sâmbătă, 30 martie 2013

Saturday night fever

Sâmbătă seara.

Eu: m-am ocupat de o salată verde cu ridichi, ceapă, roșii și rondele de castravete. Mai apoi, am pus la fiert fasolea pentru iahnie. Fierbe greu, așa că am timp să-mi fac ordine prin dulapuri. Mi-am aranjat pentru a doua oară pe anul ăsta cizmele și ghetele de iarnă. Am dat peste cutia cu pantofii mei crem de la Zara. Continuă să mă bată. Aveți vreo soluție?

Ei: stau lipiți unul de altul și se uită la Harry Potter. Partea a treia. Ana stă cu un deget în gură lipită de ta-su. Au prins ultimele raze de soare sus, pe terasa blocului. Eu i-am zis să scoată copilul pe afară și el a găsit soluția. Sus e aer și e aproape de cer. S-au întors vorbind despre Sputnik și Războiul rece. Credeți că e prea devreme?

Mâine mergem în Herăstrău; program de bloggering, vorba Anei. Ne ducem să ne distrăm cu cei de la Descoperă Natura, Dacia Plant și Foto Union. Cine mai vine?

Bună dimineața!

Am trecut pe aici  să vă spun că pe mine să nu contați. Trebuie să plec. Mă duc la Copilăria lui Vivaldi.

Vă las cu muzică bună și ne vedem la prânz. Hai cu primăvaraaaa!!!


 

vineri, 29 martie 2013

Dacă aş putea să călătoresc în timp...

...atunci aş vrea să retrăiesc o zi. Doar una. Una în care să mai am şireturile colorate şi blugii rupţi în genunchi. Una în care să mai am plete blonde şi câte-o ţigară rătăcită prin buzunare. Una în care să nu înţeleg nimic din combinări şi permutări şi să mă dau mare cu franceza mea. Una în care să mai stau în pauze să mi se dea în cărţi. Şi-n care să ţin de şase să văd dacă e liber drumul către Cişmigiu. Una în care să stau lipită de geam şi să-l pândesc pe el când iese în curte. În curtea în care cădeau pungi cu apă. Şi-n care el nu se zăreau şi atunci eu îmi luam pletele blonde şi-mi ascundeam faţa în ele.

Dacă aş putea, aş mai vrea o zi în care să mi se pară că la 25 de ani eşti bătrân şi plictisitor. Una în care să nu ştiu ce se va alege de viaţa mea şi nici să nu-mi pese. Una în care să mi se pară că tristeţea e interesantă. Şi că eu nu mă voi schimba niciodată. Şi că timpul nu va trece atât de repede. Şi că nu voi uita nimic. Şi că îl voi iubi pe el până la moarte. Sau măcar până după vacanţa de vară. Care va fi să vie. Şi care a venit, şi a trecut, şi eu l-am uitat.

Azi am trecut pe la liceu. Prima dată după 20 de ani. Şi am stat aşa, puţin, în curte şi am închis ochii şi m-am văzut acolo cu pletele mele blonde şi blugii rupţi, fumând o ţigară şi aşteptând să treacă timpul. Aşteptând să fac 25 de ani şi apoi 35 şi să uit să mai cred în călătorii în timp.


joi, 28 martie 2013

Trei ore cu Brenciu

Domnule Horia Brenciu,

Trebuie să recunosc din start că nu sunt un mare fan de-al dumneavoastră și că am ajuns la concertul de ieri în urma unei întâmplări. Uitându-mă la mulțimea de oameni care aproape umpluse Sala Palatului, chiar mă gândeam cum naiba veți reuși să le mulțumiți și pe domnișoarele din stânga noastră ce abia treceau împreună de 40 de ani, și pe cele trei bunici din față, și mai ales pe fie-mea care, fie vorba între noi, visează la cei 8 ani ai ei la cai verzi pe pereți. 

Ei bine, jos pălăria, domnule Brenciu, pentru show, pentru orchestră, pentru alegeri și pentru invitați. Nu mă așteptam de fel să o văd pe Corina Chiriac (doamne, cum poate să arate femeia asta!), nu mă gândeam că îmi voi auzi odrasla cântând Hei, tramvai, dimpreună cu Baniciu și... ei, da, știți deja că urmează acum ovațiile în scris pentru Julie Mayaya. Ce voce, dragă națiune, vai ce voce!

Revenind la concert, să știți că mi-a plăcut și că mi-ați plăcut, și asta o spune o persoană destul de cârcotașă și de greu de mulțumit. Mi-a plăcut că s-a cântat. Mult și bine și de toate. Mi-a plăcut că au fost povești și atmosferă și nimic nu părea lăsat la întâmplare sau încropit în grabă. Mi-a plăcut că vă cunoașteți publicul și că știți să-i vorbiți și că, remarca soțul (atenție, el e de o sută de ori mai cârcotaș ca mine), ați fost, ca să folosesc un termen la modă, child friendly. Adică un spectacol de aproape trei ore, cu dansatori, costume, mișcare, glume, lumini și proiecții, fără vreun cuvânt care să mă facă să-i astup urechile copilului sub pretextul de a-i aranja mai bine codițele. La gluma cu Fuego ea n-a râs, că habar n-are cine e (dar presupun că asta nu vă deranjează).

Din păcate,  din motive de școală de a doua zi, a trebuit să plecăm înainte de final. Și spun "din păcate" cu toată sinceritatea. Pentru că chiar aș fi vrut să văd ce se mai întâmplă. Asta cred că mi-a plăcut, de fapt, cel mai mult: a fost un show unde în permanență se întâmpla ceva. Ana (posesoarea de codițe) a fost cea mai tristă că a plecat. Și gândiți-vă că din doi oameni cârcotași, cât de ușor de mulțumit ar fi putut ieși un al treilea? Așa că, obligați să plecăm înainte de final, dați-mi voie, domnule Horia Brenciu, să vă felicit și să vă mulțumesc frumos pentru această întâmplare. Fericită!

Cu mulțumiri,
Stănceștii

P.S: Nu mă pot abține să nu postez melodia asta. Am un suflet francofon, am ratat concertul Larei Fabian și, cu permisiunea dumneavoastră, fac ce-mi spune inima.

Julie Mayaya - Je t'aime - Vocea Romaniei sezonul … - MyVideo
miercuri, 27 martie 2013

La taifas cu Răzvan Mazilu

Abia așteptam să stăm de vorbă. Abia așteptam să văd cum a fost. Cum este, știam. E de ajuns să apară și scena se umple și respiră. Nu e actor, nu are nevoie de text și de replici pentru a povesti și a vă lua cu el în lumea unde imaginile și închipuirile prind formă. E nevoie doar de trup și talent.  Ne-am înțeles să ne tutuim, fiindcă suntem din aceeași generație. Doamnelor și domnilor, Răzvan Mazilu.

Ioana Stăncescu: Venind spre tine, mă tot gândeam oare cum să încep acest interviu. Şi mi-a venit în minte o carte a lui Haruki Murakami: Dans, dans, dans. Şi mă întrebam, oare aşa a fost şi copilăria ta?
Răzvan Mazilu: A fost marcată clar de dans, de ceea ce mai târziu avea să fie profesia mea.  

IS: Deşi nu sunt la primul interviu cu oameni mari, cum îmi place mie să-mi numesc invitații, trebuie să recunosc că este pentru prima dată când nu reuşesc deloc să-mi imaginez copilul care ai fost cândva. Ai putea să mă ajuţi?
RM: Am fost un copil frumuşel, cu un păr foarte buclat care se mişca tot timpul şi care voia să imite tot ceea ce vedea la televizor. 

IS: Lucru deloc simplu, având în vedere că în vremea copilăriei tale, nu prea aveai ce să vezi la televizor.
RM: Ba nu, vorbim de sfârşitul anilor '70 când încă mai erau emisiuni bune la televizor. Nu ştiu dacă îţi aduci aminte, dar pe vremea aceea se dădea foarte mult balet clasic. 

IS: Şi te uitai?
RM: Oh da, aveam mai puţin de trei ani când am început să urmăresc spectacolele de dans de la televizor şi să încerc să fac şi eu ce vedeam pe micul ecran.  

IS: Să înţeleg că cineva din familia ta se uita la balet?
RM: Ah, nu! Nu exista la mine în familie vreo tradiţie în sensul ăsta. Părinţii mei erau nişte simpli muncitori. Nu erau intelectuali, nu erau artişti sau balerini şi… 

marți, 26 martie 2013

Zăpada mieilor

Mda, ştiu, am văzut şi eu ce e afară. Se numeşte iarnă. Sounds familiar? A mai fost şi acum vreo două luni. Şi era tot aşa: cu zăpadă, vânt, un pic de ger, un pic de fleşcăraie, un pic de nervi, de claxoane, de câini comunitari mirosind a ud, de legături de pătrunjel uşor degerate, de alunecuş şi de noroi.

Buun, şi acum vine întrebarea: de ce s-au închis şcolile? Dacă vă aşteptaţi să vă dau eu răspunsul, eroare! Eu chiar mă întreb sincer: adică, ce i-a speriat aşa de tare? Că de nins, nu ninge exagerat; de frig, nu a dat îngheţul; de vânt, s-a văzut şi mult mai rău -- şi atunci de ce domnule, de ce? Nu că aş avea ceva împotrivă. Ba din contră. De când a început Ana şcoala, aplaud cu frenezie şi chiui la fiecare zi liberă şi fiecare oră în plus de somn şi-n minus de teme.

Dar, încerc să-mi explic de ce trebuie să stea copiii acasă, când, din ce spun autorităţile, se pare că riscul mare este doar pentru zarzavaturi. Ah, dacă ar fi închis şcoala acum o săptămână când a fost epidemie de gripă, aş fi înţeles. Adică dacă într-o şcoală 15 elevi din 28, câţi sunt într-o clasă, zac în pat cu febră 40 şi tuse măgărească, atunci pot să accept că vine Sanepidul şi îi lasă şi pe ăilalţi 13 ce au scăpat miraculos de virus să stea o zi pe Cartoon în loc să rişte să ajungă cu perfuzii. Dar, nu! N-a venit nimeni. Până aseară, când a venit zăpada. Şi când s-au închis şcolile. Ştie cineva de ce? Că dacă e fără motiv evident, poate sunt închise şi mâine. Şi aşa o să am timp s-o scot şi eu pe Ana în parc, la bulgăreală.
luni, 25 martie 2013

Bună dimineaţa!

Dacă mă citiţi de la birou, ştiţi despre ce vorbesc. Dacă mă citiţi de acasă, rămâneţi acolo. Luaţi-vă o cafea, daţi drumul la teveu, puneţi mâna pe o carte bună (vă recomand Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză, o recitesc acum şi îmi place la fel de tare ca în urmă cu zece ani) şi nu ieşiţi afară. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cântecul vreunui guguştiuc aiurit sau de vreo floare de forstiţia fraierită de soarele de sâmbătă. Afară, e iarnă. E vânt, e frig, e urât, e plin de viruşi, e câh şi în plus e luni. Deci, rămâneţi în casă cât de mult puteţi. Lumea vă va invidia. Eu, cu siguranţă. Mai ales că de când a început odrasla şcoala, zilele de weekend nu îmi mai ajung, iar săptămânile mi se par nesimţit de lungi.

Apropo de weekend, nu ştiu ce aţi făcut voi cu el, dar noi am profitat de ultimul soare bucureştean de sâmbătă şi am ieşit în parc. Unde, surpriză, cică ar fi trebuit să fie un mega festival de peşte. Aşadar, ce era de cumpărat la un eveniment cu tematică pescărească? Pentru început, un stand cu jucării plăsticoase, stricăcioase şi kitschioase made in China, urmat de un alt stand cu pantofi şi cizme tip tarabă Crângaşi şi de un altul cu mantouri de blană şi poşete oribile. După un astfel de început în forţă, care sugera probabil moda pescărească din această vară, urmau, uitate în soare, două cazane uriaşe ce bolboroseau domol, răspândind în aer un miros înţepător de varză şi fasole.

Tot umblând de nebună după peştele promis, am descoperit fel de fel de tarabe cu telemea, cârnaţi, turtă dulce, prăjituri de casă la... 60 lei kilogramul, grătare pline cu mici, oale de lut, gemuri şi dulceţuri chipurile bio şi undeva, la margine de alee, ascunsă de privirile hămesite ale trecătorilor, o măsuţă cu macrou afumat. Şi gata! OK, sunt rea, mai era şi un cazan cu borş unguresc de peşte (n-am înţeles cum e ăla, dar în actualul context probabil că e bine de precizat apartenenţa etnică)  unde era o coadă uriaşă ce ulterior m-am prins că era la gogoşeria din faţă. Apropo de gogoşile vândute pe la astfel de târguri, prietena cu care eram mi-a spus că, trecând de dimineaţă prin parc, a văzut coca pentru gogoşi lăsată descoperită pe o masă şi ornată cu câteva muşte. Aviz amatorilor!

Noroc că parcul e suficient de mare şi că locul de joacă era plin de copii. Aşa că una peste alta, Ana s-a distrat. Deşi, ea nu de parc avea chef, ci de expoziţia de la Muzeul Antipa. Aia cu cadavre. Nu am dus-o sâmbătă din motive de înghesuială. Între timp, stau să mă gândesc dacă chiar e de dus un copil ce, uitându-se aseară for the first time in his life la Harry Potter, mai avea puţin şi se ascundea cu totul după ta-su. Sigur, nu mai face crize de urlete la vederea fiecărui craniu (pentru asta ţin să-i mulţumesc din suflet postului Cartoon, care a exorcizat copilul şi l-a dat pe brazdă în câteva luni), dar încă are spaime. Pe de altă parte, ea vrea să vadă organe şi muşchi şi în plus zice că vrea să se facă doctor, aşa că, de ce m-aş pune în calea fericirii ei?

Şi pentru că tot vorbim de idei pentru distrat progeniturile, cică ar fi un circ la Baba Novac. Îi zice Orlando, are animale multe, dresură de cai şi lei şi toată distracţia e într-un cort care, zice-se, ar fi  încălzit la 20 de grade. Personal, nu am avut chef să văd cât sunt de parolişti, aşa că am reţinut ideea şi o voi pune în aplicare când vine primăvară. Adică, peste vreo câteva zile, dacă e să dăm crezare ăstora de la meteo.

Până atunci, azi e iarnă, frig şi e luni. O săptămână frumoasă vă doresc! Hai şi puţină muzică:



vineri, 22 martie 2013

Vineri- spaime, lacrimi şi ploaie

Ana plânge. Mai mult se smiorcăie, dar deja două lacrimi mari au luat-o la vale pe obraji. Încerc să o îmbărbătez, să-i spun că nu e grav, că sunt lângă ea şi mai ales, că e târziu. Uite, se făcu de opt şi noi mai avem de traversat o străduţă şi de trecut pe lângă curtea cu rottweiler şi cu narcise în ghiveci şi abia apoi vom ajunge la şcoală.

Dar Ana se lasă greu. Merge cu capul în pământ şi cu mâna stângă, aia fără umbrelă, se agaţă de geanta mea. Mă trage în jos, mă încetineşte. Încerc să-i explic că aşa se întâmplă în zilele cu ploaie, că nu e nimic înfricoşător şi că, dacă stai să te gândeşti puţin, poate să fie chiar amuzant.

- Hai să ne imaginăm o poveste. O poveste cu o zi de primăvară ploioasă, cu cer negru şi cu bălţi maaari de tot. O poveste cu nişte făpturi minuscule pe care apa le-a alungat din căsuţa lor şi care acum hoinăresc speriate prin lume.
- Înceteazăăăăă! ţipă Ana şi se agaţă şi mai tare de geanta mea. Tu nu înţelegi că mie chiar mi-e frică de ele? Sunt aşa de urâte fără blană şi fără haine!

Ana. Aproape opt ani. Se teme de râme.
joi, 21 martie 2013

Copiii nu au etichete, iar iubirea lor nu are preț

Copiii fara etichete
Să presupunem că aţi avut o noapte proastă, că s-a declanşat alarma la maşina vecinului şi că a ţinut aşa, timp de două ore, că v-a pocnit şi o răceală luată de la colegul de birou, că aţi rămas şi fără bani şi că urmează să plătiţi bona, dar nu ştiţi cu ce, că de dimineaţă ceasul nu a sunat şi că afară plouă şi v-aţi uitat umbrela în metrou. Şi atunci, apare şi el. El, cu problemele lui mici, cu vreun nasture rupt la cămaşa de la şcoală, cu vreo temă nefăcută sau vreun caiet uitat. Cu vreo replică obraznică fără voie. Cu paharul de lapte vărsat din greşeală pe jos sau cu vreo nevoie de care nu aveţi putere să vă ocupaţi. Sau pur şi simplu cu vreun plâns neconsolat care vă sfredeleşte creierul şi aşa obosit. Nu aveţi timp să respiraţi adânc şi nici să număraţi până la zece. Izbucniţi. Simţiţi cum dacă aţi întinde o mână spre el, ea s-ar duce şi ar mătura cu violenţă aerul şi apoi, cine ştie ce ar mai face!

Acum e momentul în care trebuie să ziceţi stop joc! Acum chiar trebuie să vă opriţi. Trebuie să vă faceţi timp să respiraţi şi să număraţi până la zece. Credeţi-mă, o să funcţioneze! Întotdeauna o să funcţioneze! Şi apoi o să vă puteţi gândi în linişte şi la salariul bonei şi la viroza de la muncă, şi la o nouă umbrelă şi la o discuţie cu vecinul. Pentru că altfel tot ce veţi mai putea face va fi să vărsaţi lacrimi amare şi să vă întrebaţi: cum dumnezeu am putut să mă port aşa cu copilul meu? Iar dacă nu o să vă întrebaţi nimic, atunci înseamnă că nici părinţii voştri nu au ştiut să se oprească la timp şi să numere până la zece. Violenţa se perpetuează. Nu are scuze, dar are soluţii. Căutaţi-le, mai ales în zilele proaste! E pentru binele copilului vostru!

În România,  asociaţia Salvaţi copiii ne spune că 38% dintre părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie; 63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor, iar corecţiile precum „lovitul cu palma” sau „urecheala” nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic; 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului; 18% dintre copii afirmă că au fost bătuţi acasă cu băţul sau nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn.

Acest post face parte din campania Copii fără etichete, demarată, marţi, 19 martie, de către Salvaţi copiii în parteneriat cu bloggerii din România.

Câți ca noi!

Când Ana avea vreo 3 ani, am decis să-i facem o surpriză şi am plănuit o escapadă în trei, în vârf de munte, printre brazi şi tălăngi de vaci, în apartament cu balcoane largi şi miros de răşină. Un singur lucru am omis: unui copil i se fâlfâie de toate astea. Aşa că, de dimineaţă, Ana, cu o privire rătăcită, scrutând orizontul şi ignorând aerul puternic ozonat şi beneficiile dumisale,  ne întreba cu o vocişoară peltică: noi ţi-o să faţem aici si eu cu ţine mă joc?

De atunci, ne-am învăţat lecţia. Şi nu, nu i-am făcut un frăţior ca să aibă distracţia la purtător, ci am început să ne reconsiderăm criteriile de selecţie. Deşi, sincer să vă spun, uneori cred că ar fi fost mai simplu să mai facem un copil şi să avem apoi libertate totală de mişcare. Pentru că, la ora actuală, până găsesc o locaţie pe plaiurile mioritice care să-mi satisfacă toate capriciile atât muiereşti, cât şi materne, ori se termină vacanţa, ori banii, ori, dacă mai stau mult şi îmi dau în bobi, creşte copilul şi nu mai vrea cu mine în concediu.

Doar că, până creşte, mai avem câteva vacanţe bune de umplut şi, cu regret pentru zilele în care trăim, criza de care ne ciocnim, parentingul de care ne impregnăm şi activităţile extraşcolare care cresc la fiece colţ de stradă, eu încerc să-i umplu timpul fiică-mii după principiul: scoate-o din Bucureşti cât mai des posibil!  O scot, o scot, numai să şi pot, că uite, mai e puţin şi vine vacanţa de primăvară şi de data asta, lucrurile nu stau prea roz. Și nu, nu pot să o duc la mine, la țară, că ni s-a stricat centrala.  Şi nu, nu am de gând să renunţ la criteriile mele pentru că experienţa demonstrează că atunci când renunţ, devin frustrată şi apoi nervoasă şi deseori ţipătoare şi cine naiba ar vrea să mai meargă cu mine în concediu?!

Ei, şi aici intervine momentul în care îmi îndrept privirile către cei de la Dafora Turism, bat drăgălaş din gene de mai multe ori şi punând degetul aici, spun cu cea mai suavă voce de care sunt în stare: chiar aveți toate lucrurile de care povestiți? Aveți și piscină? Aveți și  fermă cu animăluțe? Aveți și dealuri de jur împrejur și lac și mult verde pe unde poți lăsa un copil să alerge în voie? Aveți și mâncare proaspăt culeasă, pescuită, mulsă, preparată? Aveți și muzeu al satului,  bun de explorat și explicat? Aveți și Mediașul aproape, dar nu chiar atât de aproape cât să simți orașul? Deci, la voi copilul meu nu se va mai plictisi? Și voi putea să stau și eu să citesc liniștită o carte?  Aveți și comentarii bune pe booking, aveți însă și critici, dar sper că le-ați rezolvat. Personal, mi-aș fi dorit să aveți și camere cu balcon, că dimineața îmi place să-mi beau cafeaua la aer, cât se mai uită copilul la desene, dar știu că nu le poți avea pe toate.

Și da, mi-ar fi plăcut ca BinderBubi să fie o locație bună și pentru vacanțe în familie și nu numai pentru team building-uri, dar prețurile nu sunt gândite pentru oameni ca mine. Și ca mine sunt mulți.

marți, 19 martie 2013

La taifas cu Florin Zamfirescu

De câteva minute mă chinui să scriu o introducere așa cum ar merita-o. Sincer, nici nu știu cu ce să încep. Și sincer, nici nu știu dacă e cazul. Dacă este, cred că e vina voastră că nu ați mai fost de ceva vreme la teatru. Pentru că el este acolo. În rest, pot să vă spun că a vorbi cu el este un spectacol în sine. Felul de a-și juca cuvintele, de a se juca cu ele, de a le transforma în replici, de a ridica sau a îmblânzi tonul, susținându-l cu gesturi largi sau vorbe șoptite mă face să mă simt onorată că l-am întâlnit. Ah, și iubește copacii. O să vedeți voi de ce. I se trage din copilăria domniei sale. De pe vremea când Florin Zamfirescu era mic.


 Ioana Stăncescu: Am văzut de curând filmul Poziţia copilului, o peliculă în care jucaţi rolul unui tată neiubit şi nerespectat....
Florin Zamfirescu: Un tată contemporan, am putea spune.

IS: Bine zis. Doar că eu aş vrea să mă opresc asupra sintagmei din titlu.
FZ: Nu ştiu dacă ai aflat, dar titlul filmului preia o poziţie de yoga, o poziţie de abandon total.

IS: Da, aflasem; dar eu aş vrea doar să parafrazez titlul şi să vă rog să vă puneţi în poziţia copilului care aţi fost cândva.
FZ: Draga mea, eu cred că sunt printre ultimii români care au traversat de când s-au născut şi până au ajuns la maturitate, toate etapele de la daci până în zilele noastre. Aşa cum copilul, în burta mamei, trece prin toate fazele ontogenezei, de la morulă, blastulă şi aşa mai departe, tot aşa şi eu am traversat o serie de etape ale vieţii noastre pe acest pământ. Bună parte din copilărie, eu mi-am petrecut-o în satul Şerbăneşti de sub Muntele Cozia, de unde se trăgea familia mamei. Şi acolo, dragă Ioana, află că pe când aveam eu cinci, şase ani, încă se mai trăia ca pe timpul dacilor. Aşa zic eu. Adică multă lume trăia în bordeie, umbla în opinci, se lumina nu la opaiţ, ci la lampă cu gaz, făcea focul în soba cu lemne şi se îmbrăca cu haine ţesute în casă, la război. Până şi uleiul, oamenii îl procurau curăţând toată iarna seminţe de dovleac pe care le duceau apoi la teasc pentru a le stoarce. Se trăia aşadar în condiţii dacice.

luni, 18 martie 2013

Temă de gândire, de la soț citire

Dacă o știați, poate vă amuză să v-o reamintiți. Dacă nu, poate aveți chef să vă stoarceți bine creierii, începând cu  luni dimineață. Nu trișați și nu căutați răspunsul pe google, că vă văd!

Trei prieteni merg împreună la un hotel. Camera costă 30€, așa că fiecare plătește câte 10€. După ce aceștia urcă în cameră, recepționerul își dă seama că a greșit: camera costa numai 25€, așa că îl roagă pe liftier să le ducă 5€ înapoi. Liftierul păstrează 2€ pentru osteneală, așa că le dă fiecăruia doar câte 1€ înapoi; prin urmare, fiecare dintre ei a plătit câte 9€.
Așadar: 3 x 9€ = 27€; dacă adăugăm cei 2€ păstrați de liftier obținem 29€. Dar suma totală fusese 30€ -- unde a dispărut 1€?


I-am dat-o și Anei la școală, să se gândească împreună cu colegii. Sunt curioasă la ce concluzie au ajuns. Asta, dacă și-a adus aminte de ea.
sâmbătă, 16 martie 2013

Unde-aș sta, dac-aș putea

Nu ştiu cât era ceasul când a bătut la uşă. Vreo nouă, zece dimineaţa, nu mai mult. Pe moment, am resimţit bătaia ca un pumn mare şi greu care lovea direct în tăblia de la capul patului. Sau direct în creier. Am strâns ochii cu putere, ca şi cum aş fi vrut să strivesc orice urmă de zgomot. Apoi, am auzit o voce din faţa uşii:
- Săru' mâna, am adus micul dejun!
Uitasem complet de el. De el, cel care ne aştepta pe două tăvi mari, cu suc de portocale, cu croissante calde cu unt, cu gem de căpşuni şi felii de pâine prăjită, cu ceşti de cafea şi iaurturi mici cu fructe, cu felioare de caşcaval şi şuncă, cu un fir de floare ca cele pe care le avusesem cu o noapte înainte în buchetul de mireasă.

Au trecut mulţi ani de atunci. Mulţi ani de când nu mi-a fost dat să mă mai trezesc dimineaţa într-o cameră de hotel şi să vreau să mai stau. Să mai rămân proptită între perne, cu ochii la televizor, cu cafeaua pe noptieră, cu o carte aruncată la picioarele patului. Să mă ridic doar cât să deschid larg geamurile şi de acolo, de sus, să scot un cap ciufulit către stradă şi să mă uit fericită la lume şi să ţip cât pot de tare în sinea mea: ce bineeee de mineeeeeeee!!! Înainte de a începe să-mi plângeţi de milă şi a spune vai sărăcuţa de ea, asta de la nuntă nu s-a mai dus în vacanţă, la hotel, o să vă spun că nu sunteţi departe de adevăr. Adică la hotel am mai fost, dar de fiecare dată am ajuns doar să dorm acolo şi nu să stau cu adevărat. Adică aşa, să stau şi să nu fac nimic şi să mă fâţâi de pe o parte pe alta şi să mă bucur cât de bine e că pot să mă fâţâi fără să fac nimic. Să fim serioşi, când te duci în vacanţă la Paris sau la Viena sau la Veneţia sau prin Toscana, nu te duci să zaci ca prostul într-o cameră şi să strâmbi din nas că baia e prea mică sau prosoapele prea aspre (deşi eu mai fac și de-astea). În orice caz, pentru mine vacanţele sunt în general un adevărat tur de forţă care funcţionează pe principiul hai să vedem tot ce se poate acum, că de mâncat şi de dormit putem să o facem şi acasă, pe bani mai puţini!

Aşa că atunci când am văzut poza asta, am stat şi m-am întrebat: hm, oare cum o fi să te duci în vacanţă nu la mare, nu la munte, ci la un hotel? Punct! Fără plimbări, vizite, monumente, poze şi alte chestii turistice. Doar tu, hotelul şi perechea (la cum arată camera, perechea e obligatorie, trust me). Sigur, această combinaţie nu poate funcţiona de la sine. Însă, grație celor de la BI şi Dafora Turism, am dat peste hotelul BinderBubi din Sighișoara. Până şi numele hotelului sună vesel ca o zi de vacanţă. O zi pe care poţi să ţi-o faci cadou cu toată încrederea. Şi la cum se vede din poze, vă spun sincer că o singură zi nu va face decât să vă deschidă apetitul pentru răsfăţ şi huzureală. Adică, vorba cântecului, ai di tăti: camere de toate felurile ce respiră un puternic aer tirolez, restaurant  şi cafenea ca pe strasse, la Viena, spa cu jacuzzi, terasă cu mese de lemn şi ceas stradal cu parfum de secol trecut -- hai serios, nu-mi spuneţi că nu v-ar plăcea, că nu vă cred.

Şi da, sigur că cetatea Sighişoarei e frumoasă, sigur că are farmecul ei cu străduţele înguste şi casele vechi la parterul cărora se vând cele mai bune torturi cu nucă din Ardeal. Deși uneori, cetatea devine mai medievală decât ți-ai dori. Vă amintiți ce vă povesteam mai de mult? Dar, fire bună și iertătoare, aș da oricând o nouă șansă acestui loc.  Mai ales atunci când au trecut atât de mulţi ani de când nu ai mai primit micul dejun la pat,  e atât de bine să te poţi sui în mașină și să te ascunzi pur și simplu într-un hotel de cinci stele, doar pentru că e frumos şi pentru că ai nevoie să te mai trezești într-o dimineață,  strigând ce bineee de mineeee!!!


vineri, 15 martie 2013

Scrisoare sută la sută organică

Mi se întâmplă uneori să mă mai uite Dumnezeu cu telecomanda în mână. Şi cum stăteam eu aşa într-o zi şi butonam absentă, dau peste o emisiune cu o familie de graşi ce vrea să slăbească. Până aici, nicio problemă. Mă rog, erau probleme multiple, dar nu d-astea pasibile de a mă afecta personal. Doar că apare şi o nutriţionistă care începe să le arunce bieţilor grăsuni cam tot ce aveau ei prin frigider şi să-i pună să-şi cumpere chestii sănătoase. D-astea fără gluten, fără zahăr, fără conservanţi, fără dracu, fără lacu, bref cât mai bio, mai organic,  mai brun, mai quinoa, mai hrişcă, mai decorticat, mai la rece, mai de capră, mai crescut ca la ţară, mai frumos şi sănătos.

Şi zice cucoana asta din emisiune că, cu puţin antrenament, nici măcar nu vei cheltui o căruţă de bani. Ptiii, zic eu în sinea mea, păi ia stai frate să fac eu şi ca grăsunii de la teveu şi să trec şi eu pe chestii sănătoase. Măcar aşa, pentru ăsta micu care n-are nicio vină că s-a născut într-un secol marcat de gripă aviară, porcină, sindrom de vacă nebună, curcan antibiotizat şi lapte estrogenizat! Acum, dacă e să mă întrebaţi pe mine, toate scandalurile astea din ultimul timp sunt de fapt nişte făcături menite să încurajeze importurile şi deh, dacă tot suntem cu toţii în aceeaşi familie fericită numită UE, măcar să o ducă alţii mai bine, că noi oricum nu merităm şi tind să cred că nici nu vrem. Dar asta e altă discuţie.

Revenind la alimentele cele bune, impregnată de sfaturile nutriţionistei, dau fuga la mine în bucătărie, mă mângâi încet pe creştet pentru borcanul de miere naturală, orezul integral (pe care de obicei îl evit pentru că fierbe al naibii de greu) şi pentru punguţa cu zahăr brun, îmi ard scurt două palme pentru făina de Titan, uleiul de la Bunica, iaurtul Danone şi laptele Zuzu şi, ca orice mama responsabilă, mă apuc să bat gugălul întru salvarea familiei.

Măi oameni buni, voi aţi văzut cât te costă să fii bio? Până mai ieri, eu credeam că e un lucru care ţine de voinţă, că mai strângi din dinţi, te mai întorci cu o zi mai devreme din concediu, mai bagi o tură suplimentară la birou, îţi mai tunzi şi tu singură bretonul cu foarfeca de lucru manual a copilului, îl mai pui şi pe consort să-şi lase barbă şi... şi pe dracu, căci, cu toate sacrificiile astea, nu reuşeşti să cumperi mai mult de o roşie bio şi o pungă cu hrişcă (apropo, cum se mănâncă asta?).

Am făcut turul a vreo patru magazine virtuale, plus o descindere pe teren la un butic bio din Amzei şi am înlemnit. Pe cuvânt că nu înţeleg. Că e normal să fie mai scump, asta e clar. Dar, 16 lei o salată şi vreo 23 de lei un kil de morcovi? Adică mănânci sănătos şi rişti să mori de inimă, cu ratele neplătite şi cu pantalonii rupţi în fund. Nimeni nu spune că e greşit sau de condamnat să mănânci doar boabe şi salate şi să te speli pe mâini cu săpun de Alep şi pe dinţi cu pastă cu sare de mare şi să-i dai copilului la şcoală tarte bio din orez integral cu gem de caise la 8 lei bucata. Dar, nu toţi putem să o facem! Şi acum, să fim serioşi, cu ce ar schimba dacă aş cumpăra o dată o pungă de goji? (dacă nu ştiţi ce e, vă spun doar că o punguţă de 250 de grame costă vreo 30 de lei). Am fi mai sănătoşi dacă am reuşi să înghiţim un pumn de semincioare d-astea şi gata? Dacă da, pe bune că o să cumpăr punguţa la viitoarea chenzină, dar vreau argumente că altfel, de banii ăştia, duc copilul la teatru. Eu chiar nu înţeleg cum, în condiţiile actuale, poţi să mai apari la televizor şi să ţii prelegeri despre avantagele produselor organice, dând dezaprobator din cap de fiecare dată când auzi pe cineva că mănâncă pui la cuptor de la Cora cu cartofi de la aprozar.

În concluzie, dragă Bio, eu am încercat, dar se pare că eşti mult prea plin de fiţe pentru mine. Eu am fost dispusă să fac mici compromisuri, dar, pe bune, pentru o roşie o dată pe lună, nu o să mă despart de foştii parteneri de bucătăreală care, aşa proşti şi viciaţi cum sunt, măcar sunt acolo când am nevoie de ei.


Cu regret că nu ne potrivim, îţi urez un weekend plăcut, sta-ţi-ar gojile în gât!

O fostă admiratoare


P.S: Dacă te răzgândeşti şi devii băiat de comitet, ştii unde mă găseşti. Eu sunt dispusă să-ţi mai dau o şansă.
miercuri, 13 martie 2013

La taifas cu Rodica Mandache

Vă povesteam în urmă cu ceva timp că voi chema din când în când, la mine pe blog, niște oameni mari pe care îi voi ruga să-mi spună câte ceva despre ei când erau mici. După întâlnirea de săptămâna trecută cu Pavel Bartoș, astăzi vă invit să vă așezați comod în fotolii și, împreună cu subsemnata, să aflați mai multe despre o doamnă minunată, înzestrată cu un talent uriaș și cu un glas molcom și dulce precum orașul copilăriei domniei sale.  Fără alte prezentări și cuvinte de prisos, să începem să depănăm amintiri din copilăria Rodicăi Mandache.

Ioana Stăncescu: Deși afară a venit primăvara, nu pot, uitându-mă la dumneavoastră, să nu mă gândesc la  iarnă, mai exact la Visul unei nopți de iarnă, minunatul spectacol în care ați jucat. Așa că permiteți-mi, stimată doamnă Rodica Mandache, să vă invit astăzi să visați aici, în fața mea, la copilăria dumneavoastră.
Rodica Mandache
: M-am născut la Iași. Iașiul e un oraș academic, e un oraș căruia nu degeaba i se zice dulcele târg al Ieșului, pentru că e într-adevăr dulce, e blând. M-am simțit iubită tot timpul și cred că din asta m-am și hrănit. Poate de asta am îndurat atât de mult ca actriță, pentru că atunci s-a clădit ceva.  Nimic din viața mea, și am avut parte de lucruri extraordinar de frumoase și de bune, nu s-a ridicat la ce mi s-a întâmplat în copilărie: nici ca simțire, nici ca bunătate. Niciodată nu am mai fost atât de fericită ca atunci. Eu vin dintr-o familie cu 4 copii; părinții mei erau foarte, foarte tineri...

IS: Câți ani aveau?
RM: Păi, când eu am ajuns la facultate, mama avea treizeci și șase, treizeci și șapte de ani. Tata era mai mare cu vreo nouă ani, dar tot tânăr era. Eram trei fete și un băiat, născuți din doi în doi ani, cel mai mic fiind fratele meu. Înainte de mine, mai fusese un băiat, Mihăiță, care murise de dizenterie și de dorul lui părinții nu s-au oprit până nu a apărut încă un băiat în familie. Îmi aduc aminte că eu, fiind cea mai mare, citeam și apoi toată casa citea aceeași carte și organizam adevărate colocvii, copilărești desigur, dar îmi aduc aminte de ele. Umblam tot orașul după cărți, cărți care nu se mai editau. Aveam o bibliotecă uriașă la Palatul din Iași pe care am înțeles că o vor reface, și acolo mergeam toți copiii să stăm la coadă ca nu care cumva cartea cea mai minunată să nimerească la altcineva.

Who's bad?

Fusei în weekend la ziua de naştere a unei prietene. Parcă vă aud: ce spui, Franz, mare scofală că te-a invitat şi pe tine cineva la aer?! Având în vedere că eu sunt un om cu puţini prieteni, să ştiţi că nu e chiar de ici, de colo, să merg la o petrecere de oameni mari, să beau bere şi să vorbesc cu adulţi care nu se scălămbăie şi nu cară după ei rucsăcele pline de carioci, jucării şi, mai nou, cărţi cu dinozauri de la Mega Image. Dar, nu despre asta voiam să vă vorbesc. Deşi, dacă tot am ajuns aici, vreau să fac o mică precizare: în timp ce eu beam bere în sufragerie, copilul meu se fugărea la etaj cu alţi 6 draci de vârsta lui. So, nu vă imaginaţi că am ajuns, asemeni lui Dorothy, să fiu purtată de un vânt de libertate departe de îndatoririle mele materne.

Oricum, la petrecerea de adulţi, pe lângă beri şi mucenici, ne-am apucat să... ne jucăm. Hai că începe să devină interesant, nu-i aşa? Explicaţia e destul de simplă- printre noi se aflau şi nişte corporatişti de la HR (înţeleg că aşa se spune frumos la resurse umane). Buuun. Şi ei au venit şi cu o idee: că ce-ar fi dacă ne-am împărţi noi în două echipe şi ne-am juca de-a supravieţuitul? Concret, se lasă femeile în sufragerie, mai aproape de mucenici, se gonesc bărbaţii în bucătărie, mai aproape de frigiderul cu bere, se dă o situaţie, în cazul nostru că cică am fi căzut cu avionul undeva, în Alaska pe dreapta, şi se propun 15 obiecte ce se cer a fi ordonate în funcţie de importanţa lor pentru supravieţuire. Şi cum ideea era să gândim frumos, în echipă, (v-am zis că oamenii erau corporatişti), am sfârşit prin a muri cu toatele împreună, într-o fundătură plină cu zăpadă, de unde nu ne-a mai scos nici dracu', la cum am prioritizat noi obiectele. Surpriza a fost că nici consorţii nu s-au descurcat mult mai bine. Singura diferenţă notabilă a fost că, în caz de prăbuşire,ei măcar s-ar fi distrat mai tare, după ce ar fi băut sticla de Baileys pusă pe listă, sticlă pe care noi am folosit-o în mod responabil la a aprinde şi a întreţine focul.

După ce ne-am simulat sfârşitul printre nămeţi, am trecut la partea cu adevărat dificilă a petrecerii: testele de personalitate! De data aceasta, accentul s-a pus pe studiu individual şi anume fiecare dintre noi s-a trezit cu ditamai chestionarul în faţă pe care a trebuit, dacă voia, of course, să-l completeze rapid şi responsabil. În ceea ce mă priveşte, recunosc că am o bucurie imensă în a-mi bifa cu nonşalanţă defectele şi tarele de comportament ca şi cum, odată afişate în public, ar începe să ţipe pentru mine: uitaţi-vă la ea cât e de naşpa şi totuşi she's still alive! Problema e că de data aceasta m-am întrecut pe mine şi la sfârşit am aflat că profesional sunt vai steaua mea! După ce că sunt lipsită de orice urmă de umanism în relaţiile cu ceilalţi, mai sunt şi făr' de iniţiativă, refractară la nou, uşor dictatorială şi... parcă mai era ceva, dar am uitat. Oricum, tot de rău. Singura parte pozitivă a fost o uşoară mişcare întregistrată în zona de dezvoltare personală. În rest, e vai şi amar! Acum, că v-am spus şi vouă cu cine staţi de fapt de vorbă, mă duc să-mi torturez colegii, să mă bat cu pumnii în piept în timp ce-mi urlu ideile minunate pe holuri şi să-mi vâr degetele în urechi de fiecare dată când cineva îndrăzneşte să aibă vreo iniţiativă care nu-mi aparţine.

Singura chestie care mă intrigă este că aşa rea cum sunt eu, nu am reuşit să supravieţuiesc în Alaska. Deşi eu le-am spus că cel mai bine ar fi să lăsam naibii busola şi să luăm bidonul cu sirop de arţar, dar nu m-a ascultat nimeni!
luni, 11 martie 2013

Comentezi?! Foarte bine! - partea II-a

Aseară ne-am despărţit de Hermann. L-am lăsat să doarmă fericit, între mama şi tata şi apoi ne-am culcat şi noi, răsuflând uşuraţi că totul s-a terminat cu bine. Ce vă pot spune despre el? Că are 8 ani şi trei luni, că suferă din pricina surorii lui mai mici care pare să monopolizeze atenţia părinţilor, că ai lui îl muştruluiesc mai tot timpul, că nu-i place şcoala şi mai ales, că are o imaginaţie extrem de bogată şi o mintea plină de aventuri şi de scenarii care de care mai grozave cum numai un copil poate să născocească. Dacă descrierea de mai sus se potriveşte cu copilul vostru şi dacă copilul vostru are cam nouă, zece ani şi dacă mai e şi băiat, atunci Lungul drum către Santa Cruz scrisă de Michael Ende e pentru voi.

Povestea e foarte simplă: într-o dimineaţă ploioasă de luni, Hermann pleacă ca de obicei spre şcoală. Şi ca de obicei, simplul gând de a-şi irosi tinereţea, chinuindu-se zi de zi cu învăţătura, îl face să caute cu disperare o portiţă de scăpare. Noroc că are doar 8 ani şi că la vârsta lui nu e nevoie de prea mult efort pentru a zămisli poveşti în care el să devină eroul principal.

Din acel moment, orice vede sau aude pe stradă devine prilej de aventură şi mai ales un pretext pentru a explica iminenta întârziere la ore: o maşină de pompieri îl duce cu gândul la un incendiu la şcoală în care el ar deveni salvatorul tuturor, un amărât de circar întâlnit pe stradă îl face să se gândească la o carieră de prezicător ce, nu-i aşa, nu s-ar mai potrivi cu şcoala,  o bătrânică întoarsă de la piaţă îl duce cu gândul la o contesă deghizată care l-ar răsplăti pentru ajutorul lui.

Până la urmă, Hermann este atât de pătruns de propriile idei încât ajunge să-şi imagineze un întreg scenariu cu gangsteri care îl fugăresc şi care îi vor răul. Convins că nişte bieţi trecători inofensivi fac parte dintr-o bandă de răufăcători ce vrea să-l prindă, eroul nostru ajunge să o ia la fugă şi se trezeşte pierdut în oraş, ajungând în final într-o clădire părăsită. Acolo îl va întâlni pe Einstein. Nu, nu este vorba de filozoful adevărat, ci doar de un biet beţiv cu nume sonor care, cu mult cinism,  îl păcăleşte pe băiat şi-i fură toţi banii.

Speriat, înşelat, singur şi murat de ploaie, Hermann ajunge într-un final la şcoală. Prea târziu. Orele tocmai se terminaseră. Aşa că iată-l nevoit să se întoarcă acasă, acolo unde e convins că-l vor aştepta doar ţipetele şi certurile părinţilor. Doar că, surpriză! De cum îl vede, mama îl ia cu binişorul şi fără să întreb nimic, îl bagă în pat, îi face un ceai şi apoi îl cheamă pe tată să stea cu el. Nici acesta nu pare să aibă chef de ceartă. Ci preferă să-i spună o poveste: Lungul drum către Santa Cruz. O poveste despre călătoria extraordinară a unui erou curajos ce trebuia să ducă un mesaj secret. O călătorie cam ca cea a lui Hermann. O călătorie pe care fiecare dintre noi a făcut-o cel puţin o dată în viaţă. Cu adevărat sau doar în imaginaţie. O călătorie de care copiii noştri au deseori nevoie. Cum au nevoie şi de noi să le fim alături, să-i  înţelegem şi să-i iubim. Şi mai ales să nu uităm să le-o spunem şi să le-o arătăm, căci altfel vor dori să plece cât mai des spre Santa Cruz.

Această recenzie se înscrie în campania vAlluntar, iniţiată de editura ALL în colaborare cu ROMSILVA cu scopul de a planta cât mai mulţi copaci în România. La 15 comentarii de-ale voastre, un nou pomişor va apărea în ţara noastră.


vineri, 8 martie 2013

Știința originii cuvintelor


Ce ziceţi de titlul pe care l-am pregătit de 8 Martie?! Nu-i aşa că sună fain? Şi nu-i aşa că la prima vedere nu are nicio legătură cu ziua femeii? Oh, ba are! Unele ar zice ca măcar de ziua lor să se scoale şi el de dimineaţă şi să ducă copilul la şcoală, sau să dea un pic cu aspiratorul sau să spele farfuriile din chiuvetă. Sau, măcar să vină cu o floare acasă. Nu şi eu. Eu i-am pasat blogul. Na, măi, soţule, ia şi tu blogul ăsta şi ocupă-te de el pe ziua de azi, să vezi şi tu cum e.



Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Unul dintre micile mele interese este etimologia. Nu-l consider nici măcar un hobby adevărat, dar mă amuză să găsesc corelații între diverse cuvinte pe criterii etimologice. Astăzi vreau să vă pun și vouă la dispoziție o astfel de sursă de amuzament, în persoana cuvântului a plia și a rudelor sale.

Conform DEX, a plia provine din franțuzescul plier. Din păcate DEX nu este un bun companion pentru incursiuni etimologice (pe bună dreptate -- DEX este un dicționar explicativ, nu unul etimologic). În plus, nu avem niciun dicționar etimologic măcar aproximativ complet pentru limba română (nici online și nici aiurea, după știința mea). Prin urmare trebuie să căutăm prin străini ca să aflăm că franțuzescul plier provine din latinescul plicare, la rândul lui infinitivul lui plico: a împături. Excelent, am făcut o călătorie prin franceză ca să ajungem la un cuvânt latin care are exact sensul cuvântului românesc de la care am pornit. Mare brânză! o să spuneți.

Partea amuzantă începe atunci când începem să identificăm multitudinea de cuvinte moderne care provin din acest cuvânt latin, căutând să înțelegem modificările și interpretările care au condus la sensul modern:
miercuri, 6 martie 2013

La taifas cu Pavel Bartoș

Fac schimbări. Am început cu mine. De fapt, cu el, cu capul meu. Din blond a devenit... hm... portocaliu?! Aproape. Naturalul meu auriu ca mierea de pădure se întrezărește timid din spatele unor șuvițe roșcat - portocalii. Îmi place.

Apoi, am continuat. Cu schimbările. Și am hotărât să vă ofer ceva nou. Niște interviuri. Nu vor fi tot timpul, vor fi din când în când, dar mă bucur pentru fiecare dintre ele, pentru fiecare minut petrecut cu acești oameni mari care au acceptat să-mi povestească despre ei când erau mici.

Așadar, dacă vreți să citiți niște amintiri din copilărie, uitați-vă după postările cu eticheta "copilării". Astăzi vă așteaptă Pavel Bartoș. O țară întreagă îl știe de la televizor. Ana mea îl știe în rolul prichindelului Habarnam. Eu îl știu de pe scena Odeonului. Și din culisele teatrului, căci așa se explică tutuiala pe care ne-o permitem de-a lungul discuției pe care am avut-o cu puțin timp în urmă și pentru care îi mulțumesc. Așadar, fără alte introduceri, să începem.

Un copil mic și un decor mare


Ioana Stăncescu: Cu tine am să inaugurez o serie de interviuri despre copilărie.
Pavel Bartoș: Am înțeles.

IS: Nu vom vorbi despre teatru sau despre actorul Pavel Bartoș...
PB: Ce bine!

IS: Dar pentru că ne aflăm într-un teatru (Odeon), o să te rog să-mi spui: dacă ar fi să-ți imaginezi un decor pentru casa în care te-ai născut, cam cum ar arăta?
PB: Vai, ce bună întrebare! Adică, cum a fost, sau cum mi-aș imagina-o?

IS: Cum a fost.
PB: Uite, avem noi un spectacol pentru copii: Aventurile lui Habarnam.  Cam așa era și casa mea. Totul mi se părea mare. Eu m-am născut la bloc și parcă totul din jur era enorm. Locuiam la etajul doi și mi se părea foarte, foarte sus, mai ales că liftul era mai tot timpul stricat. Eu eram mic și totul mi se părea mare.

IS: Hai să începem cu faptul că te-ai născut la Miercurea Ciuc.
PB: Da, m-am născut la Miercurea Ciuc...

marți, 5 martie 2013

Despre frică şi alţi demoni pe marile ecrane

Acum e mic. Acum e bine. E aici, e lângă mine. Îl văd, îl pot ţine în braţe ori de câte ori vreau. Şi el vrea şi stă şi se cuibăreşte la mine şi îmi bag nasul în părul lui şi respir adânc. E al meu. Miroase a mine. E aici. Se ţine după mine, mă strigă, întinde mâinile, mă mângâie cu mâini mici şi calde. Apoi ele se fac din ce în ce mai mari. Nu mai vine când îl strig. Nu mă mai aude. Nu mă lasă să-l ating. Se fereşte. Nu mai ştiu cum îi miroase părul. Poate a fum de ţigară? Poate a parfum. Dar nu de-al meu.

Aş vrea să-l înşfac, să-l scutur, să-l leg de mine, să-i spun că e al meu, al meu şi doar al meu. Că nu pot după atâţia ani de iubire totală, de iubire până la sufocare, de iubire groaznică şi dureroasă, nu pot să iubesc mai puţin. Nu mai ştiu să iubesc mai puţin. Nu pe el. Pe el care e mare, care pleacă, care nu mai vine, care nu mai stă, care nu mai vrea. Ce să fac cu atâta iubire, acum că nu mai am cui s-o dau? Ce să fac cu ea, cum să scap de ea? De ea care mă sufocă, mă înrobeşte, mă umileşte, mă înspăimântă pentru că ştiu că nu va trece niciodată. Am ştiut încă din clipa în care l-am simţit în mine că iubirea ce avea să vie va fi uriaşă şi că după ce el nu va mai avea nevoie de ea va rămâne să mă devoreze pe mine. Ca o floare carnivoră.

Mi-e frică de clipa în care voi rămâne singură cu iubirea mea, fără să pot să-i urlu: stai aici şi iubeşte-mă, stai şi ai nevoie de mine, mama mă-sii de viaţă! Şi totuşi vreau să fie fericit, chiar vreau! Vreau să aibă o viaţă, viaţa lui, dar nu pot să rămân la poartă şi să mă uit doar peste gard. Ştiu că voi greşi, ştiu că nu voi avea răbdare să se deschidă poarta, ştiu că voi bate prea insistent, ştiu că-mi voi revendica iubirea în numele maternităţii pe care mi-am dorit-o. În numele tuturor anilor în care m-am obişnuit să fiu cea mai iubită şi mai dorită din lume. Din lumea lui, a celui care a fost mic şi acum e mare. Prea mare şi prea vinovat. Vinovat că nu mai simte ca mine. Nu mai simte ca pe vremuri, ca atunci când era copil şi mă căuta din priviri de fiecare dată când dădea de greu. Şi atunci, cum naiba să nu greşesc? Cum să fac să nu greşesc? Cum să fac să nu-l sperii, să pot să-l aştept şi să sper că nu se întoarce prea târziu?

Voi greşi. Pentru că aşa suntem noi, mamele. Iubim prea mult şi de multe ori doare prea tare.

Am fost ieri la Poziţia copilului. E un film despre mame. Nu despre cele posesive, egoiste, exagerate, dominatoare. Nu. Doar despre mame şi copii ce nu mai sunt copii. E un film care merge bine cu blogul. Şi cu felul meu de a fi şi de a mă vedea peste ani.
sâmbătă, 2 martie 2013

Child friendly

- Mamaaaa! Mamaaaaa! Ma...
Acum e momentul când trântești furculița de masă, arunci o privire piezișă soțului care se preface că nu aude nimic, te mai uiți pentru ultima dată cu jind la mâncarea aburindă din farfurie și întrebi pe un ton șuierător, fără să deschizi prea mult buzele de frică să nu izbucnească de acolo o mare de flăcări:
- Ce mai vrei?
- Pot să alerg?
Te uiți în jur. La ei. La ei, cei care mănâncă liniștiți, cei care vorbesc aplecându-se încet unii spre alții, la ei, cei cărora li se aduc pahare înalte cu picior, pline de licori apetisante, la ei ăștia cu viață de adult normal. Te enervezi singură și întorcându-te spre el îi spui pe un ton răstit:
- Nu! Unde vrei să alergi? Pune mâna și mănâncă cât e cald, că apoi iar te apucă foamea exact când intrăm pe ușă!
Scrutezi apoi zarea. La început mai timid, apoi din ce în ce mai insistent, învârtind capul precum un dop pe care te chinui să-l îndeși în gâtul unei sticle de vin. Cine știe, poate mai descoperi vreun copil la altă masă, să aibă și ăsta micu' al tău cu cine să se joace.  Deodată auzi din spatele tău o voce răstită și îți simți spatele încălzit de flăcări neieșite.
- Da, mai stai locului odată!
Aha, deci mai e cineva pe aici ca mine! Întorci capul, reperezi rapid prada, tragi copilul de mânecă și cu degetul arătător întins ca o țeavă de pistol îi spui încet:
- Șo pe ea, mămică! Întreab-o cum o cheamă și joacă-te!

Două minute mai târziu, chelnerul îți face observație că era să scape de două ori tăvile, domnii de la masa de lângă se uită cu reproș la tine că țipetele copiilor îi asurzesc și că ei au de vorbit (ce infatuați!), tinerii din dreapta au preferat să plece în altă parte după ce ăsta al tău i-a dat dom'șoarei haina jos de două ori și a și călcat pe ea, copiii joacă leapșa exact în dreptul scărilor și acolo e ud și el o să cadă și chiar cade și urlă și fir-ar să fie, tot ce voiai era să ieși și tu o seară în oraș cu familia!

Dacă scenariul de mai sus vi se pare cunoscut, ei bine, avem o soluție!  Un restaurant cu loc de joacă. Nu, nu, nu e vorba de două jucării, trei bile și un tobogan de plastic. E vorba de o mansardă cu trei spații largi de joacă, cu saltea de sărit și perete de escaladă pentru cei mari, cu gonflabile și jucării pentru cei mai mici, cu supraveghetori pentru liniștea părinților și cu meniu pentru copii, pentru liniștea bunicilor, cu posibilitatea de a-l închiria pentru a-i serba ziua copchilului și mai ales, la adăpost de urechile clienților și de privirile familiei. Și pentru ca toate astea să aibă un nume, vorba poetului, ei bine ele se numesc Bistro Jariștea.

Mulțumim Gabi Urdă pentru seara frumoasă și patronului, tată a trei copii (nevoia te învață) pentru idee!


vineri, 1 martie 2013

Fluturi în stomac şi flori de primăvară

Mă gândeam că ar trebui să vă scriu ceva frumos astăzi, ceva special, ceva care să se potrivească cu soarele de afară, cu ghioceii din Cişmigiu (e plin parcul de ei), cu zambila în ghiveci pe care am primit-o la radio, azi de dimineaţă, de la un copilaş blond, în costum popular.

Mă gândeam apoi să vă povestesc despre ce mi-aş dori eu să primesc de 1 Martie. Despre cum la început aşteptam frezii şi cum acum îmi doresc lalele: albe sau mov, sau, de ce nu, galbene. Îmi plac lalelele, îmi place postura lor delicată şi totuşi trufaşă, îmi place că, deşi nu miros, ştiu să se impună într-o vază.

Apoi, m-am gândit să vă spun despre cât de emoţionată era Ana, cum mergea ea aşa, tropăind spre şcoală, cu o pungă plină cu mărţişoare pentru colege. Iubesc vârsta asta a ei când se zbate inocentă între fetiţă şi domnişoară. Mă gândeam să vă zic cum am stat amândouă într-o seară, pe jos, lângă masa din sufragerie şi am tăiat, performat şi scris plicuri cu numele tuturor fetiţelor din clasă. Sunt 18! Sau cum mi-a ales din sutele de mărţişoare de pe tarabe, cea mai roz floricică cu putinţă, pentru că mie asta mi-a plăcut, mama!

Apoi, mi-am dat seama că nu vreau să vă povestesc despre toate astea. Pe astea le ştiţi şi voi sau le ghiciţi. O să vă spun în schimb, cum de fiecare 1 Martie mă trezesc cu fluturi în stomac. Mă uit pe geam, îmi fac o cafea şi mă bucur. Mă bucur pentru clipele ce vor să vie, acelea petrecute în faţa tarabelor cu flori, pentru decizia pe care o voi avea de luat, pentru indecizia care mă caracterizează, pentru freziile, narcisele, ghioceii, zambilele pe care le voi atinge, le voi mirosi, le voi mângâia, le voi alătura în buchet. Clipele acelea în care te laşi cotropit de bucuria pe care urmează să o faci sunt de nepovestit.

 De 1 Martie, cumpăr flori pentru mama.
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes