joi, 28 februarie 2013

Comentezi?! Foarte bine!

E lucru ştiut că orice fetiţă şi-a dorit măcar o dată-n viaţă să fie prinţesă. Mai ales de când cu mania Disney, posesoarele de rochiţe şi fustiţe au ajuns să viseze la zâne, prinţi, servitori, caleşti, baluri şi lucruri care nu au nici în clin nici în mânecă cu realitatea de zi cu zi. Ei bine, ţinând cont de asta şi de una bucată odraslă de sex feminin la mine acasă, m-am gândit că nu am cum să dau greş cu o carte cu coperţi roz şi cu un titlu atât de fetiţesco-copilăresc: Manualul prinţeselor de Hilke Rosenboom.

Şi totuşi, în spatele acestui titlu, cum treci de coperta roz, dai peste o poveste pentru fetiţe mai mari decât a mea. La cei aproape 8 ani ai săi, Ana nu a avut răbdare să citească cartea şi nici să-i fie citită. Şi asta pentru că nu a reuşit -- şi nici nu ar fi avut cum -- să se identifice cu personajele: patru fete de zece-unsprezece ani, provenind din familii cu probleme (una din protagoniste are o mamă în scaun cu rotile şi vorbeşte de Autoritatea Tutelară, alteia i-a plecat mama de acasă şi nu se ştie unde s-a dus, alta a fugit ea însăşi de acasă din pricina unor părinţi stricţi, iar cea de-a patra este prea puţin băgată în seamă de o familie numeroasă). Şi totuşi, pentru că au doar zece-unsprezece ani, cele patru prietene simt nevoia unui refugiu, ceva care să le ajute să evadeze şi să se simtă şi ele speciale cum sunt colegele lor de şcoală bogate, blonde şi cu haine în culori pastel.

Aşa că hotărăsc să devină nici mai mult, nici mai puţin decât prinţese, şi asta cu ajutorul unui manual al prinţeselor. O carte din care fetele găsesc doar 8 pagini uitate de cineva într-un scrin. Opt pagini pline de reguli, sfaturi şi constatări, unele amuzante, altele bine de ştiut chiar şi pentru o non prinţesă. Acţiunea cărţii începe propriu zis în momentul în care protagonistele o întâlnesc pe autoarea manualul, doamna Belle von W, cunoscută în oraş drept Anna Pech, o fostă prinţesă pe jumătate rusoaică, pe jumătate evreică, rămasă orfană şi care la paisprezece ani a fost adoptată de o familie de măcelari din Germania. Şi astfel aflăm că din dorinţa de a nu-şi uita complet dulcea existenţă de prinţesă s-a apucat şi a pus pe hârtie o serie de reguli de etichetă pentru cele ce sunt sau vor să se simtă de viţă nobilă.

Acum, după ce am închis şi cea de-a doua copertă roz, pot spune că la zece, unsprezece ani, cred că Ana va devora cartea. Şi nu pentru că ar fi genul de poveste de succes, ci pentru că are aerul unui jurnal plin de frământări şi confidenţe preadolescentine, cu poantă, cu mult dialog, cu personaje tipice pentru vârsta lor. Este genul de carte pe care la unsprezece ani o vrei în ghiozdan ca s-o citeşti în pauză.

Această recenzie se înscrie în campania vAlluntar, iniţiată de editura ALL în colaborare cu ROMSILVA cu scopul de a planta cât mai mulţi copaci în România. La 15 comentarii de-ale voastre, un nou pomişor va apărea în ţara noastră.
miercuri, 27 februarie 2013

Mama, te joci cu mine?

- Şi de-a ce vrei să ne jucăm?
- De-a religia!

Hopaa, zic, gândindu-mă că a venit şi ziua în care fie-mea se va apuca să propăvăduiască de nebună prin sufragerie, înarmată cu caietul special. Căci aşa am înţeles că este numit manualul de cele sfinte, poate pentru a fi pus în evidenţă încă din stadiul de pronunţie. Oricum, ideea părea cel puţin amuzantă şi mă gândeam dacă se va lăsa şi cu vreo scenetă pe roluri.

- Tu eşti elevul şi eu sunt profesoara, bine? zice odrasla pe un ton serios şi uşor cucernic.

Buuuun, deci ne vom rezuma la jocul clasic de-a şcoala în care ea întreabă şi eu... o dau în bară. Spre ruşinea mea, le-am cam bramburit, ceea ce a făcut-o pe Ana să dea ochii peste cap, să-mi atragă atenţia că sunt varză şi să mă sancţioneze cu un Insuficient.

Umilită, am hotărât să trec la atac:
- Auzi măi Ana, dar tu ştii de ce i se spune Fecioarei Maria Maica Domnului? Ce, era mama lui Dumnezeu?
- Bineînţeles că nu. Era doar nevastă-sa!
marți, 26 februarie 2013

De gustibus

Vă povesteam acum câteva zile că trec printr-o pasă de melancolie pariziană. Și cum din motive destul de evidente pentru toată lumea nu pot să-mi potolesc dorul la fața locului, am hotărât să încerc a aduce un strop de franțuzisme la mine în casă. Mai precis, în bucătărie.

Așa că, meniul nostru din weekend s-a compus doar din cuvinte cu pronunție nazală, sau, după caz, cu e cu accent sau r graseiat. Ca să nu mai pierd vremea cu reguli de pronunție, aflați că m-am apucat și am făcut quiche lorraine, boeuf bourguignon și pommes de terre dauphinoises. Vai, ce păcat că nu mă puteți auzi și cum pronunț, m-ați fi iubit mult mai tare!

Dacă quiche lorraina aia e un fel de tartă cu bacon peste care se toarnă un amestec de ou cu smântână și cașcaval și se bagă la cuptor, cu boul (în cazul meu am ales o rudă mult mai tânără) lucrurile sunt mai complicate. Adică ai nevoie cam de o după amiază alocată exclusiv cuptorului unde trebuie să fiarbă la foc mocnit, preț de vreo 3 ore, carnea asta condimentată, scăldată abundent în vin roșu. Cât despre chestia aia de-și spune la mama ei acasă dauphinoise, ei bine, acolo lucrurile merg mult mai simplu și mai ieftin. Iei cartofii, îi tai rondele, îi așezi în straturi într-un vas de Jena uns pe fund cu unt, torni un amestec de lapte cu smântână și nucșoară, razi brânză și bagi la cuptor. Eu vă povestesc toate astea așa, pe scurt, doar ca să vedeți și voi cu ce-mi ocup timpul liber. Dacă chiar vreți rețeta, atunci ori vă duceți pe gugăl, ori dați un semn și după ce vă voi bodogăni în gând, o să mă apuc să o scriu.

Acestea fiind zise, probabil că vă așteptați la poze. Degeaba, că n-am. Pur și simplu nu reușesc să mă car cu aparatul de fotografiat în bucătărie. Și nici cu soțul după mine să tragă în poză pașii de urmat. Partea proastă e că de multe ori nici eu nu știu care sunt ăia și încep să improvizez sau, după caz, să înjur. Apoi mai e și dezordinea. Că eu când gătesc, încep să scot de toate, să împrăștii, să scap, să bocăn, să ard, să uit, să umplu masa de furculițe, lingurițe, resturi de legume, foi de ceapă, urme de făină, coji de ouă. Dar la sfârșit, ca un miracol, totul se așează, se domolește și se transformă cuminte în ceva care sfârâie plăcut în cuptor sau, după caz pe aragaz (doamne, ce poetă sunt!).

Ei, și acum că tot vorbeam de mâncare, aflați că în timp ce scriam de zor aici, un miros de ars a împânzit casa. Am uitat mâncarea copilului pe foc!
 O zi bună vă doresc, căci eu mă duc să gătesc! Din nou!
luni, 25 februarie 2013

Tiribam Tiribum, durerea să dispară acum!

Cum faci un copil să râdă atunci când el nu vrea? Iată o problemă de care ne ciocnim cu toţii. Dar dacă noi, părinţii, recurgem la fel de fel de strategii cu implicaţii de multe ori financiare ce ne duc cu gândul la domnul Goe (să-ţi dea mamiţa ciucalată?), cum fac oare ei, actorii, atunci când se află în faţa unui public ce nu depăşeşte o înălţime medie de 140 cm? Cred că răspunsul este simplu: cu talent. Trupa Zurli are din plin. Pentru că doar aşa a reuşit să o facă pe Ana mea -- cea mare, cea deja domnişoară, cea care vrea să asculte hit-uri la modă şi nu cântecele de copii mici -- să aplaude, să ridice mâinile sus şi să cheme muzica, să se întinde după baloanele uriaşe, să râdă în hohote de vrăjitoarea cea trăznită şi să se supere pe mine că mi s-a blocat aparatul şi nu i-am făcut poze cu zâna. Poza de aici nu-mi aparţine, îi mulţumesc Ioanei Marinescu pentru ea.

Când i-am spus prima dată Anei că am fost invitate la spectacolul Tiribam Tiribum, s-a strâmbat (mai nou aşa face la orice propunerea de-a mea), apoi a oftat şi abia pe urmă a acceptat. Eşti sigură că nu e pentru d-ăia micii? Întrebarea asta e la ordinea zilei. Nu ştiu ce să-i răspund, ştiu doar că de fiecare dată sper să nu o dau în bară şi să nu o aud spunându-mi basta, mama, hai mai bine la un suc în Centrul vechi!

Ploaie de confetti şi ropote de aplauze
Recunosc că atunci când am intrat în sală, aproape că mă băgasem sub scaun doar să scap de privirile ucigaşe ale copilei. În fundal niscaiva cântecele de pe vreo Cutiuţă muzicală. În dreapta noastră, una bucată fetiţă cu codiţe de vreo 5 ani. În stânga, situaţia era şi mai gravă: o copilă de nici doi ani (ce-o fi căutat la spectacol?) în rochiţă şi cu biberon, trăgând disperată de o bunică vădit istovită de turele pe care trebuia să le facă prin sală. Suficient pentru Ana ca să se trântească în scaun şi să aştepte resemnată un show la care  hotărâse deja că se va plictisi.

În sfârşit începe. Şi începe în forţă. Deşi sunt doar 5 actori pe scenă, în nici două minute reuşesc să o umple cu atât de multă energie încât ajunge rapid până în ultimul rând din sală. Arunc o privire spre Ana: măi să fie, uite-o că zâmbeşte! Îţi place, mamă? Dă din cap că da: n-are timp de cuvinte, gura îi e plină de versurile unui cântec. Da, e un cântec pentru copii mai mici, dar ce contează? Îl ştie şi apoi dacă nişte oameni mari stau pe scenă şi se distrează, atunci poate şi ea să se lase în voia spectacolului şi să se prindă în joc. Ba chiar îmi dă şi mie ghionturi să particip, să ridic mâînile şi să strig. Apoi, strigă şi ea. La început, cred că de bucurie. Apoi, aflu că nu, e de durere. Atât s-a foit, atât a tropăit şi a dansat pe loc că şi-a prins trei degete sub scaun. Stă şi plânge cu capul pe umărul meu. O doare tare şi spune că simte cum pulsează.
- Vrei să plecăm? zic.
Dă din cap că nu. Se ţine de degeţele şi printre lacrimi nu slăbeşte scena acolo unde intră acum Vrăjitoarea Tura-Vura. Ana râde şi faţa ei este precum o zi de ploaie cu soare. Durerea a trecut!
vineri, 22 februarie 2013

Bonjour mélancolie!

Sunt dimineţi ca astea, când ploaia are culoare. Şi miros. Miroase a asfalt ud şi a frunze putrezite. Şi a cornuri cu unt aburinde. Şi a lavandă de la detergentul de spălat podelele din magazine la ora la care lumea abia îşi bea cafeaua. Îmi place să mă opresc în faţa magazinelor şi să mă oglindesc în vitrine. Imi place cum îmi stă cu umbrelă. Am aşaa, un aer atemporal. Parcă aş fi prinsă într-o bulă de ploaie care m-ar ţine pe loc, la adăpost de forfotă.

În zilele astea cu apă multă, prefer să mă retrag în locuri deschise, aerisite. Pe poduri sau printre castanii cu scoarţa înmuiată. Îmi place să stau deoparte şi să petrec cu privirea lucrurile care trec pe lângă mine: oameni cu nasurile lăsate în jos şi bărbiile vârâte în gulerul hainei, trăgând după ei o servietă sau un patruped ud, cu coada-ntre picioare, copii cu umbrele prea mari pentru ei ce seamănă cu nişte ciuperci mergătoare, vaporaşe de un alb cenuşiu, complet debusolate, zbătându-se amarnic pe râu, sub pod.

Îmi place apoi să ridic privirea sus, sus, către cer, strângând din pleoape, ferindu-mă de picăturile mari ce atârnă de nori. Şi la adăpostul umbrelei, încep să număr turlele peste care pare că se sprijină tot cerul. În dimineţile astea cu ploaie, cerul pare atât de greu de apă ca parcă îl şi auzi cum se lasă cu un icnit bătrânesc peste tot oraşul, strivindu-l şi ocrotindu-l în acelaşi timp. Îmi place să merg pe străzi, strângându-mi şi mai bine în jurul gâtului aburul de deasupra apei. Parcă cerul şi pământul şi aerul şi ploaia şi dimineaţa ar fi tot una şi eu aş sta acolo, în mijlocul lor, ascunsă sub umbrelă, strângând din pleoape, cu faţa udă şi respirând cu nesaţ. Şi aş fi fericită. Pur şi simplu, fericită. În dimineţile astea cu ploaie, mi-e dor de Paris. Tare dor.
joi, 21 februarie 2013

Feminitate


Ieri, în parc. Ana, sus în vârf de tobogan, căciulă trasă pe ochi, fular desfăcut, pantaloni murdari în genunchi, ţipă cât o ţin plămânii către doi copii ce jucau fotbal:

- Şi ia ui-ta-ţi-vă la el cum vine, vine, vine,  îşi ia avânt şi....nu se poa-te! Aşa ceva nu se poateeee! A dat în bară!! Ce ra-ta-re, vai mie, ce raa-taa-reee! Dar nu-i nimic, mai are dreptul la două încercări. Între timp, portarul e în formă, iată-l cum ţopăie de pe stângul pe dreptul. Işi îndeasă căciula pe ochi, se uită la adversar...adversarul îşi ia avânt şi...goooooooool! Stimaţi spectatori, aveeeem primuuul gooool! Hei, ce caută băbuţa asta pe teren? Doamnaaa, alooo doamna, plecaţi vă rog de aici că vă lovim cu mingea! Şi iată şi mingeeea care zboaaaarăăă şi...aaaaaauu! De ce loveşti în presă, măi?
miercuri, 20 februarie 2013

Teoria fondului fără număr

Prima dată au fost o sută pentru că, nu-i aşa, se apropie 1 Martie şi hai să luăm şi noi ceva acolo, că na, sunt femei şi sunt multe şi femeile aşteaptă şi acum nu o să murim dintr-o sută! Fix a doua zi, încă 50. Păi normal, doar trebuie să facem performanţă şi performanţa costă şi să ştiţi că merg toţi copiii la aceste concursuri şi în fine, faceţi cum credeţi, dar să nu ziceţi că nu v-am spus. Nu zic şi trec mai departe. Nu trec bine trei zile şi hop, vine o culegere. Nu am cerut-o, nu am vrut-o. Mi s-a spus că există -- asta da --, însă nu m-am arătat interesată. Păi da, dar acum că e la copil în ghiozdan şi că o să facem din ea şi acasă şi în clasă şi-ntr-a I-a şi-ntr-a II-a, dă şi tu acolo 17 lei şi asta e, nu o să mori din asta. Din asta nu, dar iată că au mai apărut 5 lei pentru un spectacol de teatru unde mergetoatăclasamama şi apoi 18 lei pentru nişte bazaconii de lut pe care trebuie să le picteze în clasă că acuarelele şi blocul ăla de-l luai astă toamnă nu sunt bune, păi nu, că la alea nu a luat nimeni niciun comision cum a luat probabil la bucata de ipsos pentru care am dat azi alţi 10 lei ca să o deseneze copiii şi să ne-o dea cadou de 8 Martie.

Asta îmi aduce aminte de bărbatu-miu care în vremea tinereţii sale nebune, s-a dus la maică-sa de ziua ei şi i-a spus:
- Ştii ce ţi-am luat de ziua ta?
Soacră-mea, cu ochii plini de emoţie, aşteaptă fericită cadoul.
- O sută de lei din portofel!

luni, 18 februarie 2013

Azi, avem di tătiii

Ieri am fost la Mickey. Da, ştiu, o să ziceţi:  hai măi, şi voi? Păi da, şi noi. Ce, acum vă ofticaţi? Serios, nu aveţi niciun motiv. Hai să zicem că pentru cine a fost,  a fost bine şi pentru cine nu, iarăşi bine.

Dacă Ana ar fi avut undeva pe la 5 ani, dacă biletele ar fi fost cam cu 20-30% mai ieftine, dacă prezentatoarea ar fi fost mai puţin enervantă, dacă fetiţa din spatele meu nu ar fi ţipat non stop la maică-sa "eşti o ploastăăăă!", dacă nu ar fi trebuit să stau două ore chircită în scaun ca să vadă şi un băieţel din spate şi mai ales, dacă nu aş fi fost pe punctul să-mi plesnească vezica imediat după ce a bătut al treilea gong, atunci totul ar fi fost perfect. Acestea fiind zise, măi Mickey, noi îţi dăm un B+. Iar ţie popor român, un Insuficient pentru mizeria lăsată în urmă, fotografiatul ilegal şi preţurile nesimţit de mari la drăcoveniile alea marca Disney de se vindeau prin sală.

                                                              ***
Azi dimineaţă. Orele 8h15. Cora Pantelimon. Eu, cu haina mea imitaţie de blană, cu bereta cea neagră, trasă şic peste ochii-mi rimelaţi şi dermatografiaţi, împing suavă un cărucior. În jur, mai nimeni. Cântă muzică franţuzească şi fără să vreau încep să mă legăn de pe un picior pe altul, lălăind şi eu dimpreună cu  cine o fi fost la microfon.  Și cum mă legăn aşa suav, cu mintea plină de amintiri pariziene, hop mai pun şi o pungă de detergent, hop şi două, trei săpunuri, iată şi nişte iaurt, hop şi un carton cu ouă, hai că merge şi nişte pui şi vreo două, trei portocale, stai să iau şi nişte cafea şi o pijama pentru Ana şi brusc, muzica se opreşte şi tot ce mai aud este vocea spartă a casierei care mă aduce cu picioarele pe pământ, mâinile pe card şi lacrimile în ochi. Frate, voi aţi văzut halul în care au crescut preţurile? De ce, de ce?
                                                              ***

Mă bucur enorm că "Poziţia copilului" a luat Ursul de Aur. Şi pentru că vreau şi eu să-i  aplaud şi pentru că nu am unde, o fac aici. Bravo Călin Peter Netzer pentru că ai ales să continui să lucrezi în România! Bravo vouă tuturor şi mulţumim!

                                                              ***
Am primit invitaţie la spectacolul Tiribam Tiribum, primul şi cel mai mare show pentru copii din Romania. Aşa că pe 23.02 duc copila la distracţie. Apoi, vă povestesc şi vouă.
sâmbătă, 16 februarie 2013

Miroase a căpșuni în savană

Niciodată nu fusesem atât de aproape de ele. Niciodată, până atunci, nu mi se ivise ocazia să stau lipită de un geam, fie el și de tren, și să mă las amețită de nebunia de culori. Peste tot, numai culoare: în frunzele pomilor spre care se înălțau în mișcări meticuloase gâturi lungi de girafe, pe pământul gălbui al savanei, în dungile perfecte și egale de pe spatele zebrelor, pe aripile imense ca niște coșmaruri ale vulturilor pleșuvi, în blana lucioasă a antilopelor ce pășteau liniștite sub privirile molatice ale unui leu sătul.

Știam că nu am cum să mă dau jos, să calc printre ele, dar chiar și așa, din spatele geamului meu prăfuit, puteam parcă să ating și să mângâi toată suflarea savanei care, la acea oră, părea parcă cuprinsă de frenezie. Altfel, de ce ar fi stat toată la grămadă-  lei cu antilope, zebre cu hipopotami, leoparzi cu girafe, într-o defilare de culoare, pete, dungi, coame, piei ce păreau ireal de perfecte în lumina roșiatică a apusului african?

Un pic mai târziu, trenul a ajuns la destinație: o petrecere cu mulți, foarte mulți copii, toți îmbrăcați elegant- fetițele în rochițe cu bretele, cu părul prins în agrafe, băiețeii cu pantaloni scurți și cămăși proaspăt călcate. Păreau că sărbătoresc pe cineva, după numărul imens de platouri cu prăjituri. Aveau de toate: cu ciocolată, cu bezea și caramel, cu marțipan, fel de fel de fursecuri- unele mici pudrate cu zahăr, altele negre și scăldate în ciocolată, savarine ce-și înfoiau crinolinele de frișcă, amandine scăldate în sirop, ecleruri lunguiețe, plăcințele turtite și peste toate, ele: prăjiturile surprinză, cele pe care nu le pui pe masă, la vedere, ci pe care  le ții în camera cea mai din spate, acolo unde intră doar musafirii speciali. Cei pe care îi conduci tu de mână, nu înainte de a-i pune să jure că nu vor spune nimănui secretul.

 De data aceasta, era o prăjitură roz, cu blat de pandișpan și cremă de vanilie în care stăteau aliniate căpșuni proaspete sub o pătură de gelatină. Era incredibil de frumoasă așa cum stătea la Ana în palmă, răspândind de acolo miros de fructe și culori africane.

Nu știu ce gust avea și nici pe Ana nu am apucat s-o întreb. Când să mușc, m-am trezit.
joi, 14 februarie 2013

De dragoste

Cum stăteam eu aseară în pat, cu o pernă pe ureche şi aşteptam să mă cufund în braţele lui Moş Ene, am avut o străfulgerare: oau, mâine e Valentine's day! Apoi, am căscat mulţumită şi am adormit buştean. Ce, credeaţi că m-am sculat în miez de noapte din patul meu conjugal, că am dat fuga la bucătărie şi am frământat un blat de tort, că am presărat petale de trandafiri pe mocheta răpciugoasă din faţa băii şi că apoi mi-am azvârlit cât colo pijamaua mea cu Hello Kitty pentru a orbecăi prin dulap după un chiloţel cu dantele?

Aş! După cum vă spuneam, am căscat zgomotos, gândindu-mă fericită că ce bine de astea ca mine care au suficienţi de mulţi ani de parteneriat cu acelaşi mascul ca să fi scăpat de toate presiunile amoroase de început, de toate frustrările şi complexele pentru a putea să se bucure liniştite de adevăratul trai în doi.
Aşa că, în această frumoasă zi de iubăreală occidentală, vă propun 10 motive pentru care  life sucks atunci când iubeşti cu fluturi în stomac şi genunchi tremurânzi:

1. Petreci parte bună din existenţa ta în faţa oglinzii şi de fiecare dată se lasă cu plânsete şi nemulţumiri.

2. Ajungi să fii dependentă de telefon pe care nu-ţi permiţi să-l închizi sau să-l uiţi că poate sună şi o să creadă că nu vrei să răspunzi.

3. Devii paranoică şi orice ton sau privire mai bizară e considerată brusc o tentativă de batjocură sau abandon.

4. Nu mai poţi mânca ceapă şi ustoroi decât dacă mănâncă şi el şi când el mănâncă, trebuie musai să mănânci şi tu, altfel nu te mai pupă şi tu nu vrei asta.

5. Trebuie să înduri tot felul de discuţii stupide şi să pari interesată, deşi habar nu ai despre ce vorbeşte.

6. Te vezi nevoită să petreci timp cu gaşca lui în detrimentul găştii tale şi să te prefaci că nu-ţi pasă.

7. Urăşti instinctiv toate femeile din lume şi asta nu e deloc simplu.

8. Dacă au trecut două zile fără să spună te iubesc, clar s-a întâmplat ceva.

9. Eşti îngrozită că ar putea să uite să-ţi aducă ceva de Mărţişor, 8 Martie sau ziua ta, iar dacă uită eşti pe punctul să faci o criză de nervi.

10. Nu poţi să-l critici cât vrei şi să-l baţi la cap de teamă că-ţi va da papucii.

Lista rămâne deschisă, aşa că dacă aveţi şi alte idei, nu vă sfiiţi!
miercuri, 13 februarie 2013

Sunteţi gata de premiere?

Am primit un premiu! Nu e el cu coroniţă, dar e al meu -- de fapt al blogului meu -- şi mă bucur pentru el; mai mult decât atât, e de dat mai departe, căci şi eu l-am primit de la Hana, căreia îi mulţumesc frumos şi pe care mă bucur că am ajuns să o cunosc (oau, ce propoziţoaie am reuşit să fac!).


Şi acum, ca să nu mai prelungesc suspensul, iată despre ce e vorba. Pe scurt este un Liebster Award, ceea ce ar însemna în traducerea mea liberă un premiu de drag, prin care se doreşte încurajarea bloggerilor mici şi mijlocii, cu mai puţin de 200 de followers. În mare regulile sunt simple şi, spre bucuria mea, nu necesită nicio pregătire tehnică:

1. Numeşte şi mulţumeşte persoanei care ţi-a nominalizat blogul.

2. Scrie 11 lucruri despre tine pe care vrei să le afle şi ceilalţi.

3. Răspunde la întrebările formulate de cel care te-a nominalizat şi inventează la rândul tău un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi vei nominaliza.

4. Nominalizează 11 bloggeri pe care îi admiri şi care au mai puţin de 200 de followers şi premiază-i. (simbolic, sper că aţi înţeles)

5. Anunţă-i şi pe ei că au luat un Liebster, ca să aibă de ce să se bucure.

Şi acum că am terminat cu lista de cerinţe şi cu mulţumirile de început, să trecem la... conţinut, pam pam!

Aşadar, 11 lucruri despre mine: am platfus, nu ştiu să merg pe tocuri (poate are legătură cu platfusul), nu ies din casă nemachiată, sunt disperată după vacanţe în străinătate şi îmi petrec ore bune din viaţă căutând oferte şi destinaţii, ador spanacul şi dovleceii, nu pot să sufăr Coca Cola, nu am fost niciodată la pedichiură, nu ştiu să merg pe bicicletă, mi se întâmplă să vorbesc singură (dar nu sunt nebună), mi-e frică de şoareci şi nu suport oamenii care se laudă.

Şi acum să trecem la partea în care Hana întreabă şi eu răspund. Ia să vedem ce mă aşteaptă:

1. Ce nu ai făcut, dar ai fi vrut să faci?
Al doilea copil.

2. Care e ultimul lucru pe care îl faci înainte de culcare?
Pipi :))

3. Ce carte citești?
Toamna Decanei. Radu Paraschivescu în dialog cu Antoaneta Ralian. Superbă carte, superbi oameni!

4. Care este cel mai drăgut obiect din casa ta?
Hmmm, o hartă imensă a Parisului.

5. Unde îți vei petrece concediul acest an?
Probabil Grecia.

6. Care este cea mai mare satisfacție pe care o ai ca bloggeriță?
Că fac ceva ce îmi place şi că lumea mă citeşte.

7. Locul tău preferat este….
În familie. Şi la Paris. Cu familia la Paris, na c-am dres-o! :))

8. Carte pe hârtie sau Kindle?
Carte.

9. Ultimul obiect pe care ai dat banii degeaba :) este….
O pereche de pantofi care se încăpăţânează să mă bată.

10. Despre ce poți spune că nu ai face niciodată?
Bungee Jumping.

11. Ce sfat ai da unei prietene care azi își începe ”cariera” de bloggeriță?
Să se gândească bine dacă chiar are ceva de spus şi dacă are timp să spună.

Iar acum, iată şi partea în care eu întreb şi voi răspundeţi. Ia să vedem cât de perversă pot să fiu:

1. Remuşcări sau regrete?

2. Ce vicii aveţi? (nu-mi spuneţi niciunul, că nu vă cred)

3. Când eraţi mici, ce voiaţi să vă faceţi când o să fiţi mari?

4. Un motiv pentru care v-aţi trage pe loc o pereche de palme.

5. Cu ce vă încărcaţi bateriile?

6. Ce vă scoate din sărite?
7. De ce vă e cel mai frică în viaţă?

8. Ce vă place cel mai mult la poporul român?

9. Care ar fi cel mai frumos cadou pe care aţi vrea să-l primiţi de la partener?

10. Ce v-aţi dori pentru blogul vostru?

11. Cea mai mare dorinţă pentru următorul an.

Şi iată-ne ajunse şi la lista cu cele 11 posesoare de blog cărora am decis să le acord premiul. Ordinea e pur întâmplătoare, cum mi-a venit şi mie la mână. Înainte de a vă căuta pe listă, să ştiţi că am mai avut în minte nişte nume de bloggeriţe, dar sunt convinsă că depăşesc 200 de followerşi. Apropo, dacă printre cele nominalizate mai jos sunt şi persoane cu peste 200 de admiratori, îmi cer scuze şi le rog să-mi scrie şi mie cum au făcut. :)

http://albuletzi.blogspot.ro/

http://tusibebe.wordpress.com/

http://mmmmmmmara.blogspot.ro/

http://www.monicamicu.com/

http://kariokaspot.blogspot.ro/

http://www.cojocarii.ro/

http://faramedesuflet.wordpress.com/

http://orin-mylife.blogspot.ro/

http://ankiradu.blogspot.ro/

http://forfecutsa.blogspot.ro/

http://piticidarvoinici.wordpress.com/

Baftă, dragelor!
marți, 12 februarie 2013

Urlând prin ploaie

Printre mutiplele avantaje ale procesului de maturizare accentuată intră, cel puţin în cazul meu, posibilitatea de a merge cu capul drept şi privirea mereu înainte, uitându-mă, de multe ori din pură curiozitate la masculii din jur. Un lucru pe care nu puteam să mi-l permit acum vreo 2-3 ani de exemplu. Sau puteam, dar nu mă simţeam pregătită, având undeva temerea că ce-o să zică bietul om dacă se holbează blonda la el. Ei bine, nu ştiu ce dracu' se întâmplă după 35 de ani, dar ceva sigur se întâmplă pentru că, deşi am rămas la fel de serioasă în gânduri şi simţiri, am devenit precum o băbuţă d-aia perversă care se uită cu priviri şugubeţe la tinerii din jur şi le face cu ochiul dezvelindu-şi proteza într-un zâmbet ştirb, cu urme de ruj.

duminică, 10 februarie 2013

Conştiinţa mea ca o ceaşcă de cafea

- Buuun, acum te rog frumos să te calmezi şi înainte de a mai face tensiune şi a mai strânge din pumni a ură, spune-mi ce ştii tu să faci.
- Păăăi, ştiu o limbă străină foarte bine!


Hohotele de râs umplură dintr-odată tot aerul din cameră ce deveni brusc vesel şi irespirabil.

- Să mori tu că ştii o limbă străină, hahaha, hohoho! Cu toţii ştim o limbă stăină! Poate chiar două, sau trei sau cinci!
- N-aţi înţeles, eu chiar o ştiu bine. Nu chiar perfect, dar...

Îşi şterge cu dosul palmei ochii umeziţi de râs, îşi drege vocea, îşi întinde picioarele şi aruncă o privire mirată către vârfurile pantofilor, ca şi cum nu i-ar mai fi văzut de mult.

- Aşadar ştii o limbă străină... şi mai ce?
- Păi, ştiu să şi scriu.
- Hmm, şi cam câte cărţi ai scris mata până acum?
- Niciuna, dar am scris diverse chestii şi...in fine, eu zic că au fost în regulă.
- Zi altceva, se răsteşte vizibil nervos şi deja ferm convins de inutilitatea momentelor petrecute împreună.
- Nu prea am mare lucru de zis: asta cu limba străină v-am zis-o şi cu scrisul... şi în fine, mai ştiu şi alte lucruri ce ţin de profesia mea, dar nu pot să spun că ştiu să fac chestii d-astea practice. Oricum, cred că am şi simţul umorului că până şi pe dumneavoastră v-am făcut să râdeţi...

Se uită surprins, ridică dintr-o sprânceană şi brusc un rid îi traversează fruntea şi se pierde undeva la rădăcina firelor de păr.

- Auzi, drăguţă, data viitoare când te mai oftici că îţi petreci duminica la birou în timp ce alţii lenevesc pe canapele moi, cu ceşti de cafea aburindă la căpătâi, îţi sugerez să mai faci o dată acest exerciţiu. Pe mine ştii unde mă găseşti, îmi spuse conştiinţa şi se duse să se întindă pe canapeaua moale cu ceaşca mea de cafea aburindă la căpătâi, în timp ce eu mă grăbeam să nu care cumva să întârzii la muncă.
joi, 7 februarie 2013

Gândăcelul de Ioana Stăncescu

De ce m-ai prins în pumnul tău,  
Copil frumos? Tu nu știi oare
Că-s mic și eu și că mă doare?

Te doare, ai? Dar la mine nu te gândești cum mă doare pe mine sufletul să te văd plimbându-te pe la mine, prin bucătărie? Ești mic pe dracu, nu te uiți la tine că ești cât casa? 

Așa zbiera ieri un gândac,
Urât și negru și posac.
Dar eu zbieram cu mult mai tare
Și îl loveam între picioare!
Ca-n plin sistem de aparthied
Îl ucideam încet cu Raid!



Cu verdele-n sus

Lumeeee, lumeeeee!

- Aveți un blog activ de cel puțin un an?
- Scrieți cel puțin un post pe săptămână într-o română corectă?
- Vă place să citiți?
- Vă plac copacii și credeți că avem nevoie de ei?
- Vreți să plantați și voi unul?

Dacă ați răspuns afirmativ la întrebările de mai sus, atunci merită să citiți și ceea ce urmează.
Cei de la  Editura All tocmai au lansat a doua ediție a campaniei  - vALLuntar:  “Mai multe cărţi, mai multe şanse”,  prin care încurajează lectura şi voluntariatul.  Concret, sunteți așteptați pe situl editurii All să vă alegeți cel mult două cărți pe care le veți primi gratuit pentru a le citi și a vă da cu părerea despre ele pe blogul personal.

In clipa în care o  recenzie a strâns mai mult de 15 comentarii, celelalte comentarii se vor cumula cu comentariile de la alte recenzii, de pe alte bloguri, şi la 20 de comentarii, o echipă a Grupului Editorial ALL va planta încă un copac într-un loc ales de ROMSILVA.

Dacă vă interesează ce fac oamenii ăștia, intrați aici și vedeți detalii privind regulamentul. Eu una mi-am ales două cărți pentru copii, să fiu în ton cu blogul.  Contez pe voi pentru un copac în plus!

miercuri, 6 februarie 2013

Busy Wednesday

Am băgat doar un cap pe uşă să vă spun că astăzi să nu contaţi pe mine. Am de citit ziarele (noroc că nu au  rămas prea multe), de făcut revista presei, de fugit apoi acasă, de luat copilul de o aripă şi de dus în capătul celălalt al oraşului, la dentist, de stat cu frica în sân că oare ce se mai vede pe radiografie, de alergat înapoi cu copilul acasă, de plantat la teme şi de fugit la şedinţa cu părinţii. Şedinţă la care cineva a dat deja pe mail tonul discuţiilor ce se întrevăd la orizont. Citez aşadar dragi părinţi, acum că se apropie 1 şi 8 Martie, blablabla şi blablabla, continuarea o ştiţi şi singuri, că sunteţi părinţi deştepţi şi trăitori în România.

Apropo, aţi aflat că dăm de la buget 55 de milioane de euroi pentru salariile popilor? Parcă am trăi în Republica Ortodoxă Română, vorba lui Florin Iaru din Adevărul. Ei parcă, vorba mea! Spitale canci, şcoli, aşişderea, dar am construit 400 de biserici doar în ultimii douăzeci de ani. Şi o să avem şi cea mai şmecheră catedrală a noastră, a tuturor. Şi încă repede, după cum se mişcă muncitorii! Şi apoi o să mergem cu toţii acolo şi o să ne rugăm să ne dea şi şcoli şi spitale. Iar dacă staţi în Drumul Taberei, o să veniţi pe jos, că pentru metroul vostru nu mai sunt bănuţi! Tocmai aţi făcut o donaţie, felicitări!
marți, 5 februarie 2013

Un leu biletul, doar un leu

Uneori, lucrurile se întâmplă ca într-o căsnicie. Un mariaj început din dragoste, peste care s-a aşternut o plapumă de timp, cizelând asperităţile, sufocând întrebările şi astupând nemulţumirile. Undeva, iubirea nu s-a pierdut, amândoi o ştim, pur şi simplu ne-am învăţat aşa de tare unul cu celălalt încât ni se pare inutil să mai facem eforturi, inutil să ne mai spunem te iubesc, inutil să ne mai surprindem, să ne mai curtăm, să ne mai încurajăm.

După 15 ani de convieţuire, suntem ca un cuplu rodat, în care partenerii s-au învăţat aşa de tare unul cu celălalt încât problema divorţului nici nu se pune. Unde să pleci? Ce să faci fără mine? Cine te mai ia?

De o săptămână, în fiecare dimineaţă încerc să mă uit în ochii lui şi să mă întreb: oare chiar îl iubesc? Oare chiar are nevoie de mine sau, la vârsta lui, îi e lehamite să umble iarăşi după carne tânără şi preferă să mă ţină aproape din obişnuinţă şi comoditate? Iar eu, de ce stau, de ce nu mă dau dusă, de ce rămân lângă el, deşi nici nu-şi pune problema să mă ia măcar din când în când în braţe şi să-mi spună că are nevoie de mine?

Azi am încercat să mă gândesc la ce-mi place de fapt la el. La el, Radioul ăsta de care m-am îndrăgostit în urmă cu 15 ani. La el, Radioul ăsta care, ca orice bărbat care îmbătrâneşte, a devenit din ce în ce mai ursuz şi mai egoist. Uneori se poartă atât de ciudat încât parcă nici nu-l mai iubesc. Parcă ar vrea să mă împingă să plec odată din viaţa lui ca apoi să se uite la mine cum mă perpelesc de dor şi să râdă în barbă.

Dar astăzi, îl iubesc şi chiar vreau să i-o spun. Îl iubesc pentru tot ce m-a lăsat să fac în ultimii 15 ani şi mai ales pentru că, din când în când, ştie cum să recucerească o femeie. De exemplu, cu o vioară care de dimineaţă cânta singură lângă tonomatul de cafea. Un leu pentru o cafea şi un Brahms cu un violonist din orchestra Radioului ce cânta doar pentru el şi pentru mine. Suficient ca pe ziua de azi să mă facă să mă simt iarăşi îndrăgostită!


                                                 nu el este violonistul, dar ea este piesa

duminică, 3 februarie 2013

Astă seară coacem plastilină

Aș minți dacă aș spune că nu m-am bucurat când am fost rugată de cei de la Edukid să le testez o nouă jucărie. Până să vă spun despre ce e vorba, o să vă explic de ce m-am bucurat: pentru că înseamnă că părerea mea contează, a mea ca posesoare de blog de mamă, ceea ce înseamnă că fac o treabă relativ bună pe aici și că blogurile astea de nișă încep să conteze cu adevărat.
Găletușa cu surprize
Și acum să trecem la subiect. Se numește Yummy Dough și este un fel de plastilină comestibilă. Zic un fel, pentru că, deși se modelează, se întinde, este colorată  și se pretează la a fi transformată în toate formele posibile, ea e de fapt un aluat, după cum ii spune și numele în engleză: aluat gustos! Un aluat simplu, făcut din făină de grâu, zahăr, amidon de grâu, praf de ou întreg, ulei de palmier, sirop de glucoză, maltodextrină, aromă, proteine ​​din lapte.  OK, nu e bio, dar să fim serioși! Dacă copilul vostru mai scapă și la o napolitană, o ciocolată sau o savarină de la cofetărie, atunci nu aveți niciun motiv să strâmbați din nas. Cât despre culori (v-am spus că e colorată), ei bine ele sunt obținute adăugându-se: sfeclă roşie, curcumina, beta-carotină, albastru patent V. Dacă nu mă credeți pe cuvânt, puteți să verificați pe situl producătorului. Recunosc că eu asta am făcut atunci când am primit kitul. Și recunosc că m-am liniștit. Poate și pentru că e vorba de un producător german și se știe că lucrul nemțesc e serios, dom'le, dar și pentru că a obținut și multe certificate europene de calitate și deci, nu sunt chiar nebuni occidentalii ăștia să le dea copiilor orice aiureală.

sâmbătă, 2 februarie 2013

Hitul zilei

Azi avem petrecere, tralalalala! Și am dus copila la mama, tralalalala! Și o să doarmă acolo, lala! Și la șase îmi vin musafirii, ohohooooo! Că-l sărbătorim pe B!

Și o să halim chifteluțe și șnițele și icre și salate și rulade, tralalalala! De la catering, lalala! Doar 15o de lei, oh yeah! Toate bune, bune, bune, că-i știu bine pe bucătari, lalala!

Și vom bea G&T și beri! Și o să avem și tort, tralalalala! Făcuuut în casăăă, hmhmhm! 

Și acum mă duc să spăl baia și să dau cu aspiratorul și să frec bucătăria și să mătur balconul! Și apoi mă duc să mă fac gigea, nanana! Și să mă dau cu fondul meu de ten cel nou YSL și să-mi pun botinele mele noi cu toc, yeah, yeah, yeah!

Și acum cu toții : tralalalala! Hai, sus mânuțele și să vă aud: tralalalalaaaaaaa!
Și mi-a venit și mie să cânt, după ce am auzit-o pe Mara cum cântă  la ea în balcon!
vineri, 1 februarie 2013

Money talks!

În fiecare an, în vacanţa de iarnă, Ana se duce la colindat cu copiii de la ţară. Mă duc şi eu cu ei, că e încă mică şi satul are câini şi oameni ce beau ţuică în loc de cafea. O luăm la pas, preţ de un sat întreg, întins pe un deal şi o vale. Mergem cu Pluguşorul, apoi cu Sorcova şi totul culminează cu Grâuşorul. Anul trecut a adunat, în trei ture de muncă, vreo 150 de lei. Şi-i pune la ea în portofel şi apoi caută disperată un pretext să-i cheltuie.

Am hotărât să o las să-şi păstreze banii ăştia pentru ea. Nu o pun să-şi cumpere din ei chestii de care are nevoie, de genul caiete sau carioci şi nici să plătească la magazin pentru mâncare. Deşi recunosc că mi s-a întâmplat de vreo două ori să mă împrumut la fie-mea.

Până acum, nu i-am dat Anei alţi bani pe mână. Îi mai las ei restul la magazin, mai ales dacă e vorba de nişte monede, dar cam atât. Nu pleacă cu bani la şcoală, nu o plătesc să scrie mai frumos sau să recompensez fb-urile. Nu îi flutur hârtii de un leu pe la nas ca să-şi facă ordine în cameră (oricum nu şi-ar face), nu i-am propus până acum niciun deal de genul dacă ştergi tu praful, îţi dau un bănuţ.

Şi totuşi, cred că va veni un moment şi la ce este în şcoală, cred că nu va fi prea departe, când Ana va vrea să aibă nişte bani ai ei. Un moment în care probabil va considera sub demnitatea ei de junăbucureşteancăfiţoasă să mai bate satele patriei, ţipând din toţi rărunchii mânaţi măăăi, hăăăi, hăăăi ! Un moment în care va gândi probabil precum tânăra grăsuţă, că părul lins şi breton pe jumătate de faţă ce-i spunea ieri, unei prietene cu breton asemănător: "hai fată, ce dacă mergi cu ai tăi în vacanţă? Le iei banii şi gata...". Credeţi că ai noştri nu o să gândească la fel pe la 14-15 ani? Hai, să fim serioşi, pe toţi ne paşte aşa ceva, dacă o să avem copii normali la cap!

Dar, până la a ajunge acolo, până la a ne gândi la beneficiul unui job de vară pe care să i-l propunem odraslei, ce facem cu copchilul ăsta mic căruia Statul îi dă un cornuleţ cu lăptic, un merişor şi un leuţ pe care poate să şi-l vâre în ...vă las pe voi să găsiţi o rimă! Apropo de asta, noi i-am pus bine alocaţia Anei. Adicătelea, i-am făcut un cont la bancă, i-am vărsat-o acolo, i-am depozitat-o la termen, bref, i-am păstrat-o. Până acum nu ştie de ea, nu ne-a întrebat "unde-s banii mei", dar când va veni momentul, o să putem să o privim cu fruntea sus şi inima curată.

Personal, nu consider că e drept să-i retezi copilului orice tentativă de a avea şi el un bănuţ pus deoparte. În primul rând, pentru că e normal să-şi dorească, având în vedere că toată lumea din jurul lui vrea acest lucru. În al doilea rând, pentru că poate învăţa cum să şi-i drămuiască şi apoi, pentru că e bine să ai de la cine să te împrumuţi la nevoie. Glumesc, dar oricum, e bine să-i poţi spune atunci când îl vezi lipit de câte vreo jucărie dacă o vrei, cumpără-ţi-o. Pe de altă parte, nu mi se pare normal să-l răsplăteşti cu bani pentru lucruri pe care este obligat să le facă. Cum adică să-ţi dau eu bani că ai luat tu calificative bune sau că ai luat premiu la un concurs? WTF, păi ia marcă şi tu banul dacă vrei să bagi ceva la maţ! Dar, la fel de bine, nici nu poţi să-i spui la fiecare rugăminte, chiar stupidă aşa cum poate părea, nu pot, n-am bani! Copilul nu are nicio vină că serviciul tău e prost plătit, patronul de rahat sau întreţinerea prea mare. El nu poate să schimbe asta, în schimb noi putem. Sau măcar suntem datori să încercăm. Asta trebuie să mi-o repet şi mie mai des!

Şi încă ceva. Cred că e bine să îi oferim copilului posibilitatea de a câştiga nişte bani. Să inventăm situaţii prin care să-l putem răsplăti. Maică-mea, de exemplu, i-a dat astă vară, doi lei, pentru că a smuls buruienile dintre dalele de piatră, în curtea de la ţară. Nu vreţi să ştiţi cât ar fi cerut vecina de peste gard pentru aceeaşi treabă!


Acestea fiind zise, voi cum faceţi? Le daţi au ba bani alor voştri? Ziceţi repede cât şi de ce! Şi nu uitaţi de rimă!
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes