marți, 30 aprilie 2013

Şerveţelul, răhăţelul şi căţelul

Nu ştiu să spun dacă e vorba de spirit civic, de vreun avânt justiţiar sau de simplul fapt că mă ia gura pe dinainte, cert este că mă trezesc deseori făcând ordine printre semenii mei. Nu sunt neapărat cicălitoare, ci mai degrabă am o reală problemă cu legea. Adică dacă există, ţin morţiş să fie respectată. Na, apucături de muiere ajunsă la maturitate! Iar dacă printr-o eroare, semenul meu încalcă cu nesimţire drepturile copilului meu, atunci... hai să spunem că ar fi bine să nu le încalce.

Eu sunt vecina oribilă care nu se sfieşte să-ţi cheme poliţia dacă dai găuri cu bormaşina sâmbăta la trei după amiază, tot eu sunt aia care vine cu sectoristul atunci când te prinde rupând răsadurile de flori din rondul de pe mijlocul străzii sau care te întoarce din drum dacă arunci hârtii pe jos. Ştiu, sunt de doi lei, asta este, am un caracter infect şi din păcate, ţin să te anunţ că nu mă dau bătută cu una cu două. Deşi, acelaşi spirit justiţiar mi-a atras un pumn în faţă, la propriu, în Pasajul de la Universitate, în urmă cu nişte ani buni.

În orice caz, povestea de astăzi sună cam aşa: ieri, în parc. Soare afară, lume multă, copii jucându-se cu mingea pe o bucată mare de iarbă ce le e destinată. Printre ei şi Ana mea, asta ca să înţelegeţi că ceea ce urmează să vă povestesc mă afecta direct. Ei urcau agale panta spre ieşirea din parc. Un el şi-o ea, cam la patruzeci de ani, însoţiţi de un patruped flocos şi cu o vizibilă stare de nervozitate. La un moment dat, cuţulache intră pe peluza unde se jucau copii, mişcă din fund, depărtează lăbuţele pufoase şi se uşurează de un căcăţel exact la picioarele Anei. Mă uit spre ei. Nicio reacţie.
- Sper că o strângeţi, zic.
Stupoare! Se uită la mine ca la un marţian aterizat subit din cer. Dau să plece. Nu-i las.
- Am spus că sper că o să strângeţi rahatul câinelui dintre picioarele copiilor. Vă dau eu un şerveţel, dacă nu aveţi cu ce.

Domnul mă fixează cu o privire uimită şi se uită abulic când la şerveţelul din mâna mea, când la patrupedul pufos şi vădit mai liniştit. Se întoarce către ea care se prefăcea surdă. Îi cere un şerveţel, îl ia, se întoarce la locul faptei şi se uită nedumerit în iarbă.
- Nu-l găsesc!
Pare un copil mare care şi-a pierdut o roată de la maşinuţă. Nu mai rezist şi pufnesc în râs.
- Vorbiţi serios? Vreţi să vin să căutăm rahatul împreună?

În râsetele trecătorilor, stăpânul se reîntoarce în iarbă, căută mai abitir şi la un moment dat se apleacă brusc, culege ceva de pe jos şi cu un aer trimfător, ridică în aer şerveţelul cu căcuţ şi-l ţine acolo, ca pe un trofeu binemeritat.
- Bravooo!! ţip de pe bancă şi îl petrec cu privirea până la coşul de gunoi.

Ce ar mai fi de spus? Să vă spun că la intrarea în parc scrie negru pe alb că accesul cu câini e interzis, aceştia având la dispoziţie două zone special amenajate un pic mai încolo sau mai bine să vă spun că eu vin zilnic în parc? Şi că îmi place să stau şi să mă uit la lume. Mai ales că acum e frumos afară şi ziua e lungă.
luni, 29 aprilie 2013

Duminică spre luni

Te uiţi la ceas. Hm, abia zece jumătate, zici. Pot să mai stau un pic. La urma urmei, nici nu mi-e încă prea somn. Te afunzi între perne, iei telecomanda şi începi un rond de seară al posturilor, pe muteşte. Copilul doarme, după ce a plâns neconsolat vreo cinci minute din motive de mamă neatentă care i-a dat cu cotul peste buză. Am spus neatentă, da?!

Brusc, îţi aduci aminte de ea. Ea, cea care miroase în frigider ca o zi de vară timpurie. Ea, cea la care ai muncit toată după-amiaza, bătând netul în lung şi-n lat după o reţetă de pate brisée. Ea, cea pentru care ţi-ai ars ca fraiera blenderul Braun, forţându-l să amestece împotriva voinţei lui un aluat prea vârtos. Ea, tarta ta cu cremă de vanilie şi căpşuni. Te scoli dintre perne, deschizi uşa frigiderului, arunci o ultimă privire în oglindă, acu', un kil în plus sau în minus, tot aia e şi tai o felie. Te întorci între perne.

Unspezece şi un sfert. Ar fi cazul să mă culc, zici, dar tocmai atunci îi vezi la televizor. Tată şi fiică, ambii actori. Povestesc. Mai ales el vorbeşte bine. Ştie să povestească. Are ce spune. Termini tarta. Ei vorbesc în continuare. Încă puţin, până la pauza de publicitate. Uite-o că vine. Fumez o ţigară şi mă duc în pat, promit! Stai că a reînceput. Rămâi pe loc. La urma urmei, am dormit vreo oră şi ceva după amiază, după ce ne-am întors din Orăşelul Copiilor. Îţi aduci aminte de feţişoara ei lividă când a coborât din montagne russe-ul ăla mic şi aparent inofensiv. Am crezut că o să mor, mama! Nu i-ai spus că şi ţie ţi-a fost frică.

E trecut de miezul nopţii. Şi ei continuă să vorbească. Îţi place povestea lor. Mare parte din ea o ştiai şi tu. Poate de aia îţi şi place. Poate de aia ai şi rămas cu ochii la ei. Sau poate pentru că vrei să tragi de timp. Să mai fii acasă, să mai fie duminică. Unu şi jumătate. Stingi televizorul şi închizi repede ochii. Să adorm, să adorm repede, să nu mai pierd vremea. Şi tocmai acum ţi-ai adus aminte că diseară trebuie să-i faci bagajul. Unul mic, cu trei tricouri, o pijama şi o pereche de pantaloni de schimb. Dar dacă o să fie frig? Seara la ţară e rece, mai ales după ce apune soarele, pământul lasă să se ridice aburi de răcoare în aer. Nu poate să stea în tricou. O să vrea să alerge la poartă să se uite cum coboară vacile de sus, de la păşune. Să nu uiţi aşadar să-i pui şi o bluză mai groasă. Sigur, mai e un pic până miercuri, când pleacă la ţară cu bunica. Şi să nu uiţi să-i spui să-şi ia şi caietele la ea, dacă vor avea vreo temă. O să i le corectezi tu vineri, când ajungi la ţară, cam pe la ora când coboară vacile şi când aerul se umple de talăngi.

Două şi zece. Strângi şi mai tare din ochi, doar-doar vei adormi. Te gândeşti la ea. O auzi din camera ei cum spune ceva în somn. Ce dacă face în curând opt ani? Tot mică e şi tot puiul tău. Brusc, simţi că ţi-e dor. Te ridici din pat, deschizi încet uşa de la camera ei. De sub pătură iese o talpă mică şi rozalie şi un bot de şoricel. Încă e pui mic, încă doarme cu jucării. Trei fără un sfert. Te bagi în pat. Ce ar trebui să aducă Iepuraşul anul ăsta? Ai văzut o gentuţă haioasă cu Hello Kitty, oare i-ar plăcea? Aşa ar avea şi ea o poşeţică faină şi poate ai putea să-i arunci în sfârşit punga aia urâtă în care îşi cară lucrurile. Sau poate...Şase şi jumătate. Sună ceasul. Se făcu de luni.

Bună dimineaţa!



sâmbătă, 27 aprilie 2013

Cum să fii cea mai bună mamă din lume

Sâmbătă dimineață, într-o zi cu soare.

Ora 11h: se oferă o înghețată de fructe de pădure servită la cornet, pe o bancă din parc.

Ora 12h30: se cumpără două lămâi și se face un pahar mare de citronadă îndulcită cu miere

Ora 13h: se prăjește o mână de cartofi noi, cu brânză rasă pe deasupra, alături de un șnițel de pui și o salată colorată cu roșii, ardei, castraveți și ceapă verde

Ora 13h30: căpșuni

Ora 14h: se lasă copilul la desene

Ora 14h30: se lasă cu pupături și mângâieri

Acum ea zice:
- Ești cea mai bună mămică din lume!


vineri, 26 aprilie 2013

Alerg

Cam cu asta mă ocup în viaţa mea de zi cu zi. Din pat în bucătărie, de acolo la Ana în cameră, apoi la baie, iar la bucătărie, în stradă, la şcoală, în staţie, urc în fugă Schitu Măgureanu, cumpăr o cafea, alerg la radio şi de acolo spre casă, bag şi o piaţă pe drum, mă duc seara în parc şi iar acasă şi iar în bucătărie şi de acolo la baie şi apoi la Ana în cameră şi în sfârşit în pat şi tot aşa.

Dar ieri a fost o zi specială. Ieri, undeva pe la şase după amiaza, am rupt cercul vicios al alergăturii mele cea de toate zilele şi am băgat un plus de pe repede-nainte. Ieri am fost la dentist. Nu pentru mine, ci pentru infantă. Dacă mai sunt printre voi oameni care nu cunosc povestea, luaţi-vă batistele şi citiţi aici. Pentru cei care ştiu saga stomatologică a Anei, ieri ni s-a dat undă verde la ortodont. În traducere, trebuie să băgăm aparat dentar că nu mai ţine figura. Ana are deja loc să-şi vâre două degete în gură cu dinţii strânşi. Problema e - că nu se putea să fie totul simplu- că nu se ştie ce stricăciuni ar putea face sârma aia pe dinţii fracturaţi. Văzând şi făcând, vorba dentistului, în traducerea mea asta însemnând apucă-te Ioano şi caută ortodonţi responsabili, cu experienţă pe traumatisme, fă programări, târăşte copilul prin cabinete, compară, pune în balanţă şi la final, urmează-ţi instinctul matern.

Buuun. Ieri, pe la opt seara, terminaserăm şi cu dentistul. Cabinetul, undeva pe la Piaţa Aviatorilor. Casa noastră, undeva pe la Muncii.
- Mama, acum că am scăpat,  mă duci şi pe mine puţin în parc?
Feţişoară drăgălaşă, zâmbet timid, privire albăstruie. Cedez.
- Hai prin Herăstrău, că tot e aproape.

Aproape şi frumos. Şi uşor periculos de la puhoiul de lume care se deplasează pe diverse vehicule pe roţi cu nişte viteze uluitoare. E drept că şi Ana se încăpăţânează să fugă în zig-zag, drept pentru care arăta la un moment dat ca un rozător tembel vânat de o hoardă de biciclişti. Ne ducem la locul de joacă care, în două minute, răsună de zbieretele fiică-mii ce şi-a prins mână într-un leagăn. Nu'ş cum naiba face de ajunge să se lovească tot timpul, dar pe mine deja mă exasperează. În fine, după câteva lacrimi şi câţiva muci din partea ei şi câţiva of, doamne, de ce n-oi fi şi tu atentă, din partea mea, se întoarce la joacă.

Pe la opt şi jumătate decid să plecam spre casă. Când să ieşim din parc, paranghelie mare la intrare. Covor roşu, bodyguarzi, un cort mare ce adăpostea mese cu mâncare şi băutură, numeroşi invitaţi ce semănau a corporatişti şi pe Alexandra Ungureanu ce cânta de zor pe o scenuţă improvizată. Noi, muritorii de rând, ne opriserăm pe alei să tragem cu ochiul şi cu urechea la boierii ce se distrau în cortul lor de VIP-işti. Când mă uit mai bine, ce să vezi? Printre oamenii de la eveniment, doi chinezi. Un el şi-o ea, mici, în trening şi adidaşi, stăteau tacticoşi în faţa scenei şi se uitau tâmpi la cei din jur. Cum or fi ajuns acolo, cum or fi trecut de pază şi ce-or fi sperat odată ajunşi în cort, habar n-am, cert este că s-au fofilat cumva printre picioarele invitaţiilor şi acum ascultau muzică şi beau sucuri.

Ca să nu mai lungim povestea, la nouă şi ceva eram la Mega Image-ul de lângă casă, cumpărând un borcan de zacuscă şi nişte pui la rotisor. La zece băgam copilul mâncat în pat şi rufele în maşină şi pe la unsprezece dădeam stingerea. Până azi, la şase şi jumătate când m-am trezit şi am avut o revelaţie: mâine e sâmbătă şi...nu ştiu ce să fac cu Ana. Oscilez între parc, mers pe la  locuri de joacă în perspectiva zilei ei de naştere, vizite, căutat sandale, făcut o tartă cu căpşuni. Sau poate să le fac pe toate? Experienţa arată că rezist bine la alergătură.

Iată şi un melodioară, să-mi dea mai mult elan.





joi, 25 aprilie 2013

Cucurigu, boieri...

... bogaţi?

Stă şi se uită la mine cu un aer posomorât.
- Cum măi Ana, bogaţi? Cum ai putut scrie aşa ceva?
- Dar a trecut mult timp de când nu mi-ai mai citit povestea şi am uitat-o! Şi tu ai zis că dacă nu ştiu răspunsul la o întrebare, să scriu orice şi să nu las locul gol. Şi dintre toate variantele, asta era singura care avea sens.

Două lacrimi mari au luat-o la vale şi i se preling pe bărbie.
- Păi bine, măi mamă, dar al dracului Disney, pe ăla nu-l uiţi, deşi au trecut trei ani de când fuserăm la Paris, aşa-i?!

Stă cu capul plecat şi moşmondeşte la un şerveţel.
- Acolo mi-a plăcut. Povestea asta nu mi-o amintesc.
- Atunci, pune mâna şi citeşte-o, că d-aia ai ditamai biblioteca. Stinge acum televizorul ăla şi du-te şi citeşte Punguţa cu doi bani!

O oră mai târziu. Vine moşmondind acelaşi şerveţel.
- Am citit-o!
- Acum ştii cum erau boierii?
- Da. Erau mari. Dar în rest nu am înţeles mare lucru.
- Ce naiba n-ai înţeles? E cu un cocoş, un moş, o babă, o găină şi-o punguţă. Nu e cu teoria cuantică.
- Ce-i aia?
- Îţi spun eu altă dată. Acum zi-mi ce n-ai înţeles.
- Ardelenismele ăluia de a scris-o!

Să râd sau să plâng?!
miercuri, 24 aprilie 2013

Găsiţi asemănările

Azi nu sunt într-o dispoziţie scriitoricească. Motivul? Cred că rinita mea îmi dă iar de furcă. Mă simt parcă aş sta cu capul sub apă şi cineva m-ar strânge tare, tare de nas. Problema e că ultima dată când s-a lăsat cu o vizită la ORL, m-am trezit luată pe sus, ţintuită pe un scaun în timp ce o asistentă drăguţă zâmbea şi-mi înfunda nişte meşe cu xilină până în creier. După cinci minute de lăcrimat intens, a venit un doctor la fel de drăguţ care mi-a scos meşele ca să-i facă loc unui endoscop pe care mi l-a vârât pe o nară până-n gât. A fost suficient de traumatizant ca să-mi declanşeze crize de panică la simpla idee de a mă apropia de un orelist. Sigur, până la urmă tot trebuie să-mi iau inima-n dinţi că deja prevăd o otită medie la ce simt în urechi. Cunoaşteţi vreun orelist bun şi milos dotat doar cu un lămpaş prietenos?

Dar, ca să vă mai abat gândul de la inconştienţa mea, ia uitaţi-vă ce poză am găsit cu fie-mea. Observaţi asemănarea?
Ea e Ana
El e E.T

marți, 23 aprilie 2013

Marţi dimineaţa

Se făcea că ne trezeam de dimineaţă. Nu cu noaptea în cap, nu suficient de devreme cât să prindem soarele ridicându-se din apă. Să fi fost în jur de opt. Suficient de devreme cât să ne uităm până hăt departe şi să respirăm aerul încremenit încă de nemişcare şi mirosind a scoici. Şi a răşină de pin. Şi a dulceaţă de portocale. Şi poate a peşte, de la lăzile pline, lăsate pe jos în faţă la Krambousa. Am aflat că numele îi vine de la o insulă mică şi verde, ce străpunge marea ca un cap uşor bombat de copil ce se joacă prin apă. La ora opt de dimineaţă, cu o ceaşcă de cafea în mână, mă uit la cer. E de un albastru ce bate în alb, cu vălătuci de nori pufoşi pe care vântul îi poartă ca pe nişte copii adormiţi colo sus, spre munţi. Nu vreau să întorc încă privirile spre ea. Ştiu că e acolo, o aud. Foşneşte ca o curtezană ce-şi târăşte ostentativ trena pe jos. Se agită nerăbdătoare. Opt şi jumătate. O iau pe Ana de mână şi împreună împingem paravanul de aer cu miros de portocale şi de scoici şi ne ducem la ea. Şi stăm acolo, în faţa ei şi nu ne mai săturăm de atâta bine. Ora nouă şi ceva. Sunt la birou şi mi-e dor de Grecia. De Thassos.




duminică, 21 aprilie 2013

La taifas cu Dorina Lazăr

I-am spus că o să dureze vreun sfert de ceas. Am vorbit o oră. Am avut despre ce vorbi. O viață ca-n filme, cu o copilărie plină de neprevăzut. Cu bune și cu rele. Dar, după cum o să vedeți, "Angela merge mai departe". Doamnelor și domnilor, Dorina Lazăr.

Ioana Stăncescu: Sunteţi cunoscută drept o ardeleancă tranşantă care spune întotdeauna ce gândeşte, aşa că permiteţi-mi să fiu la rândul meu directă şi să vă întreb aşa: copilărie fericită sau nefericită?
Dorina Lazăr: Nu ştiu ce să vă spun. Hai să zicem că am avut o copilărie mai ciudată, mai dificilă, dar foarte fericită. Eu am fost un copil de părinţi despărţiţi. Sunt născută la Hunedoara, în 1940, şi chiar dacă au trecut atâţia ani de atunci, încă am vii în minte amintirile din primii mei ani de viaţă.

IS: Ce vă amintiţi?
DL: Uite, de exemplu ştiu că pe la doi, trei ani, bunica mea se ducea în zori să mulgă vaca şi apoi îmi dădea imediat o cană de lapte cald şi nefiert. Ţin minte că eram în casa bunicilor mei şi maică-mea mă alerga prin toate cele trei camere şi, matematic, eu mă ascundeam între dulap şi perete şi o aşteptam acolo cu sufletul la gură, să mă găsească şi să mă sperie.

IS: Era o mamă veselă?
DL: Era  o mamă tânără. Avea optsprezece ani când m-a născut, iar tata treizeci şi opt. De aceea nici nu a mers între ei. Revenind la amintiri, ţin minte că aveam vreo patru ani când mama m-a luat cu ea la cinema să vadă un film şi tata s-a supărat atât de tare încât a încuiat toate uşile de la casă şi a trebuit să intrăm pe geam. Îmi aduc apoi aminte de bombardamente. Aveam vecini nişte unguri cu care ne-am înţeles foarte bine şi noaptea, când porneau sirenele, ne refugiam la ei în grădină unde erau săpate un fel de tranşee şi stăteam acolo până treceau avioanele. Mai ştiu că în casa noastră au fost încartiruiţi nişte ruşi şi îmi aduc aminte că era un ofiţer foarte frumos care mă lua pe umeri şi era aşa de înalt că reușeam să ajung să văd peste poartă.

IS: Cum era casa copilăriei?
DL:  Era o casă cu un demisol unde aveam bucătăria şi două pivniţe fabuloase în care ţineam, într-una morcovii şi cartofii pentru iarnă şi în cealaltă, bancul de lucru al bunicului şi al unchiului meu, care erau unul zidar şi celălalt instalator. Şi mai era o masă pe care țineam la rece untul și tăvile cu prăjituri şi mai ales lădiţele cu marmeladă care se tăia apoi felii, felii. Acolo mâncam şi acolo găteam. Îmi aduc aminte că tata şi unchiul meu stăteau la masă, în pimniţă, cum se zice la noi, în Ardeal, şi eu mă duceam sus în dormitor unde aveam un aparat de radio Telefunken. E un aparat care mai există şi astăzi, în acelaşi loc, la capul patului, doar că nu mai merge. Ei, şi eu mă duceam şi ascultam buletinul de ştiri şi apoi coboram în goană cele două rânduri de scări, până în pivniţă şi le povesteam celor mari ce mai făceau nemţii şi iar fugeam sus, şi iar jos, şi tot aşa. Aparatul ăsta de radio a jucat un rol important în viaţa mea.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Trei e mult!

Cât sufleul de dovlecei crește în cuptor, profit de prezența voastră să-mi ling rănile în public. Mamăăăă, ce greu e să ai mai mulți copii! Gata, am zis-o. Acum știu cum e să-ți dorești să ai mai mult de două mâini și de două picioare și mai ales mai mult de o singură gură, după ce ieri am avut în grijă trei bucăți de plozi, de opt ani fiecare, invitați la o petrecere la Ferma Animalelor. 

Știți voi, câmp deschis și iarbă multă printre țarcuri și cuști de unde se ițeau care mai de care boturi, copite, limbi și capete urecheate și blănoase bune de mângâiat și hrănit. În total,  28 de copii la șase adulți. Un scor care ne-a făcut KO, ne-a lăsat flămânzi, fără voce, fără vlagă, având drept unică dorință să ajungem mai repede fiecare la casele noastre, să ne trântim pe canapele și să ne uităm tâmpi la Românii au talent. Personal, când nu trebuia să-l schimb pe unul de tricoul leoarcă de transpirație, trebuie să-i dau celuilalt apă sau suc, dar nu de portocale și nu rece și nu-n paharul ăla, că nu e al meu și unde e Ana,  chiar așa, unde e Ana? Anaaaaaaa!!!! Dă-te jos de acoloooo! Acum, de ce plângi? Și tu ce mai vrei? Stai așa, nu trebuie s-o suni pe mama ta, merg eu cu tine la baie, dar după ce îl schimb pe celălalt care a vărsat paharul pe el. La ora șapte seara, când am rămas doar eu, copilul meu și puiul oșenesc pus la cuptor, m-am prăbușit cu totul. Mă dureau toți mușchii de parcă aș fi tras la jug.

Noroc că noi am scăpat astăzi școală. Doamna noastră a lipsit toată săptămâna și nimeni nu a vrut să recupereze în locul ei. Așa că, pe jumătate anchilozată, am fost în parc și am jucat "dă cu ce poți". Nu, n-am bătut copilul ca să mă răzbun pentru ziua de ieri, ci ne-am jucat cu o minge care sărea în toate părțile.  Așa că, după o tentativă eșuată de volei, din motive de diferență de înălțime și de alta, la fel de eșuată, de fotbal cu piciorul, din motive de menisc problemă, am hotărât să lovim cu ce putem, numai s-o facem. Ne-am oprit abia după ce era să distrugem rondul cu lalele și să culcăm la pământ câțiva copilași ce se încăpățânau să se uite la noi, de pe margine.

În rest, toate bune. Sufleul e aproape gata, așa că mă duc să opresc cuptorul, să mă îmbrac și să plec în Parcul Kiseleff. La patru jumătate, citim povești în Foișor. O să vorbim despre dinozauri și o să facem scrisoare pentru Iepuraș pe niște versuri de Topârceanu. Cam ăsta e planul.
vineri, 19 aprilie 2013

Cine vrea sa mă cunoască, mâna sus!

Pentru că sâmbătă,  20 aprilie, voi fi în Parcul Kiseleff, acolo unde cei de la World Vision ne-au invitat pe mine și pe Ana mea să citim povești în cadrul campaniei "Cu o carte schimbă o viață". Dacă doriți să vă bucurați alături de noi,  să încurajăm împreună cititul în rândul copiilor și mai ales să strângem fonduri și cărți pentru a dota bibliotecile de la sate, atunci vă așteptăm mâine, începând cu 16h30, la mini-biblioteca din zona Foișor. Venim cu cărți, cu surprize, cu invitați și cu mult soare. În plus, sper să o pot convinge pe Ana să se ocupe de cei mici. Dar nu promit nimic! Promit însă să citesc mult și să pun la bătaie tot ceea ce am învățat în cei cincisprezece ani de radio și de vorbit la microfon pentru a face lectura cât mai plăcută.

Dacă vreți să știți mai multe despre campanie, iată ce spune organizația:

În cadrul campaniei ''Cu o carte schimba o viata'' te invitam sa citești alături de noi în parcul Kiseleff in weekendul care se apropie.

Sambata, 20 aprilie amenajam in zona Foisor o minibiblioteca cu 4-5 rafturi unde scriitori, voluntari si parteneri le vor citi povesti copiilor si vor interactiona cu toti participantii. Ne-au confirmat prezenta pana acum Adina Rosetti, Marius Chivu, Cezar Paul-Badescu și Ioana Stăncescu.

In plus, mai avem câteva surprize artistice pentru copiii de toate varstele :-) Vă dezvăluim doar că actorii Dana Cavaleru si Richard Bovnoczki vor prezenta un fragment din spectacolul ''Contraste''.

Prin acest eveniment ne dorim sa incurajam cititul in randul copiilor si, mai mult, sa atragem atenția unui public cat mai larg asupra accesului redus la lectura pentru copiii din mediul rural. 



În plus, dacă doriți să susțineți demersul organizației, puteți dona cărți în librăriile partenere din București- la Cărturești (Verona, Muzeul Țăranului Român, AFI Palace Cotroceni), librăria Mihai Eminescu din Piața Universității și librăria Bastilia din Piața Romană sau puteți face donații financiare pe site-ul organizației, în secțiunea dedicată campaniei. 

Ce ziceți, veniți să ne cunoaștem?












joi, 18 aprilie 2013

Coffee break

Ieri, undeva prin centrul capitalei. Mă sui în autobuz, cu o geantă atârnând pe umăr și cu o plasă cu niște pui în cealaltă. Ochesc un loc liber, lângă un domn cu figură jovială și în fața a două doamne vorbărețe. Mă așez și încerc să-mi plasez punga undeva între cele șase picioare existente deja, plus cele două din dotare. Dintr-o dată, nările mele se simt gâdilate de un parfum amintind de cafenele pariziene. Fără să-mi dau seama, îmi ridic nasul și încep să trag aer cu nările larg deschise.
- S-a întâmplat ceva? întreabă domnul.
- Miroase extraordinar de bine a cafea, zic și aproape că-mi bag nasul în plasa de la el din brațe.
- E de la mine, zice. Cafea cu aromă de migdale, de la Florian.

Rămân așa, preț de câteva minute, cu ochii închiși și cu imaginea cafenelelor în nări și-n minte. Mi-e bine. Cu o ceașcă de cafea băută pe îndelete în imaginație, încerc să ajung la cartea din geantă. O scot încet și mă încurc în plasa cu pui care mă lovește peste picioare. Dau să o ridic și rămân cu ea suspendată, fără să știu cum aș putea să o reașez pe jos, între picioarele celor două vorbărețe.

- Dați-mi-o mie, zice domnul. V-o țin eu!
Mă uit la el și caut pe fața lui umbra unui zâmbet ironic. Nici urmă de așa ceva. Fără să mai aștepte, îmi ia punga, o pune încet între noi, sprijinită de el și spune pe cel mai blajin ton din lume:
- Stați liniștită, stă bine aici. Dumneavoastră profitați și citiți în continuare.

Mi-e bine. Mulțumesc!

miercuri, 17 aprilie 2013

Dacă aş avea doi metri

Iniţial nici nu am vrut să vă povestesc, fiindcă mi-a fost ruşine. S-a întâmplat cam acum o lună. Am urcat în autobuz să merg doar o staţie până la următorul autobuz care mă duce acasă.  Pe card mai aveam doar o călătorie. Eh, nu mai validez pentru 500 de metri, îmi zic. Două secunde mai târziu, eram flancată de doi controlori. Mari şi graşi şi puşi să-şi facă treaba. Şi şi-au făcut-o! Atât de bine încât m-am plimbat cu ei după mine prin toată Piaţa Universităţii (pentru cine nu ştie despre ce vorbesc, e o piaţă maaaare cât o zi de post), căutând un bancomat care să funcţioneze şi de unde să pot scoate banii de amendă. Inutil să vă spun că nu am reuşit să scap fără. Nici prin cap nu-mi trecea ce aş fi putut face pentru a mă sustrage celor doi indivizi în haine cenuşii ce mă urmăreau cu obstinaţie ca nişte vulturi în aşteptarea ultimei suflări.

Tot ce ştiu e că de dimineaţă m-au apucat dracii. Dar ştiţi, nişte draci d-ăia mari, cu coarne şi furci, când am asistat, fără să vreau, la o mostră de discrimare. Adică vine controlorul, îmi verifică cardul care, de la incidentul de acum o lună, s-a transformat în abonament pe toate liniile şi apoi trece la vecinul de peste drum de scaunul meu- un tip la vreo 30 de ani, ras în cap şi măsurând vreo 2 metri. Controlorul - o  blondă, mărunţică şi cu un aer uşor speriat. Vădit plicitisit de deranj, malacul îi aruncă mărunţicii o privire scârbită şi zice nonşalant că şi-a uitat abonamentul acasă. Bineînţeles că şi-a uitat şi actele acasă şi banii şi a plecat prin lume doar el şi cu cei 2 metri ai lui. Mărunţica dă din cap a reproş şi cu un aer matern îl roagă să coboare la prima să-şi cumpere un abonament. Şi gata, doamnelor şi domnilor. Asta a fost tot!

Aoleo, m-au apucat toate spumele. O opresc pe mărunţică şi-i zic: păi bine, bre cucoană, de ce lăsaşi mata să-ţi scape păluga? De ce mama dracului nu i-ai dat amendă? Aproape scuzându-se că ea e mică şi blondă, îmi spune că ea e la început şi că nu poate să-i facă nimic. Păi şi mie de ce-mi făcură colegii tăi, ai? Eh, oameni şi oameni, doamnă, zice ea. Stai aşa, zic eu, adică ca ce chestie vă luaţi frate doar de femei, eventual d-alea ce nu urlă în public şi nu au salbe la gât şi pe bărbaţi îi lăsaţi în plata domnului, vă e frică? De unii, recunoaşte. Moment în care colegul ei se aruncă şi el în discuţie şi cu un aer sfătos începe să-mi ţină o prelegere că n-are nicio legătură cu sexul şi că în loc să mă preocupe soarta malacului, mai bine aş da un leu treizeci pe o călătorie şi aş circula fără griji. Păi doamna e în regulă, zice mărunţica, are abonament! Ah da? spuse colegul. Păi atunci hai să coborâm, că nu mai avem ce face aici! Şi gata, au plecat cu toţii. Malacul în treaba lui, fără abonament, bani cheltuiţi şi griji, mărunţica şi colegul la vânătoare de femei şi eu la birou, să-mi vărs nervii pe blogosferă.

În toată discuţia cu cei doi controlori, un singur călător a sărit şi el cu gura în apărarea mea, întrebându-i de ce nu au chemat poliţia, cum scrie la lege. Nu ştiu cine era domnul, dar voiam să-l felicit pentru spiritul civic şi pentru că avea abonament. La cum arăta- 40 de ani, un metru şaptezeci şi păr pe cap, sigur n-ar fi scăpat de amendă. Că doar legea trebuie aplicată dom'le, că altfel unde am ajunge?
marți, 16 aprilie 2013

Cinci minute

În dimineaţa asta chiar nu ştiu ce să vă povestesc. Şi atunci,  la ce naiba ne mai deranjezi, o să spuneţi. În mare aveţi dreptate, doar că, de când vă ştiu aici, simt nevoie să trec să vă spun bună dimineaţa, să vă întreb ce mai faceţi, să mă aşez un pic în faţa voastră, să vă ofer poate şi o gură de cafea şi să stăm câteva secunde împreună, înainte să ne apucăm de o nouă zi.

Uneori poate nu aveţi chef de mine, aşa cum nici Ana nu mă vrea în fiecare dimineaţă lângă ea. Mă simte când intru la ea în cameră şi o văd cum se duce disperată spre perete, cât mai departe de orice tentativă de a o scula din pat. Alteori însă, se întinde pisicoasă sub mâna mea care o mângâie pe frunte şi mă caută cu ochii închişi să vin să o pup şi să apuce să se mai ascundă două minute în îmbrăţisările mele.

Şi mai sunt zilele speciale, cele în care reuşesc să sar din pat fix la 6h30, să pregătesc repede cafeaua, laptele, sandviciurile, hainele şi atunci îmi rămân 5 minute pe ceas în care să mă strecor lângă ea în pat, să o iau caldă şi moale în braţe şi să mă bucur că încă încape la mine şi că vrea încă să stea cu mine. Şi atunci  îmi bag nasul în părul ei şi stau aşa, fix 5 minute şi o respir şi o ocrotesc şi  mă umplu de ea.

În rest, chiar nu ştiu ce să vă povestesc. Mai vreţi puţină cafea?

sursa foto aici






luni, 15 aprilie 2013

Două mame, două fete, patru zile

Luaţi repede ceva de scris şi puneţi acolo jos, pe hârtie, până nu uit. Deci, se iau două zile libere de la muncă (nu daţi cu pietre, că le-am muncit deja în weekend-uri), se mai unesc cu o sâmbătă şi o duminică, se face chetă în familie, dacă nu ţine, se cade în genunchi şi se invocă binele copilului, se caută un plod de aceeaşi vârstă cu al tău, preferabil şi de acelaşi sex, se caută un însoţitor al copilului prieten, de data aceasta musai de acelaşi sex cu tine şi preferabil şi de aceeaşi vârstă şi se pleacă.


Se pleacă într-o joi dimineaţă, cu interregioul de Sinaia, se închiriază un apartament la buza pădurii, cu living şi bucătărie şi terasă şi brad mare în curte şi două dormitoare şi musai două bude că deh, la patru femei dintre care două băutoare de bere şi două care se ţin greu nu e bine să rişti, se caută apoi un restaurant cu munţii în faţă, cu loc de joacă în aer liber pentru zile cu soare şi la adăpost, pentru zile ploioase, se stă la poveşti şi la cafele, se mănâncă papanaşi d-ăia buni cu gem şi smântână, se comandă pizza şi limonade şi se respiră miros de brad şi se ascultă mierle şi râsete de copii fericiţi.

Se merge şi la Peleş şi se intră pe gratis cu legitimaţia de presă şi cu banii astfel economisiţi se mănâncă ecleruri şi felii de tort cu cremă de vanilie şi fructe de pădure, se ia taxiul şi se urcă sus, în vârf de pădure, la Stâna regală, se joacă raţele şi vânătorii, se mănâncă pui la proţap şi se umple sufletul de violetul câmpului de brânduşe ce colora parcă şi aerul în valuri de mov, se cumpără nimicuri, se alintă, se pupă, se răsfaţă, se bârfeşte, se râde, se drăgăleşte, se povesteşte. La sfârşit, se trage linie şi se bea dintr-o înghiţitură. Just perfect!


sâmbătă, 13 aprilie 2013

Cum goneşti câinii vagabonzi de pe palierul blocului?

Ştiu, iubitorii de animale din născare şi din principiu au închis deja calculatorul, m-au alungat din sufletele lor şi au terminat-o cu blogul meu. Restul, aşteaptă probabil cu interes un răspuns la întrebarea din titlu. Nu, nu am răspunsul, că dacă l-aş fi avut, nu aş mai fi întrebat. Deci, vin şi vă întreb cum goneşti câinii vagabonzi de pe palierul blocului? Nu câini mici, pufoşi şi drăgălaşi. Nu puiuţi cu ochii umezi şi blăniţa moale care dau să se lipească de picioarele tale cu speranţa că le vei deschise uşa casei. Ci ditamai dulăul şchiop şi agresiv, başca consoarta dumisale care se găseşte, pardon de expresie, într-o perioadă de maximă atracţie pentru patrupezii virile din cartier. Nu mă întrebaţi cum au ajuns aceşti doi vagabonzi la uşa mea, cert este că au ajuns, s-au instalat pe preş şi pas de a-i mai da afară. Apropo, dacă printre voi sunt persoane care se întreabă deja cum pot fi atât de crudă încât să doresc să alung în ploaie o familie amărâtă pe 7 picioare zdravene plus unul beteag, ei bine, vă invit să-i adoptaţi. Aş fi fericită să o faceţi. Aş fi fericită să existe suficient de mulţi bucureşteni inimoşi care să poată lua acasă un căţel şi să aibă grijă de el. Să-l deparaziteze, să-l vaccineze, să-l plimbe, să nu-l lase să urle de unul singur în casă, să spele şi să cureţe după el. Şi nu să-l lase în faţa blocului, să doarmă pe trepte, să-l ridice la rang de păzitor al asociaţiei de proprietari. Cu ce mă încurcă că stă şi el săracu' acolo? Nu aţi înţeles: eu nu-l vreau acolo!
joi, 11 aprilie 2013

Hai, pa!

- Auzi, tu ce faci cu a ta în vacanţă?
Dau din umeri.
- Tu?
Vecina dă din umeri.
Rămânem preţ de câteva minute pe gânduri, fiecare cu tăcerea ei.
- Auzi, ce-ar fi...
- Ştii şi eu mă gândeam că poate, zic şi eu, nu da cu parul...

Din nou pauză. Ne uităm una la cealaltă. Nu ne ştim atât de bine şi încă avem nevoie de curaj să ne punem gândurile pe masă. Oare n-o zice asta că sunt dusă cu pluta dacă mă apuc să-i zic la ce m-am gândit?
- Uite care e treaba, dacă fetele noastre tot nu fac nimic săptămâna asta şi tot se joacă aşa de bine, ce-ai zice dacă...
- Da, da, şi eu mă gândeam că ce-ai zice tu dacă ţi-aş propune să mergem împreună, dar mă gândeam că nu o să poţi şi apoi...

Şi apoi, am aranjat. În timp ce voi citiţi aici, noi suntem în drum spre munte. Patru zile, patru fete! Să cânte muzica, să trăiască ozonul, să curgă berea, să sfârâie friptura, să ţipe copiii, să ne vedem cu bine!


miercuri, 10 aprilie 2013

Ce faci dacă vrei să-i faci copilului nişte analize?

Asta e întrebarea, vorba clasicilor. Răspunsul nu l-am aflat. De intuit, îl intuiesc. Nu ştiu de ce, dar simt că e ceva legat de banii mei. Nu că și contribuţia aia obligatorie la asigurările de sănătate n-ar fi legată tot de banii mei. Este, dar aia ţi se ia automat, nici n-o vezi. Dar altfel simţi când te scotoceşti după portofel, când îl deschizi cu grijă ca şi cum de acolo ar putea să zboare un canar rătăcit, scoţi o hârtie, încă una, poate şi pe a treia. Le întinzi cu grijă, petrecându-le duios cu privirea până dispar sub un birou de unde apare mic şi meschin un bonuleţ trufaş şi tupeist. Nu mă întrebaţi de ce vorbesc aşa de urât despre el, dar eu aşa îl consider.

Ei bine, vine o zi când te hotăreşti timid să încerci să vezi cum ar fi dacă ai încerca să schimbi lucrurile. Prima greşeală ar fi să doreşti să le schimbi în folosul tău. Mare prostie! Pentru că degeaba ai fugit de trei ori de la birou ca să-l prinzi pe medicul de familie la post, degeaba ţi-a dat trimitere, degeaba ai sunat de nebună la cabinetele ce se laudă că lucrează cu Casele de asigurări -- banii ori nu mai sunt, ori nici n-au fost. Sigur, speranţa moare ultima, aşa că nimeni nu spune că banii nu vor veni. Staaaţi, nu am spus că vor veni, ci doar că poate vor veni, aţi înţeles? Am înţeles. Ce nu am înţeles este unde se duc când nu vin, if you know what I mean. Vreo idee?
luni, 8 aprilie 2013

Săptămâna cu totul altfel

Nu vreau să comentez. Sau să critic, deşi probabil că o voi face. Dar abia la sfârşit, după ce vă voi povesti şi vouă cum au stat lucrurile. Asta ca să puteţi să vă daţi şi voi cu părerea. Să nu ziceţi că sunt cârcotaşă, deşi poate că sunt. Dar sunt mă-sa, aşa că e normal să cârcotesc şi să bodogăn dacă cineva face ceva cu copilul meu fără să mă întrebe.

Ana vine din excursie, după o zi şi-o noapte departe de casă. După pupături, îmbrăţisări, câţiva ce dor mi-a fost de tine şi alţi câţiva de ce foame îmi e, trecem la capitolul descusut copilul cât încă se mai lasă.

- Pe unde aţi fost?
- Păi, la Ploieşti, la Muzeul Ceasurilor şi la Casa lui Caragiale şi apoi la Mănăstirea Suzana şi la Mănăstirea Cheia şi la Mănăstirea Zamfira şi la Mănăstirea Ghighiu.
- Mda, şi aţi aflat câte ceva despre toate mănăstirile astea?
- Nu, dar doamna ne-a aşezat în şir indian şi ne-a pus să pupăm icoanele. Doar că eu m-am prefăcut, e grav?

Păi, hai să vă întreb şi pe voi. Oare e grav că excursia de la Cheia s-a transformat într-un fel de circuit ecumenic în Postul Paştelui? Oare e grav că şcoala nu vrea să înţeleagă cu niciun chip că rolul ei nu este să propovăduiască, ci să educe? Oare e grav că învăţătoarea nu înţelege că este dreptul meu de părinte să-mi las copilul să se apropie de cele sfinte aşa cum simte el? Oare e grav că eu nu-mi încurajez copilul să pupe icoane pentru că nu consider nimic sfânt în acest gest? Oare e grav că atunci când îmi trimit copilul în excursie mi se pare normal şi obligatoriu să ştiu tot ceea ce va face şi ce i se va cere? Oare e grav că m-am văzut obligată să scot din buzunar 35 de lei pentru patru cărţi poştale cu cele patru mănăstiri şi un magnet religios pe care doamna a hotărât să le cumpere tuturor copiilor pe post de suveniruri, deşi nimeni nu a cerut nimic? Oare e grav că Ana şi colega ei au fost date afară dintr-una dintre mănăstiri drept pedeapsă că au vorbit?

Până să-mi răspundeţi voi, să vă spun ce cred eu. Cred că ar trebui ca fiecare dintre noi să-şi vadă de treaba lui. Nu e treaba ta, dragă şcoală românească şi nici a dumneavoastră, stimate cadre didactice, să hotărâţi cum ar trebui să-i fac educaţie religioasă copilului meu. Faptul că l-am lăsat cu voi în excursie nu vă dă dreptul să faceţi ce doriţi cu el. Sigur, puteţi să-i daţi de ales: dacă vrei să pupi icoana, pup-o, dacă nu, nu! Dar aşa, tot ce aţi obţinut a fost să-l constrângeţi să se prefacă. Şi nu, nu vreau să avem o discuţie despre felul în care am ales eu să mă apropii de Dumnezeu, pentru că nu sunt obligată să mă justific sau să dau explicaţii. Hai, mai bine, dragă şcoală, să ne vedem fiecare de treaba ei. Tu rămâi cu învăţatul şi eu cu educatul. Hm, ce zici, still friends?
vineri, 5 aprilie 2013

Diavolul decibelilor

Gata, am îmbătrânit. Oficial. Nu vă grăbiți să treceți peste restul postării și să vă repeziți să-mi urați toate cele bune și la mulți ani fericiți, că nu despre asta e vorba. Nu, nu e ziua mea. Doar că, ieșind aseară cu consortul în Centrul Vechi din motive de home alone și copil plecat în excursie, m-am simțit ca o babă. Sau ca un alien. Sau ca un strămoș care s-a rătăcit și a ajuns în altă epocă. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, de trecătorii ce la prima vedere par normali și de ferestrele luminate ale barurilor și cafenelelor de pe Lipscani. Sunt făcute doar să vă atragă înăuntru. Acolo unde, printre dâre de fum și lumini colorate, zace el, Necuratul. Prințul tenebrelor, regele decibelilor.

Totul începe cu o plimbare mână-n mână pe străzile înguste și șerpuitoare, luminate difuz de felinare prăfuite. Te uiți în stânga, în dreapta, ăsta nu e bun că pare de fițe, nici ăsta că e full, aici s-a format deja un cumulus de fum, aici e prea beznă, aici prea gol... ia uite, hai aici! Dacă te uiți pe geam, lucrurile par potolite. Câteva mese, multe fotografii pe pereți, pahare de cocktail goale, oameni îmbrăcați normal. Prinzi curaj și deschizi ușa. Pute rău a țigară? Pute, dar suportabil. După două țigări de-ale noastre, poate nu mai simțim așa de tare. Lucrurile însă încep să o ia la vale în momentul în care vrei să faci un pipi.
- Unde e toaleta?
- Jos, în club.

joi, 4 aprilie 2013

Stres şi rom

Emoţionată? Hmm, un pic. Stresată? Mda, oarecum. Fericită? Hai să zicem că mă bucur pentru piesa de teatru pe care merg s-o văd diseară şi pentru barul de după, unde sigur vom ateriza de dragul libertăţii de altădată. Oare de când nu am mai ieşit doar noi doi în oraş?! Păi, să tot fie vreo...zece luni?! Mamăăă, chiar că e mult!

Atunci, am stabilit. Mergem la teatru, ne oprim la o pizza şi apoi direct în Centrul Vechi, la o bere sau un gin. Ba nu, mai bine îmi iau un Mojito. La Hanul cu Tei, unde au un rom super bun. Nu din ăla ieftin din care nu înţelegi nimic. Bun, am stabilit. Asta vom face cât timp ea e în excursie cu şcoala.

Ultima dată când a plecat era la grădiniţă. Dar atunci era mică, era cu Adina şi Adina avea grijă şi îi alinta şi le citea poveşti la culcare şi chiar a dormit în pat cu ea. Acum e mare. Şi valiza e mai mare. Cea mai mare din clasă, că într-una mai mică nu a încăput Pufi. Şi fără Pufi cel pufos, eu nu pot să dorm bine! Aşa că l-am înghesuit printre haine şi biscuiţi. I-am dosit un pachet întreg în bagaj să aibă ceva de ronţăit dacă nu-i place mâncarea de la restaurant. I-am făcut şi o listă cu toate lucrurile din valiză, să poată verifica dacă şi-a luat tot din cameră, la întoarcere. Şi în josul listei, chiar sub papuci de casă, i-am scris un te iubesc. Atât. Nu i-am scris nici că mi-e dor şi nici că sunt emoţionată şi stresată. Dar sunt. Voi bea diseară pentru asta!


miercuri, 3 aprilie 2013

Cu ochiul pe voi

Da, recunosc, sunt curioasă. Nu mă pot împiedica să nu-mi răsucesc capul în toate părţile, ţinându-l în cele mai nenaturale poziţii pentru a vedea ce cărţi mai citesc oamenii prin autobuze sau metrouri. Pentru că, să ştiţi, oamenii citesc! Lucrurile sunt relativ simple cu ziarele de tip Libertatea sau Click. În cazul acesta, titlurile sunt suficient de mari şi de bolduite, iar silicoanele, uriaşe, pentru a se vedea până hăt departe. Iar de când cu reclama de la televizor, călătorii au devenit extrem de generoşi şi se dau chiar mai aproape de tine, să vă puteţi bucura împreună de implanturi şi divorţuri.

Trecem acum la cărţi. Şi aici începe dilema mea. O să-i exclud din start pe cei cu Kindle, pe studenţii în sesiune, pe copiii cu Toboclick sau pe cititorii de romane marca Humanitas, Polirom, Curtea Veche sau altele în genul ăsta. Ei nu prezintă obiectul meu de studiu. În schimb, ceilalţi, da! Ceilalţi mă atrag ca un magnet cu cărţuliile lor despre fericire, karme, chakre, lumini şi umbre, corpuri energetice, centrii universali şi alte kama sutre d-astea.
marți, 2 aprilie 2013

I se spune Soare

Își scutură nărăvaș buclele aurii și dă să-mi smulgă cartea din mână. Rămâne însă cu două degete întinse în aer și cu o privire agățată undeva între iarbă și cer. Brusc, se întoarce pe călcâie și o rupe la fugă spre șoseaua care mărginește bucata de pajiște plină de copii.
- Sorinaaa, Sorinaaa! strigă sora mai mare în timp ce aleargă cu sufletul la gură să o prindă din urmă.
Copila nu se oprește. Nici măcar nu întoarce capul, ca și cum vocile celor din jur nu ar exista. Și poate că în lumea ei nici măcar nu există. 

Frații mai mari o alintă Soare. Adevărul e că seamănă cu unul, cu părul ei blond ce se desparte în șuvițe rebele ca niște raze care curg spre pământ. Are 5 ani. Nu merge la grădiniță. Nici nu vorbește. Îngăimă cuvinte ciudate venind parcă dintr-o limbă moartă. 
- Am fost cu ea la dispensar și doctora de acolo a controlat-o în urechi și mi-a zis ca aude bine. Dar, așa e ea, mai înceată, ce să-i fac?! zice mama, în timp ce încearcă s-o țină pe Sorina de mână să nu fugă iar spre șosea. Sorina se zbate și țipă. 
- Na, că iar a apucat-o! se plânge mama și scapă un oftat de neputință și resemnare.

Sorina suferă de autism. Asta o știu eu. Eu cea din București, cea care a citit și care a întâlnit deja copii suferind de astfel de tulburări comportamentale. Eu, cea cu acces la informație. Dar acolo, la mine la țară, autismul nu există. Există doar oameni normali și oameni cu probleme la cap. Oameni care ajung să fie izolați,  uitați, stigmatizați, evitați și într-un final, abandonați.
Sorina va ajunge unul dintre ei dacă lucrurile nu se pun în mișcare. Sorina are nevoie doar de o mână pe care să o apuce. Dacă îi întinzi două degete, știe să le strângă bine. Le apucă instinctiv, cu forță și le ține bine, în palma ei mică. Dar două degete nu ajung pentru a scoate un copil din lumea lui. Dintr-o lume despre care noi, ceilalți, nu știm nimic. Nici măcar dacă îi e prietenoasă.

Astăzi, 2 aprilie, de Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului, organizațiile FEDRA (Federația pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu Tulburări în Spectru Autist) organizează o serie de manifestații menite să atragă atenția factorilor de decizie asupra problemelor și nevoilor comunității persoanelor cu autism. Astfel, 19 clădiri importante din țară printre care Palatul Parlamentului, Guvernul României sau Teatrul Național București vor fi iluminate în albastru, aliniindu-se astfel campaniei internaționale "Light It Up Blue". Părinții de copii cu autism vor depune cereri de emigrare la ambasade, pentru a protesta împotriva lipsei de perspective din România pentru copiii lor. Mii de persoane sunt așteptate la mitinguri și marșuri de conștientizare. 

De asemenea, mâine, 3 aprilie, la Palatul Parlamentului va avea loc conferința internațională "Modele de succes în abordarea integrată a serviciilor pentru diagnosticarea, intervenția recuperării funcționalității, integrarea socială, educațională și profesională a persoanelor cu tulburări de spectru autist".
luni, 1 aprilie 2013

Yard Sale: marea scotoceală

Acum că iarna a plecat cu totul, ce-ați zice să facem un pic de curățenie? Înainte săstrâmbați și să mă trimiteți la plimbare cu ideile mele cu tot, stați măcar să vă spun despre ce e vorba. Nu, nu mă ofer să vă plătesc eu menajera, dar mă ofer să vă spun ce se  poate face cu lucrurile de care nu mai aveți nevoie. Da, da, exact, cu toate lucrurile alea care zac printr-un fund de dulap și de care cineva a uitat cu desăvârșire, cu teancurile de reviste peste care s-a așternut un strat gros de praf, cu discurile vechi și bijuteriile de altădată, cu pantofii rămași de la bunica sau cu farfuriile moștenite de la vreo mătușă umblată prin lume la sfârșit de secol trecut.   

Ce ziceți?! Să le aruncăm la gunoi? No way, doamnelor și domnilor, nu atâta timp cât putem să le reciclăm. Și nu oricum și nu oriunde, ci la Ceainăria Serendipity Tea, de lângă Grădina Icoanei, unde duminică, 14 aprilie, are loc ediția din aprilie a proiectului Yard Sale.

Așadar, sunteți așteptați cu toții,  între orele 10:00 și 18:30 scotociți prin 15 dulapuri, cufere și valize pline de fel de fel de minunății pe care proprietarii lor le-au uitat sau abandonat și care își pun toată speranța în voi pentru a reînvia și a-și găsi un nou stăpân pe care să-l servească și căruia să-i folosească.  Toate sunt gata de a fi purtate, folosite, scoase în lume. 

La intrare, cumpărați cu doar 7 lei o cană de ceai aromat și veți primi cadou un loc la extragerea pentru o porție de două persoane de Fondue de Ciocolata la Serendipity!

Ce ziceți, veniți să scotocim prin dulapuri și amintiri?

Ajuns la a treia ediție, Yard Sale este un proiect care are ca scop statornicirea noțiunii de “Yard Sale – REUSE, RECYCLE!” și în România, printre tinerii consumatori, prin organizarea de mici evenimente lunare. Pentru mai multe detalii despre ediția anterioară, intrați aici. 

Şşşt, cresc plantele!

- Unde mergem? zice.
- În Herăstrău, la o cafenea. Tu vorbeşti despre plante şi seminţe, eu vorbesc despre tine.
- Şi-mi iei şi-un suc?
- Iau şi suc.

I-am luat şi suc. De mere, de la bar, că cel gălbui oferit de organizatori nu i-a plăcut. Dar i-a plăcut foarte mult de Mara (din păcate nu m-am lămurit a cui fetiţă era) şi de dl Mugur Pop, care a reuşit cu trei seminţe, o lupă, nişte plăntuţe, câteva poze şi multă răbdare să ţină nemişcată o gloată de pitici ce în prezenţa noastră se dovedeau obositor de turbulenţi, de parcă erau băgaţi în priză. Ei bine, dacă aveţi vreun astfel de copil prin casă şi nu ştiţi ce să faceţi cu el, aflaţi că Asociaţia Descoperă Natura, împreună cu Dacia Plant şi Foto Union organizează până pe 6 aprilie, cu ocazia săptămânii Şcoala Altfel, un atelier despre fascinanta lume a plantelor.

Hai mamă, sus mâna, că ştii! (în dreapta Anei o vedeţi pe Mara; cine o revendică să ştim şi noi?!)
Să nu vă aud că spuneţi las' dom'ne că al meu e mare şi ştie toate astea sau că el e cu bakuganii şi nu cu seminţele! Ia lăsaţi-l săptămâna asta în cafeneaua Tête-à-Tête din Herăstrău, oricând vreţi voi între 10h şi 16h, şi o să-l vedeţi cum se dă pe brazdă şi începe să turuie despre botanizare, seminţe, răsaduri, despre cum creşte o plantă, despre cum se îngrijeşte. Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre eveniment, sau dacă nu aţi înţeles nimic din ce v-am povestit eu, atunci duceţi-vă la cei de la Foto Union unde totul e foarte clar. Apropo, ador poza asta, vă mulţumesc frumos pentru ea:

Ce te râzi, fată?


Dacă vă întrebaţi ce am făcut eu cât fie-mea se agita cu mâna pe sus prin faţa ochilor dl Pop (am observat că de când e la şcoală, ea nu mai vorbeşte cu adulţii decât după ce ridică două degete; horror!), ei bine am socializat. Mamăăăă şi ce bine a fost! Să te trambalezi cu o cafea în mână, când afară la soare, când înăuntru la răcoare şi să turui şi să turui. Şi încă o gură de cafea şi un hahahaha şi un hihihi şi un ia uite-te pe cine văd şi un vaaai, ce bine îmi pare să te cunosc şi un doamne, ce scump e ăsta mic şi la sfârşit parcă ai vrea să mai poţi trage de cafeaua aia şi de vreo câteva mame responsabile care din motive de copii mici sau bolnavi trebuie să plece şi să mai stai un pic, doar un pic. Că doar e duminică! Şi miroase a primăvară şi copilul aleargă pe alei, în braţe cu un pui de coacăz pe care l-a primit cadou. O să-l planteze la ţară, ca acum ştie cum.

Unul e al nostru!
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes