii normale şi una pentru kinder. S-a uitat chelnerul cam lung, ne-a măsurat de sus în jos şi de jos în sus, a clătinat din cap şi ne-a întrebat dacă suntem siguri. E prea mult? zic. Mult prea mult! zice. OK, rectificăm: două porţii de adult la trei farfurii. Când au venit, nu au avut loc pe masă. Fiecare porţie cuprindea două hălci de carne făcute pane, plus un castron de cartofi prăjiţi de căciulă. În zadar ne-am luptat cu şniţelul vreo oră, nu am biruit decât o porţie toţi trei. Pe cealaltă am luat-o la pachet şi am folosit-o drept cină. A doua zi, am schimbat cererea: o porţie de adult şi una de copil. De data asta, ne-a rămas doar jumătate din porţia de copil, echivalentul unui şniţel din restaurantele româneşti.

Şi dacă tot vorbim de restaurante, vreau să dărâm un mit. E vorba de celebrul Centimeter de care vorbeşte tot gugălul. Restaurantul e fain, meniul super marfă (mai ales cârnaţii la metru şi bruschetele cu 4 tipuri de brânză băgate la cuptor -- noi am mâncat altceva, dar am tras cu ochiul la masa vecină), ca preţuri e rezonabil, dar... dar... pute! Adică pute rău la ei a fum de ţigară (în condiţiile în care noi suntem fumători, dar era imposibil să vrei să mai faci şi tu fum înăuntru) şi a ceapă prăjită. Atât de rău miroase a ceapă încât odată întorşi în apartament am fost nevoiţi să ne lăsăm hainele afară pe balcon, să-mi spăl sutienul în chiuvetă şi copilul pe cap. Dacă vreţi totuşi să mâncaţi la ei, aşteptaţi să se facă vară şi să-şi deschidă terasa. De stat la terasă, am reuşit doar într-o seară ceva mai călduroasă, când am vrut să omenim copila cu o prăjitură la o cafenea de la poalele Stephansdomului. Prăjitura bună, ciocolata caldă la fel, chelnerul acru şi zgomotul de fond infernal: în loc de clopote, se auzeau urletele belicoase ale unei găşti cu steaguri ce ţipa Allah Akbar chiar pe lângă noi.

Ce ar mai fi de spus despre haleala vieneză? Să vă zic de pildă că Anei i-au plăcut la nebunie wurstii de la gheretele de pe stradă, d-ăia fripţi, serviţi pe carton cu o chiflă şi muştar. Nouă ne-a plăcut ciolanul de porc la rotisor cu hrean de care am beneficiat la un restaurant din Prater. Bun tare şi deloc scump: 12 euro un kg de carne.

Mai ieftin se poate mânca prin restaurantele italieneşti. Pizza bună şi uriaşă cam la 8 euro bucata; pastele, în schimb, cam din conservă, mai ales dacă ştiţi cam cum ar trebui să fie la mama lor acasă. Cu Apfelstrudelul ne-am luat ţeapă. I-am luat Anei unul la Centimeter şi n-avea niciun haz. Era exact un foietaj decongelat ad hoc, cu nişte mere rase vârâte pe grabă şi un spârc de frişcă. Aşa că pentru prăjituri ori vă duceţi la o cafetărie prin centru, ori, mai ieftin, cumpăraţi de la brutării.

Încă un sfat: atenţie la sucurile de fructe pentru cei mici. E drept că noi cu germana nu stăm prea bine, aşa că am dat din cap a aprobare atunci când un chelner m-a întrebat dacă vreau pentru fie-mea suc natural. Copila ceruse de mere. Eu am spus doar să nu fie rece. El a înţeles să-mi aducă două mere stoarse într-un pahar pe care l-a băgat la microunde. Rezultatul a fost o super indigestie cu frisoane şi febră care, din fericire, a cedat la a doua doză de Sumetrolim.

Mâine povestim despre ce am văzut şi ce am ratat. Pun şi poze!

P.S. Uitasem ce nasol e să te scoli dimineaţa la 6h30!
vineri, 9 noiembrie 2012

Iarna nu-i ca vara

Păi nu e şi ar fi trebuit să ştiu şi eu asta. Iar dacă adaugăm şi vorba aia cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă, atunci era evident că după noiembriele călduros de anul trecut de la Paris, ăsta vienez va fi friguros, noros, ploios şi morocănos. Şi aşa a şi fost. Iar zicerea cum că Viena e frumoasă, indiferent de anotimp, e o abureală. Nu e nimic fain în a te plimba pe străzi cu capul în pământ, cu vântul în faţă, cu umbrela ţinută drept pavăză, trăgând după tine un copil ce miorlăie că îl dor picioarele.

Acum că am stabilit cam cum a fost starea de spirit în acest city break, să o luăm cu începutul. Primo: dacă vreţi să zburaţi la Viena, Austrian-ul e cea mai bună variantă. Luate din timp, cu red ticket, biletele noastre au fost nici 200 de euro în total. Avantajul faţă de o campanie low cost a fost că noi am zburat după cum scria pe bilet, lăsându-i în urmă pe cei de la Fly Niki care aveau probleme cu avionul şi au rămas blocaţi pe aeroport nu se ştie cât.

În ceea ce priveşte cazarea, noi am ales rezervarea de pe wimdu. V-am mai povestit despre ei, acum pot doar să vă spun că a fost cea mai fericită variantă. Vorba cântecului am avut di tăte: dormitor cu pat dublu, canapea extensibilă în sufragerie, chicinetă echipată (inclusiv toaster, filtru pentru cafea, microunde, aragaz, frigider), un balcon numai bun de băut cafeaua, DVD player. Blocul era în buricul târgului, la 2 minute de staţia de metrou, la 1 minut de super marketuri şi vis-a-vis de o pizzerie cu bucătar napolitan şi chelneriţă veselă (în general ăştia de prin fostul imperiu sunt mai serioşi şi mai puțin zâmbitori).

Ia să vedem ce avem până acum: bilete de avion faine, cazare super şi vreme proastă. La toate astea se adaugă şi faptul că multe chestii turistice sunt, fie în aer liber şi deci impracticabile sub ploaie, fie închise începând cu 1 noiembrie. Spre exemplu, turul Schonbrunn-ului destinat copiilor (unde cei mici sunt invitaţi să se îmbrace în costume de epocă şi să înveţe despre eticheta de la Curte) se închisese cu o zi înainte să ajungem noi, tot aşa cum erau închise şi grădinile şi labirintul de la Palat sau Casa Strudelului vienez unde copiii erau învăţaţi să prepare ei înşişi faimoasa prăjitură cu mere. Şi apropo de apfelstrudel, Anei nu i-a plăcut. S-a plimbat cu linguriţa un pic prin el şi a decretat că cel de la cofetăria noastră din colţ e mai bun.

De plimbat prin Viena, merită să o faci per pedes. Asta dacă e frumos afară.  Dar cum nu a fost cazul, ne-am echipat cu multe pass-uri de călătorie ce s-au dovedit în final prea multe şi mai ales inutile. Nu are rost să pierd timpul povestindu-vă despre transportul vienez, găsiţi peste tot informaţii. Şi naturlch că merge brici. Metroul vine când scrie, se duce unde spune, nu întârzie, nu se strică şi costă cam 2 euro o călătorie. Ce merită spus este faptul că, în weekend, copiii sub 15 ani călătoresc gratuit. Eu ştiam că doar duminica e chestia asta, dar se pare că e vorba de absolut tot weekend-ul. În plus, există un abonament numit Viena Card la 20 de euro de căciulă cu care poți merge 72 de ore cu toate mijloacele de transport, cu care ai și niscaiva discount- uri la muzee şi concerte şi cu care poţi plimba gratuit copilul. Problema e că noi nu am ajuns să-l folosim la capacitate maximă din motive de noiembrie ploios şi atracţii închise şi deci, cred că ieşeam mai ieftin cu un abonament simplu pentru 3 zile, fără cupoane de reducere la fel de fel de trăznăi.

Cam asta ar fi pentru început. Sigur că există şi o continuare cu ce am văzut şi alta cu ce, unde şi cât am mâncat, sigur că avem şi ceva poze, dar mai am două zile de stat acasă şi trebuie să mi le umplu cumva.  Staţi pe aproape!
joi, 8 noiembrie 2012

Acasă

Ne-am întors. Să tot fie vreo două ore de când am intrat în casă, ne-am repezit la frigider, am scos borcanul de zacuscă de la mama şi l-am golit pe jumătate.

Ştiu că vreţi să vă povestesc cum a fost, ce am făcut, pe unde am umblat. Dar sângele meu ardelenesc, moştenire de la mama, mă face să nu mă grăbesc prea tare. Staţi şi voi un pic să-mi trag sufletul, să şed un pic, să-mi desfac valiza şi abia apoi ne apucam de spus poveşti, că avem ce depăna.

Vă aştept mâine!

P.S: Mi-am luat pardesiu! (trebuia să vă spun, nu puteam să mai ţin în mine până mâine)


vineri, 2 noiembrie 2012

Let's party

În timp ce tot Internetul a vuit de povestea cu învăţătoarea nebună şi sadică, a noastră a început să devină pe zi ce trece mai de gaşcă. Ieri a făcut prima glumă în timpul orei, iar azi s-a întrecut pe sine. A organizat petrecere de Halloween şi de sfârşit de octombrie. Cică s-ar fi vorbit cu o mamă din comitetul de părinţi (Doamne, ce-mi place formularea asta!) şi împreună au decis să le facă copiilor o surpriză- prăjituri, sucuri, muzică şi măşti.

Acum, poate că sunt eu cârcotaşă de felul meu, dar ideea asta mi s-a părut super faină!
În orice caz, de când doamna Veronica Bereandă a făcut ocolul Netului, blogosferei şi canalelor de ştiri cu ale sale ameninţări şi vorbe de duh, parcă s-a schimbat ceva în atitudinea tuturor învăţătorilor. Îmi imaginez cum au fost cu toţii chemaţi în biroul directorului unde, pe un ton grav, au fost anunţaţi să aibă grijă ce fac şi ce spun că rahaţii ăştia de intelectuali şi-au cam luat nasul la purtare şi încep să se revolte. Şi bine fac! Fiindcă noi azi am avut petrecere!

Vacanţă plăcută vă urez! Dacă pot, dau de veste şi zilele viitoare. Dacă nu, ne auzim weekendul viitor cu poveşti din Österreich. Mă rog, doar din Viena, dar îmi place cum sună!
joi, 1 noiembrie 2012

Ce fac eu de Halloween

Ieri vă întrebam pe voi ce faceţi cu Halloweenul de anul ăsta. Azi vă spun ce vom face noi. Personal, manifestările comico- morbide ale acestei sărbători mă lasă destul de rece. Ca şi faza cu scobitul dovlecilor şi cu costumatul copilului. Dar, vorba aia, dacă e ordin cu plăcere şi cum pentru Ana orice ocazie de-a se învârti de o distracţie e binevenită, atunci m-am conformat şi i-am făcut program. E drept că e la o zi după Halloweenul propriu-zis, dar important e că avem ştrudel cu dovleac, suc de portocale şi pe vecina Mara care ne va primi diseară la ea. Şi acolo are o cameră cu un pat suspendat şi sub pat, un maldăr de cutii pline ochi cu jucării. Şi ce bine că mergem noi la ea şi că nu am de strâns după ce se termină cu Halloweenul ăsta!

Şi pentru că şcoala românească se vrea cool şi prietenă cu toţi cei ce doresc să-şi facă reclamă prin intermediul ei, iată că fie-mea a primit ieri, în clasă, o invitaţie la un bal de Halloween organizat de cei de la Shakespeare School. Petrecerea e gratuită şi e doar pentru copiii ce nu merg la cursurile lor de limbi străine! Dar care poate vor vrea să meargă după ce se vor juca de-a vampirul prin sediul lor din Dorobanţi!

Noi nu vrem, pentru că plecăm. Am anunţat şi odrasla despre felul în care ne-am gândit noi să-i omorâm timpul pe strasse. A sunat cam aşa:
- Mâncăm strudele cu mere şi cremă de vanilie
- Băgăm sniţele şi beri (pentru noi) şi apfelsaft pentru ea
- Dăm o raită la Zoo şi prin centru
- Mergem la Spanish Riding School să vedem lipiţanii
- Şi ne căutăm ghete de iarnă

Dacă aveţi alte sugestii, turnaţi aici. Orice idee e binevenită! Sâmbătă decolăm!
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes