vineri, 31 mai 2013

La Plafar cu lume bună

Fusei la Plafar. Nu de capul meu, ci la un eveniment. Unul cu mame bloggeriţe şi niscaiva vedete autohtone care s-au reunit pentru... aici am o dilemă. Nu ştiu de fapt pentru ce, dar ideea este că am asistat la prepararea live a unui mic dejun sănătos. Paşii de urmat sunt relativ simpli. Se intră la Plafar, se umple un coşuleţ (chiar, oare au coşuleţe, că eu n-am prea reuşit să văd de mulţimea de camere şi aparate foto) cu fel de fel de punguţe cu seminţe şi boabe sănătoase şi se convinge copilul să le halească dimineaţa cu iaurt, lapte (cică de soia sau de migdale ar fi mai bun, dar nu ştiu de ce). Ce n-am înţeles şi aş fi vrut să aflu este cum convingi copilul să mănânce bolul cu pricina şi cum reuşeşti tu să umpli de fiecare dată coşuleţul care nu e foarte ieftin. Deşi una dintre vedete a spus că este. Minte!


Acum, pe lângă cârcoteala de rigoare, am fost surprinsă să aflu că Plafarul ăsta chiar e bine aprovizionat. Adică, dacă te-ai hotărât să o dai pe goji, quinoa, biscuiţi bio cu dulceaţă, alune caju, merişor, stafide, seminţe de in, pin, fulgi de secară, ceaiuri de toate felurile, siropuri de arţar, lapte care mai de care şi alte de-astea sănătoase, poţi liniştit să-ţi faci cumpărăturile aici. Ca preţuri, cred că este relativ ok faţă de magazinele cu hrană bio şi poate mai scump decât la piaţă. Ca atmosferă e plăcut: spaţiu mare, rafturi multe, ai şi cataloage (nu ştiu dacă sunt pe bani, dar ai ce citi în ele) şi creme şi detergent de vase fără parabeni şi şampoane sigure care nu-ţi strică nimic şi clar pleci cu sentimentul că ai făcut ceva bun pentru omenire, familie şi mediu.

Rămâne problema principală: ce faci dacă efortul tău e răsplătit cu o strâmbătură din nas a la fie-mea care, în faţa porţiei de sănătate din castron, s-a mulţumit să ceară un pahar cu lapte gol. La problema asta se pare că trebuie să lucrez de una singură. Oricum, din punctul de vedere al doamnei doctor prezente la eveniment (serios, nu insistaţi, chiar nu contează cum o cheamă), eu nu intru clar în categoria de mame ce merită a fi felicitate pentru cum şi-au crescut copilul. Şi asta fiindcă spre deosebire de puştiul blond venit cu mama, a mea nu s-ar fi repezit niciodată în bolul cu goji. Poate, cel mult, ar fi luat de pe raft biscuiţii bio cu dulceaţă, dar sincer, mi s-au părut cam scumpi. Şi puţini. Adică doar şase la pacheţel. Aşa că eu mi-aş fi asumat un huo şi aş fi pus-o să-i pună înapoi de unde i-a luat.


Altfel, a fost amuzant. M-am hăhăit, m-am conversat şi am descoperit că îmi plac la nebunie curmalele bio. Mamăă, ce bune sunt! Chiar nu au nicio legătură cu alea de le vezi în Cora. Astea sunt mari cât nişte prune. Aşadar, le trec pe listă. Şi mai pun şi nişte alune caju, o punguţă cu stafide negre şi nişte seminţe de in ce am aflat de la o mamă-bloggeriţă (îmi place prea mult titulatura ca să nu o folosesc excesiv) că au mult fier. Şi dacă le amestec cu nişte fulgi de secară, cred că scot de un mic dejun sănătos. Măcar din când în când. Măcar de l-ar mânca. Şi hai, treacă de la mine, poate îi iau şi-un pacheţel de biscuiţi.
joi, 30 mai 2013

O persoană minunată

Vă spuneam ieri că am fost la o lansare de carte și că acolo am cunoscut un om extraordinar. Acum, o să vă întrebați ce m-a apucat așa, dintr-o dată, să spun despre o persoană pe care am ascultat-o preț de o oră că este extraordinară. E simplu: Raluca Jacono m-a ajutat. Pe mine personal, pe mine, mama Anei. Mama unui copil care și-a petrecut primul an din viață într-un plânset neconsolat, mama celei care în copilăria mică a fost pusă la punct destul de categoric în momentul în care greșea evident, mama celei care atunci când este necăjită se retrage la ea în cameră, mama care uneori (poate mai des decât mi-aș dori) ridică tonul și simte că obosește.

Mi-a fost suficient o oră ca să-mi doresc să aflu mai mult. Nu neapărat despre Jesper Juul, fondatorul rețelei internaționale Familylab, nici despre cartea recent tradusă la noi care, apropo, merită a fi citită, ci mai degrabă despre felul în care putem să punem problema atunci când ceva tulbură viața noastră de familie. Studiile arată că în orice familie normală, există, în medie, cam 25 de conflicte pe zi. E în regulă, nu vă speriați. Conflictele trebuie să existe pentru că ele arată doar faptul că familia noastră funcționează normal și că membrii ei comunică. Problema este cum putem face noi, părinții, ca aceste conflicte să se desfășoare pe un ton normal care să-i ofere posibilitatea celui mic să învețe mai mult despre el însuși și despre părinții pe care îi are.

miercuri, 29 mai 2013

Două vorbe despre mine, despre ziua de azi și despre copii

Sunt pe fugă. Mai rău ca de obicei.  Tocmai ce-am dus copilul la școală, am pus o mașină la spălat, mi-am făcut o cafea și mă pregătesc de un mic dejun sănătos. Nu la mine în bucătărie, ci la Plafarul de pe Moșilor unde sunt invitată la o demonstrație culinară. Vă povestesc eu mai multe după amiază, după ce vin de la ORL. Căci da, iar am probleme cu urechi, sinusuri, chestii d-alea ce necesită o râcâială nasoală.

Voi să fiți cuminți și să stați pe aproape, căci avem multe chestii de vorbit. De exemplu, când mă mai liniștesc puțin, vreau să vă spun despre ce puteți face când cel mic refuză să meargă la culcare. Sau care ar putea fi explicația pentru care copilul nu vrea să stea locului la masă sau ce ați putea face atunci când un prichindel de doi ani se agață de o lopățică ce nu-i aparține și urlă ca apucatul. Am fost aseară la lansarea cărții lui Jesper Juul și am aflat o sumedenie de ponturi utile și de metode de analiză și autoanaliză de la Raluca Jacono, consilier la Familylab. O persoană minunată despre care vreau să vă vorbesc mai pe larg. Dar nu acum. Acum mă grăbesc. Țineți-mi pumnii la orl-ist!
marți, 28 mai 2013

Love is in the air

Să fi avut vreo şase, şapte ani. Pe vremea aceea aveam părul prins în codiţe. Fără funde. Doar codiţe şi bentiţă. El avea ochii negri, părul şaten şi mult talent la desen. Eram colegi de clasă şi îl iubeam. Apoi, mi-a trecut. Doar un pic, doar o vară. Doar cât să-l zăresc pe el. Pe el cel care venise în vizită la nişte prieteni de familie. Avea adidaşi cu arici cum nu mai văzusem până atunci. Şi-mi scria scrisori de dragoste. Şi avea rău de maşină. Şi mama lui mi-a dat un borcan de gem. Şi apoi mi-a trecut. Un pic, cât să pot trage o gură de aer şi să aştept să înceapă şcoala. Şi când a început, m-am îndrăgostit: tot brunet, tot cu ochii negri. Şi eu, tot cu părul lung. Nu avea talent la desen. Dar vorbea mult. Şi când a venit vacanţa şi nu l-am mai auzit, m-am luat cu altele. Cu vârsta, cu vara, cu muntele şi cu el-ul care stătea pe o bancă, în curtea vilei. Avea un câine şi o soră geamănă. Era înalt şi deşirat, ca orice băiat care dă semne vizibile că începe să crească. Ne-am reîntâlnit la şcoală. Era cu doi ani mai mare şi ghici ce... m-am îndrăgostit. Am scris şi-n oracol despre el. El-ul care arunca în mine cu cretă şi care mă făcea să roşesc de fiecare dată dând ne ciocneam pe culoar. Apoi a fost altă vacanţă şi pletele mele blonde ajunseseră deja până la brâu când m-am îndrăgostit serios. Eram în vacanţă. Într-o seară m-a luat de mână şi de emoţie, am făcut febră, iar mama, de spaimă, m-a dus la Bucureşti, la doctor. Şi apoi, încep poveştile de oameni mai mari. Pe astea le lăsam pentru altă dată, că acum e târziu şi mâine ai şcoală.
- Mama, dar de ce arunca în tine cu cretă?
- Aşa fac băieţii când sunt mici şi când le place vreo fată. O necăjesc, o trag de păr, o împing, caută şi ei atenţie şi nu ştiu cum să facă.

Se întinde cât e de lungă, îşi ia căţeluşul în braţe şi oftează:
- Ce păcat că Luca nu m-a îmbrâncit niciodată! Şi nici nu m-a tras de păr. Şi nici nu mi-a pus piedică. Nu cred că mă iubeşte!
luni, 27 mai 2013

De la înălţimea celor 8 ani


Vi se pare un pic într-o rână, aşa-i? Chiar aşa şi e. Din motiv de pişcoturi însiropate excesiv pe o parte şi de bărbat care a uitat peste noapte uşa la frigider deschisă. Asta despre tort. Cât despre ea...

Tortul de 8 ani
... ei bine, ea a fost fericită. Cu mingea, cu florile, cu prietenii. Doar spre seară, când totul s-a terminat şi am ajuns din nou acasă după weekend-ul de la ţară, mi-a spus că nu vrea să meargă la şcoală. Mi-a spus-o cu lacrimi în ochi. Mama, chiar nu vreau să vină ziua de luni! Nu vreau să mă scol devreme, nu vreau teme, nu vreau dictare, nu vreau evaluare! I-am zis că e obosită şi că d-aia vede lucrurile în negru.
- Nu cred că sunt obosită. Cred că doar m-am maturizat!
La joacă în curte
duminică, 26 mai 2013

Ştii ce-mi place cel mai mult la tine?

Îmi place când râzi atât de tare încât invariabil te scuturi de sughiţuri un sfert de oră după aceea. Îmi place când te lipeşti încă de mine şi-mi spui că mă iubeşti cât tot cerul. Îmi plac ochii tăi albaştri la care am visat nouă luni şi-mi place să te pup pe ceafă, dimineaţa, la sculare, când miroşi încă a lapte şi a pui mic.

Îmi place când te aud cum vorbeşti singură la tine în cameră şi-mi place când îţi pui mărgele şi brăţări şi cânţi în faţa oglinzii. Îmi place când stai cu mine în bucătărie să vorbim ca fetele în timp ce curăţăm mazăre sau ciuperci. Îmi place că eşti un om bun. Pe vremea când erai la mine în burtică mă rugam să fii o persoana solară, să ştii să te bucuri de viaţă -- şi-mi place că aşa ai ieşit.

Îmi place să te văd alergând cu atâta poftă ca şi cum toată energia lumii ar sta în picioarele tale. Îmi place când mă linişteşti că totul va fi bine şi-mi place să mă bag lângă tine în pat, să te simt moale şi caldă şi învăluită cu somnul. Îmi place că ţi-e milă şi-mi place că-ţi trec repede supărările. Îmi place că eşti fetiţă şi-mi place că eşti a mea.

Îmi place să ne fugărim dimineaţa pe malul mării, îmi place să te văd tropăind de fericire când îţi iau îngheţată, îmi place că eşti atât de înţelegătoare încât uneori parcă tu ai fi omul mare, îmi place că citeşti şi-mi place să mă uit la tine cum schiezi. Îmi place că ai încredere în viaţă şi-n faptul că totul va fi bine.

Îmi place că eşti blândă cu animalele şi cu copiii mai mici. Îmi place că vrei să dăruieşti şi să împarţi. Îmi place că ştii să te bucuri de toate nimicurile. Îmi place să te văd crescând şi-mi place cum îţi stă cu părul prins la spate. Îmi place că mă asculţi şi-mi place când te lipeşti de taică-tu. Îmi place că ştii mai multe decât mine despre stele şi planete şi-mi place când îmi spui despre tine şi lumea ta. Îmi place să te văd cum explodezi de bucurie când ţi se fac surprize şi-mi place să plecăm toţi trei prin lume împreună. Îmi place de tine şi sunt mândră că sunt a ta. La mulţi ani!

Cu drag,
Mama

Intoleranța se învață

Disclaimer: acesta este un blog post scris de soț.

Avem un vecin care, din motive care îl privesc, apare tot timpul cu câte o negresă. Nici nu ştiu sigur dacă e aceeaşi care îşi tot schimbă aspectul sau mai multe diferite. Nici nu contează. Însă este o imagine inedită să vezi bântuind printe blocuri un acelaşi personaj la braţ cu câte o negresă.

Ei bine, astăzi am trecut pe lângă una dintre negresele în speţă şi mi-am amintit de un moment amuzant mai vechi. Mă întorceam cu Ana din parc acum vreo trei-patru ani; copilul avea deci vreo patru ani. Era vară, asta ştiu sigur. Și ne intersectăm cu o astfel de negresă, care se întorcea singură probabil de la cumpărături prin cartier; Ana nu mai văzuse până atunci negri decât eventual în desene animate. Trecusem cu vreo trei metri de doamna respectivă, când Ana mă trage de mânecă şi-mi şopteşte:
- Tata, ai văzut-o pe doamna aia?

Eu zâmbesc cu jumătate de gură, ştiind ce urmează, şi pregătindu-mi în cap discursul ăla cu suntem-cu-toţii-la-fel-culoarea-pielii-nu-contează, blablabla, ca să-mi educ copilul cum se cuvine. Însă de data asta a fost rândul meu să învăţ ceva:
-  Da, am văzut-o. Ce-i cu ea?
-  A ieşit afară în papuci!
Lăsând la o parte aspectul de banc al poveştii, morala e simplă: nu ne naştem intoleranți, ci învăţăm asta. Prin urmare nu este nevoie să le tot ţinem celor mici lecţii de toleranţă pentru că ei nici nu ştiu cum ar putea fi altfel. Însă, dacă nu suntem atenţi, ajung să înveţe. Şi e păcat.
vineri, 24 mai 2013

Dragostea n-are miros

Eu, la bucătărie. Ana, tolănită pe canapea, căsca ochii la desene.
- Mamaaaaa!!!
Las naibii grătarul pe foc şi mă precipit să văd de ce urlă copila.
- Ce vrei, mamă?
- Simt nevoia să te iau în braţe!

Dau să întind mâinile spre ea, dar brusc îmi dau seama că tocmai ieşisem dintr-un nor de fum cu miros de porc prăjit.
- Măi, Ana, miros toată a prăjeală!

Se ridică de pe canapea, se lipeşte de mine şi spune pe un ton cât se poate de serios şi de grav:
- Mama, tu poţi să miroşi şi a caca, eu tot vreau să te iau în braţe!

joi, 23 mai 2013

Ești obosit, dragule?

Îmi exprimam ieri pe fb indignarea în fața mitocăniei unui individ la vreo treizeci de ani care, fiind el în autobuz, m-a împins pe mine ca să apuce să se așeze pe scaun înainte ca o doamna în etate (chiar așa era, o doamnă) să apuce să se dezmeticească. Gură mare, am sărit la el. Rezultatul? Nul. Mi-a zis, rânjind printre dinți, că e bolnav. Probabil îi curgea năsucul un pic.

Nu vreau să mă apuc acum să fac polologhia bărbatului misogin, cu burta umflată de bere, mirosind a transpirație și fără bilet, care populează autobuzele patriei. Despre altceva vreau să vă povestesc. Și anume despre copii. Nu mici, nu sugari, nu în brațe, nu bolnavi, nu  d-ăia care dacă stau în picioare riscă să fie sufocați de lumea care se înghesuie în jurul lor. Ci de cei mai mari, de cei care au împlinit deja vreo cinci ani, să zicem, și pe care diferite mâini protectoare de adulți îi dirijează grijuliu către scaunele rămase libere, așezându-i cuminți cu un oftat de mulțumire.

Știți cine sunt, nu? Viitorii nesimțiți care se crăcănează apoi cu un plescăit de satisfacție, picotind sub privirile obosite ale diverselor bătrânici trase în jos de sacoșe. Chestia asta cu "stai jos, puiule, că ești și tu mic" mă ucide, mai ales când "puiul" e vreun grăsun cam de opt, nouă ani, cu o pungă de floricele într-o mână și un bakugan în cealaltă, căci ghiozdanul i-l duce mamaia, să nu care cumva să se uțupească puișorul.

Dragi mămici, bunici, bone și alte rubedenii de sex feminin (căci da, cam noi suntem cele vinovate), lăsați dom'ne copiii să stea și-n picioare în autobuze și tramvaie. Să fim serioși, nu pățesc nimic, nu obosesc, nu-i doare, nu-i jenează, ba din contră, au ocazia să se agațe de toate barele spre disperarea celor din jur (aici, nu avem ce le face, nu te pui cu energia de la vârste fragede). Cum naiba vreți să învețe mai târziu că a ceda cuiva locul nu este un gest de castrare și că nu, nu vor pierde niciun gram de masculinitate dacă sunt politicoși și empatici? Știu că vorbesc mai mult la masculin, dar femeile de obicei se sacrifică mai ușor. Ce, n-am dreptate când spun că doar femeile vă cedau locul pe scaun atunci când erați gravide?

O să-mi spuneți că da, dar ce ne facem cu ăia tineri, puștii de liceu, care sunt frate, de o nesimțire ieșită din comun. Ce, nu i-am văzut cum urlă și cum se reped să ocupe juma de troleibuz ca să stea apoi să se hârjonească și să-și tragă palme peste fund? Vă rog să nu vă luați de ei. Ei sunt în piua. Sunt la vârsta la care unicul scop este acela de a scoate oamenii mari din minți. Și cu asta basta. Așa e adolescența, așa se face. Sigur, depinde de nivelul de educație al anturajului, că cel al familiei este dat la o parte pentru vreo câțiva ani. Lăsați-i în pace, oricum nici ei nu înțeleg ce li se întâmplă, oricum tot ce vor este să iasă din tipare, să fie nașpa, să fie duri, să-și măsoare forțele cu lumea-ntreagă.Nu vă puneți cu ei, mai ales astea cu o sacoșă într-o mână și o mână de copil în cealaltă, că voi veți fi ridicole.

Îi aveți în schimb pe ceilalți, ăia maturi, eventual însoțiți și de muierea din dotare care stă cuminte lângă ei, în picioare, ca să le vegheze somnul. Pentru că, de cele mai multe ori, acești indivizi dorm. Nu știu de ce, dar toți închid ochișorii de cum se așează pe scaun. Ii deschid doar dacă ai catadicsit să pleci dracului din fața scaunului lui și să nu-i mai tulburi liniștea ca să poată și el să se uite cum trebuie la Fata de la pagina 5. E bine că dorm, vor fi odihniți când vor ajunge acasă. Că îți trebuie energie să stai tolănit pe canapea până e gata masa. Și eventual să-l ia și pe ăla mic lângă el, să învețe și el cum se face!



miercuri, 22 mai 2013

The Wish List

Azi am chef să:

dau o raită prin Cişmigiu

mănânc o îngheţată cu fistic (mi-au făcut poftă ăştia de la Ariel cu o reclamă de-a lor)

merg cu o prietenă în Centrul vechi, la o cafea

cumpăr o carte de memorii (nu ştiu de unde ideea asta, dar asta simt)

merg prin magazine să-i iau Anei o rochiţă nouă de ziua ei (comandă de la mama şi bani tot de la ea)

stau pe Net în căutare de un orăşel de prin Italia unde mi-ar plăcea să merg cu B să bem vin roşu şi să ne hăhăim toată ziua

am un proiect fain la radio

scriu pentru o revistă

nu plouă

am umbrelă

cumpăr o poşetă bleumarin

stau tolănită pe canapeaua din sufragerie, să mănânc cireşe şi să mă uit la o comedie englezească

nu merg diseară la şedinţa cu părinţii


Taci, fato, că nu se poate!!!
marți, 21 mai 2013

Mary Poppins există

Vă povesteam ieri că, pe vremea când Ana era mică, am învăţat câteva trucuri de bună creştere de la o supernanny britanică ce a apărut într-o dimineaţă, la televizor, într-un moment când parcă-parcă începusem să am nevoie de ea. Exact ca o Mary Poppins venită pe o pală de vânt să mă salveze pe mine, mama deşălată a unui copil de aproape doi ani.

Prima lecţie- crizele de isterie. Ştiţi voi, alea de se lasă cu tăvălit pe jos, cu dat cu capul de parchet şi urlat isteric de zici că-l frigi de viu! Şi ce zice cucoana asta?! Păi, zice să-l laşi să-şi facă mendrele, că instinctiv, orice fiinţă omenească se opreşte înainte de a-şi face rău singură. Cu alte cuvinte: lasă-l să se dea cu fruntea de podea că dacă-l va durea, se va potoli singur. Cât despre crizele de isterie, ei bine, secretul este să le trataţi cu indiferenţă. Cu cât vă agitaţi mai mult, fie că vă repeziţi să-l consolaţi, fie să-l certaţi, copilul câştigă atenţie şi deci va continua aşa la nesfârşit.

Până aici, sunt lucruri pe care sigur le-aţi citit şi-n cărţi. Personal, eu am avut o problema cu Ana în a mă face ascultată. Cu alte cuvinte, cum ar trebui pedepsit un copil atunci când face ceva rău (muşcă, bate, fuge şi nu se opreşte când îl strigi, aruncă cu obiecte prin casă) ca să nu mai repete greşeala? Şi iată ce metodă a propus dădacă britanică şi care s-a dovedit extraordinară. La noi a funcţionat perfect. La fiecare greşeală, luaţi copilul şi izolaţi-l într-un loc prestabilit de care să ştie şi el, câte un minut pentru fiecare an de viaţă. Nu mai mult, nu mai puţin. Adică, la doi ani, îl ţii în locul respectiv două minute. Noi, de exemplu, aveam un pom în parc unde o trimiteam pe Ana să stea de fiecare dată când făcea vreo tâmpenie. Mi-aduc aminte că într-o zi, a smuls o păpuşă din mâna unui alt copil şi apoi s-a dus singură la pom. Dacă sunteţi într-un loc unde nu puteţi izola copilul, atunci luaţi-l uşurel între picioarele voastre, cu spatele la ceilalţi copii şi obligaţi-l să stea cu voi şi să piardă astfel joaca. Practic, pedeapsa constă în a-l face pe cel mic să se simtă exclus pe principiul dacă tu faci ceva rău, ceilalţi nu vor să fie cu tine!
luni, 20 mai 2013

"Acesta sunt eu! Tu cine ești?"

Așa se numește cartea pe care tocmai am citit-o și care va fi lansată oficial pe 28  mai, la Cărturești Verona, de către cei de la editura Ponte.  Înainte de a vă spune de ce ar trebui să o citiți, dați-mi voie să vă spun că vă aflați în fața unei persoane ce nu se dă în vânt după cărțile așa zis de parenting. Nu pentru că mă consider un părinte atoateștiutor, ci pentru că eu am avut noroc. Să zicem că după ce ne-a terorizat în primul an de viața cu douăsprezece luni bătute pe muchie de nesomn, cu colici până la șapte luni, cu episoade de constipație urmate de episoade de diaree exasperantă, cu erupții dentare  înainte de vreme, cu urlete de ne băteau vecinii noaptea în calorifer, Ana s-a hotărât că ne-a chinuit destul și, începând cu  vârsta de un an a decis să devină un copil model. Adică, nu tu dat cu fundul de pământ, nu tu crize de isterie, nu tu probleme cu alimentația sau cu refuzul de a dormi singură, la ea în cameră, nu tu mușcat alți copii sau smuls produsele de pe rafturile din magazin. Ce mai, un copil minunat! Bine, recunosc că am trișat un pic și că, pe lângă noroc, am pus în aplicare și niște reguli învățate întâmplător la o emisiune gen Super Nanny de la BBC. Au funcționat perfect pentru ambele tabere.

Și totuși, probleme există. Nu o să le trec acum în revistă, o să vă spun doar cu ce mă confrunt eu. În primul rând cu nervii. Nu ai ei, ci ai mei. Știți despre ce vorbesc, nu-i așa? Despre momentele alea în care vezi roșu și-n care te trezești țipând la copil, ca după aceea, să te simți vinovat toată ziua și să-ți vină să te iei la palme. Ei bine, dacă vă regăsiți în descrierea de mai sus, cartea lui Jesper Juul vă va ajuta. Pe cuvânt! În primul rând, vă va ajuta să înțelegeți ce se întâmplă cu voi, ca părinți, în momentele acelea. Eu am descoperit că imit un comportament din trecut la care nu am avut ocazia, copil fiind, să reacționez.

Din momentul în care am aflat ce mi se întâmplă, totul a devenit simplu. În plus, cartea m-a ajutat și să pricep că un copil nu trebuie neapărat ferit de nervii adulților, ci doar de o reacție exagerată și jignitoare la adresa lui în astfel de momente. Sigur că la nivel mental suntem cu toții de acord cu aceste afirmații, dar există momente în care te pierzi și faci greșeli, iar acestea, cumulate în timp, riscă să provoace un dezastru. Iar aici o astfel de lectură e binevenită. Pentru că îți oferă soluții de reacție care, rămânând ferme, protejează sensibilitatea copilului. Pentru mine, era exact de ce aveam nevoie. Spune-mi clar ce să fac în momentele de tensiune și fac. Sentimentul pe care îl ai ca părinte în clipa în care reușești să eviți blând și civilizat un conflict cu copilul tău, obținând în același timp o reacție pozitivă din partea lui, e absolut fantastic. Te simți cu adevărat mândru de tine!

Cartea se adresează părinților de copii de vârste relativ mici, are exemple, are explicații, are soluții, se citește repede, nu critică, nu-ți intră în viață dându-ți-o peste cap. Dimpotrivă. Premisa de la care se pornește (absolut normală, dar foarte rar scrisă negru pe alb) este că suntem diferiți și că asta nu e nicio problemă. Important este să învățăm să ne cunoaștem, să ne ajutăm copiii să ne descopere pe noi, cei adevărați, să nu ne jucăm rolul de părinte cu disperarea de a atinge perfecțiunea (eșecul va fi garantat) și, mai ales, să nu pasăm responsabilitatea educației pe umerii copiilor, căci asta nu e treaba lor și nici nu trebuie să fie.

Văd acum că m-am lungit destul de tare. Dar, de ieri, de când am terminat cartea, mă simt pur și simplu mai în siguranță. Și cred că și Ana simte la fel, pentru că, văzând ce citesc (a citit singură titlul), m-a întrebat:
- Mama, tu vrei să devii un părinte mai bun? Bravo ție!
Păi, chiar așa, bravo mie! Dacă veniți la lansare, poate ne vedem acolo. O să mă recunoașteți după aerul calm pe care-l răspândesc mai nou în jurul meu.
sâmbătă, 18 mai 2013

Petrecerea pe scurt

Pe scurt, căci nici nu am mare lucru de spus. Din momentul în care îţi vinzi sufletul diavolului şi accepţi să-i serbezi ziua copilului la un loc de joacă, îţi pierzi orice putere de decizie. Doar ţi se pare că ai vreun cuvânt de spus. De fapt, totul e hotărât dinainte. Ce, ai senzaţia că sala închiriată va fi doar pentru tine? Greşit, tu şi cu ai tăi veţi fi doar nişte oameni pierduţi în mulţimea care se va aduna ca la urs de prin toate colţurile atunci când vine animatorul plătit de tine. Păi dacă tot e plătit, lasă dom'le să se bucure şi ceilalţi copii, ce dacă nu sunt prieteni cu al tău? Ce spui?! S-a supărat chiar copilul tău că animatorul se joacă cu cine nu trebuie? Asta e, dacă e egoist şi l-ai crescut prost, acum n-ai decât să te oftici! Şi chiar nu înţeleg de ce te superi că iniţial, în sala închiriată de tine, era o piesă de teatru pentru copiii din sala de lângă. Serios, eşti cârcotaşă, acum doar nu vrei să renunţăm la piesă doar pentru că au întârziat actorii o jumătate de oră? Bine, te înţeleg că nu ţi-a picat bine că şi animatorul tău a întârziat vreo douăzeci de minute, dar ce să facă şi el săracu', dacă petrecerea din sala cealaltă unde era invitat a început mai târziu decât era prevăzut? Hai, serios, zi mersi că a venit, că i-a distrat pe toţi copiii, chiar şi pe cei pe care nu trebuia, că a fost simpatic (chiar a fost, fără glumă) şi că a lăsat-o pe sărbătorită să câştige la toate jocurile. Da, ştiu, a trişat, dar nu-mi pasă: Ana a fost fericită.


Apropo, poate cu asta ar fi trebuit să încep. După trei ore de tropăit, alergat, jucat leapşa, dansat cu negrul (da, da, am avut un animator de culoare), mâncat prostii, împins, urlat, toţi copiii mi-au spus că a fost cea mai tare petrecere şi că mai vor una. Din punctul ăsta de vedere, ăştia de aici şi-au făcut bine treaba. Din punctul meu de vedere, să zicem că la ei e mult mai mult spaţiu decât la alţii, că echipa de animaţie e super, că din fericire, meniurile pentru copii nu sunt pe bază de produse congelate, că sucurile nu sunt carbogazoase, că începând cu 1 iunie deschid şi locul de joacă din aer liber şi că domnişoara care s-a ocupat de noi a fost extrem de amabilă. Altfel, e un haos general şi un puhoi de lume care mişună în toate părţile. Încă nu sunt sigură dacă nu cumva am plătit şi pentru un copil care nu era de la mine.


Acum, dacă tot m-am lansat în a dezbate subiectul cu locurile de joacă, am fost de curând la o petrecere aici. Dragii mei, foarte fain faţă de alte părţi! O casă cu parter şi etaj open space, pe care o închiriezi integral cam cu 600 de lei, în care intră şi un animator (super individul, a făcut toţi banii), iar de mâncare şi de băutură te ocupi personal. Parterul vilei e de fapt un fel de cafenea, cu bar, măsuţe şi fotolii, există un individ la bar care poate să-ţi prepare diverse şi pe lângă toate astea, mai ai şi o curticică interioară cu scaune de răchită numai bună de stat la o bere şi o ţigară. De ce nu i-am făcut şi eu ziua Anei aici? De fraieră.

Iniţial eu speram să reuşesc să-i fac ziua Anei la iarbă verde. Eu asta mi-aş fi dorit: un colţ de pădure, amenajat pentru picnic şi unde să zburde copiii în aer liber. Doar că interveneau diverse probleme: unde ţinem mâncarea şi tortul, oare ar putea să vină toţi părinţii, oare nu o să ne iau de cap ritmurile de manele ale vecinilor, etc. Căutând pe net, am dat peste o chestie foarte faină: TreeHouse. Nu are rost să vă povestesc eu ce puteţi citi singuri pe site, dar ideea e că aici poţi închiria un spaţiu în aer liber, în pădure sau la piscină, cu toate dotările necesare unei petreceri (toaletă, grătar, frigider, plită). De ce nu am ales o astfel de locaţie? E relativ departe de noi, în pădurea Cosoba, şi nu ştiam dacă părinţii ar fi fost dispuşi să bată drumul. În plus, nu e chiar foarte ieftin, dar, credeţi-mă, iar o petrecere la un loc de joacă e orice, numai ieftină nu.

Oricum, pentru că ideea de petrecere la iarbă verde îmi surâde în continuare, weekendul viitor când e cu adevărat ziua Anei, o mai sărbătorim o dată la noi, la ţară, cu prietenii ei din copilărie. Fără animator, fără gonflabile, fără o mare de cadouri, doar cu curtea mare, iarba proaspăt cosită, mult soare şi un tort cu fructe şi pişcoturi home made. Să nu-i aud că nu se distrează, că îi animez eu una, două, ca la armată!
vineri, 17 mai 2013

Încă nu e ziua ei

- Dacă tu ai vedea pe stradă un copil cu pantofi ca ai mei şi o mamă cu pantofi ca ai tăi, nu ţi s-ar face milă de copil?
Mă uit la ea şi rămân cu privirea pironită pe adidaşii mov din picioarele ei. Nu sunt de firmă, dar nici groaznici. Oare aşa începe? Aproape că încep să mă simt prost pentru pantofii mei de lac, când brusc am o revelaţie: ia stai, frate, că n-are decât opt ani, pot încă să mă răţoiesc. Şi o fac. Nu tare, nu în forţă, ci doar cu o propoziţie care începe cu auzi, dom'şoară şi se termină cu eu am treizeci şi opt. Suficient. Deocamdată.

Aşa a început ziua de azi. Aia în care s-a trezit singură de dimineaţă, emoţionată toată pentru ce va urma. Aia în care eu la ora patru va trebui să mă plimb prin cartier cu un tort pătrat de trei kile cu poză gelatinoasă cu Kung Fu Panda şi cu plăcuţă cu "La mulţi ani, Ana!". Aia în care la orele şase, vom da startul petrecerii cu treisprezece copii şi tot atâţia adulţi. Aia în care cei treisprezece copii vor primi cadou din partea ălora de la locul de joacă coifuri şi trompeţele (nu am înţeles niciodată de ce sunt atât de sadici şi-şi doresc să audă o armată de suflători isterici şi transpiraţi care invariabil fac schimb de salivă). Aia în care vom avea în premieră un animator angajat mai mult din dorinţa mea de a preveni posibilele bătăi între musafiri. Şi ca surpriza să fie maximă şi momentul memorabil, am luat un coregraf negru care cică îi va învăţa să danseze. Nu mă întrebaţi ce dracu m-a apucat, a fost un moment de rătăcire pe care încep să-l regret deja. Oricum, numitul Billy e deja antamat, aşa că nu mai e timp pentru regrete.

În ceea ce vă priveşte, înainte de a da năvală să-i uraţi infantei toate cele bune, aflaţi că ziua ei e abia săptămâna viitoare. Doar că atunci se lasă cu o altă petrecere. La iarbă verde, cu prietenii ei before school, care totalizează şi ăia cu tot cu părinţi şi fraţi vreo cincisprezece persoane. În schimb atunci nu vom mai avea animator. Îi vom lăsa să-şi dea liniştiţi la gioale că ne cunoaştem de mult şi nu ne vom supăra dintr-atâta lucru.

Eu atât am avut de zis. Pentru postul emoţionant şi lacrimogen despre cum trece timpul şi când naiba s-au dus opt ani reveniţi, vă rog, săptămâna viitoare, cam pe joi, vineri.



joi, 16 mai 2013

Nu știu ce-i cu mine

Oare de ce, de dimineață, era să ratez prima oră a ei de școală? Oare ce m-a apucat să închid ceasul și să mă întorc pe partea cealaltă? Și oare de ce mă doare în gât? Simt un fel de gheară ce mă strânge de amigdale și când dau să vorbesc o fac cu o voce baritonală ce, pe cuvânt, nu mă caracterizează în mod normal.

Oare de ce la fiecare pas am o crampă în piciorul stâng, ca un fel de febră musculară. De alergat, nu am alergat, nu-mi stă în caracter, de înotat, nici atât. Și atunci, de ce? De ce mă dor mâinile, ca și cum aș fi mers toată seara cu ele ridicate în aer? De ce îmi simt capul greu și totuși mintea mea plutește pe un nor luminos și pufos care îmi învelește cu duioșie orice urmă de gând de muncă sau de treburi casnice?

 De ce mă dor toate și totuși mi-e așa de bine? ... Ah, știu. Pentru că ASEARA AM FOST LA DEPECHE MOOOOODE! Și fu bine di tăt!

Mamăăă, să fi văzut cum sună un stadion întreg, cântând asta:

                                                   Asta nu știu din ce concert e.



miercuri, 15 mai 2013

Concertul

De când mă ştiu, simpla idee de a lua o decizie mi-a provocat adevărate atacuri de panică. Păi, cum adică să mă hotărăsc?! Chiar acum?! Adică trebuie să spun ce vreau şi dacă vreau şi pe care o vreau? Glumiţi, eu nu pot să fac aşa ceva. Într-un prim stadiu, reacţionez ca un om normal. Adică mă uit, mă gândesc şi dau să mă decid. După care, mă opresc. Şi stau aşa cu mâna întinsă şi cu o întrebare care mi se plimbă prin creier ca un pendul dintr-o casă bătrânească: o fi bine, n-o fi bine, bang, o fi bine, n-o fi bine, bang.

Incapacitatea mea de a lua o hotărâre l-a făcut pe soţul din dotare să lase deoparte toate cavalerismele şi să ajungă să decidă el în locul meu. Dacă nu era el nu mai vedeam noi Parisul, eu cred că aş fi fost în stare să-mi petrec următorii ani aşteptând să văd dacă nu cumva vor băga vreodată bilete gratis de avion, că ieftine găsisem deja. Tot soţului i se datorează şi pardesiul vienez pe care în veci nu mi l-aş fi cumpărat ca dacă găseam cumva altul mai fain în magazinul de alături? Şi tot aşa, aţi înţeles voi ideea.

Îmi petrec ore în şir într-un supermarket împietrită de frica de a mă decide între carne de pui sau de porc, risc să ajung desculţă, oscilând între sandalele negre sau pantofii maro, îmi planific vacanţele cu luni de zile înainte de frica de a nu ajunge cu bagajele în hol şi fără loc de cazare.

Dar, căci există şi un dar, exact în momentul în care dai să spui hai, frate, s-o lăsăm pe asta că nu ştie ce vrea, mi se pune pata. Şi atunci, exact în ceasul al douăsprezecelea, când şansele de a mai obţine ceva sunt practic nule, eu mă decid. Şi atunci vreau! Şi chiar vreau, nu mă încurc. Şi intru în fibrilaţie şi mă agit, îi ameţesc pe toţi din jur, le încurc programul, mă dau peste cap şi mă supăr ca un copil dacă nu-mi iese. Norocul meu este că am o familie înţelegătoare şi că, de obicei, îmi iese. Diseară merg la Depeche Mode.



marți, 14 mai 2013

Tuesday morning news

Prea ocupată şi preocupată de întâlnirea cu foştii mei colegi de liceu (să nu ziceţi că habar n-aveţi despre ce vorbesc, că vă trag de urechi), am uitat să vă povestesc despre drama de săptămâna trecută. Am făcut o crimă. Fără premeditare, dar sângeroasă. După aproape opt ani petrecuţi împreună la bine şi la greu, după ce mi-a alinat dimineţile din copilăria Anei, după ce m-a însoţit în vacanţele din Bulgaria şase ani la rând, după ce îmi zâmbea în fiecare seară, în felul lui ce-i drept, spunându-mi parcă stai liniştită, sunt aici, poţi conta pe mine, eu, nerecunoscătoarea, l-am ucis. Şi nu oricum, ci în nişte chinuri groaznice ce l-au făcut să scoată un norişor de fum care s-a plimbat duios pe deasupra capului meu preţ de un sfert de oră. Miercuri, mi-am omorât blenderul. Încă îl mai plâng.

                                                                 ***
Tot pentru sindrofia de sâmbătă, aia cu liceul blablabla, mi-am luat pantofi. Fleoş, o să spuneţi. Vedeţi, vă pripiţi, pentru că tocmai urmează să asistaţi la un elogiu pantofesc. Voi face aşadar o odă pantofilor Rieker, ăia de-şi spun antistres. Frate, sunt geniali: m-am simţit ca Ileana cea Isteaţă din poveste- nici îmbrăcată, nici dezbrăcată. Parcă eram desculţ şi totuşi picioarele mele se lăfăiau fericite în nişte pantofi negri, cu aspect onorabil, toc mititel, dar suficient cât să-mi lungească un pic picioarele. Mai ales degetul meu mare, ăla de mă face să cumpăr încălţăminte 40, deşi eu port 39, a fost fericit şi mulţumit de alegerea făcută. Aşadar, după cum am promis, iată şi poezia:

Dintre sute de perechi ce-am probat şi-am încercat
Eu pe voi, pantofii Rieker, v-am iubit şi cumpărat.
Şi acum, sunteţi ai mei şi cu voi afară ies
Dragii mei, iubiţii mei, pantofiorii antistres.

                                                                  ***

În premieră anul ăsta fac ziua infantei în două părţi. Prima...nu, hai mai bine să încep cu o doua, devenită deja tradiţie. Ca şi în anii trecuţi, de ziua Anei chemăm prietenii la ţară. Curte mare, copii fericiţi, adulţi şi mai fericiţi la umbră pe terasă, cu platouri şi pahare. Dar cum odrasla a integrat de astă toamnă o nouă şleahtă de plozi, acum îi vrea şi pe ăia la party. Şi cum la un calcul sumar mi-au rezultat vreo treizeci şi ceva spre patruzeci de persoane, am hotărât să separăm petrecerile şi implicit plozii, în funcţie de gradul de prietenie şi de locul de provenienţă. Adică, pe prietenii vechi îi ducem la ţară şi pe ăia de la şcoală, la un loc de joacă. În ceea ce mă priveşte, am o părere destul de proastă despre locurile astea cu saltele, lipsă de oxigen, trompeţele şi coifuri, meniuri congelate şi timp limitat de distracţie. Dar, mi-am călcat pe inimă şi am acceptat. Îmi dau seama că este doar începutul unei noi tradiţii până când copilul va mai creşte şi-mi va cere direct ori să-i dau bani de club, ori să îl iau pe ta-su de o aripă şi să ne cărăm naibii de acasă de ziua ei. Până atunci însă, vineri ne distrăm. Vom avea 12 copii, cam tot atâţia părinţi (spre disperarea lui B care va fi obligat să socializeze cu diverşi necunoscuţi), tort cu poză din Kung Fu Panda şi animator negru. Da ştiu, e un pic ciudat, dar altul n-am mai găsit. Îl cheamă Billy şi cică seamănă cu răposatul rege al popului.

                                                                    ***

Nu mă duc la concertul lui Depeche. Iniţial, mi s-a părut prea complicat şi oarecum aiurea să merg singură, doar pentru că n-am cu cine să o las pe Ana şi deci ar fi trebuit să rămână ta-su cu ea. După aia, nu m-am mai gândit la asta. Acum îmi pare rău. Nu e bai, nu sufăr, doar v-am zis ca să ştiţi, că de putut tot nu aş putea. Mâine termin munca pe la opt seara. Trist!
luni, 13 mai 2013

Capul la fund!

Gata cu huzureala din weekend. Am revenit la eu-mama. Mama care trebuie să bată acum orașul pentru petrecerea odraslei. Așa că mi-am pus fusta cu floricele și mărgelele asortate și mă duc să-mi pun farmecele la bătaie pentru negocieri cu tipul de la locul de joacă. Sper să obțin un anumit animator și posibilitatea să mă lase să vin cu pateuri de acasă. Slabe șanse, dar pentru sensibilizarea auditoriului, voi lua și copilul cu mine. E plin de muci și strănută des, din motive de Laser Tag din weekend. Cum să-i reziști?!

Dacă negocierile decurg rapid, îmi rămâne timp să achiziționez și niște pui de la Mega. Dacă nu, o să-mi petrec seara chinuindu-mă să inventez ceva de mâncare pentru mâine.

Un pic de ruj și am plecat.

Dă-mi, Doamne, anii de atunci şi mintea de acum

Recunosc că până mai ieri nu înţelegeam cum poţi să vrei aşa ceva. Acum ştiu că este tot ce poţi vrea mai mult. Mi-a trebuit o seară ca cea de sâmbătă, cu o sută de foşti colegi de liceu, cu tocuri, ginuri, cu joburi uitate până luni, cu familii lăsate în siguranţă acasă, cu copii adormiţi în alte braţe decât în cele personale, cu hăhăieli cu gura până la urechi, cu nişte ei dansând cu nişte ele fără coate date pe sub masă şi ochi daţi peste cap, cu bucuria de a te distra ca un om mare care poate să spună fără să fie penibil sunt fericit.

Câţi dintre noi puteau să spună asta când erau în liceu? Hai, pe bune, adolescenţa e o vârstă grea, e complicată, personal nu cred că mi-aş mai dori să fiu acolo. Prea multe întrebări, prea multe incertitudini, prea mulţi de dacă, prea multe gelozii, prea mulţi ei care te înşală cu nişte ele, prea multe ele care complotează pe la colţuri, prea multe lucruri serioase de făcut încă în viaţă când tot ceea ce-ţi doreai era să ai timp să stai cu tine însuţi şi să te întrebi ce dracu se va alege de mine?!

Dar, după ce ai reuşit să trăieşti răspunsurile la toate aceste întrebări, după ce ai reuşit să respiri adânc şi să te saturi de stat cu tine, după ce ai văzut că nu e aşa de greu să laşi timpul să treacă, abia atunci eşti pregătit să-ţi fie bine. Să ieşi în lume şi să-ţi asumi în sfârşit, fără să-ţi pese, şi gleznele groase şi burta prea mare şi începutul de chelie şi varicele şi ridurile de la colţul ochiului şi faptul că poate ai pierdut un soţ sau un job sau şansa să devii părinte sau cea de a vedea Japonia, să poţi să te uiţi în jurul tău şi să fii pur şi simplu fericit că eşti. Că eşti acolo, în mijlocul lor, a tuturor celor pe care i-ai văzut zi de zi, atâţia ani la rând, fără să poţi să le spui mă bucur că te cunosc. Mă bucur că eşti aici şi că arăţi bine şi că-ţi merge bine în viaţă şi că am fost colegi. Şi mai ales mă bucur că am avut ocazia să-ţi spun toate astea.

E drept, a fost nevoie de mulţi ani ca să învăţ să mă bucur aşa cum am făcut-o sâmbătă seara. Pentru că, credeţi-mă, bucuria omului ajuns la aproape patruzeci de ani e unică. Poate pentru că e mai rară decât altădată, poate pentru că e prea obişnuită să fie împărţită cu cei de lângă el, poate pentru că de multe ori e sacrificată cu bună ştiinţă, poate şi pentru că nu e timp pentru ea. Dar atunci când apare, e cu adevărat spectaculoasă.

Aşa că, la douăzeci de ani de la terminarea liceului, vreau să spun doar atât: mulţumesc, Doamne, pentru anii de atunci trăiţi, chiar şi numai pentru o seară, cu mintea de acum!
sâmbătă, 11 mai 2013

Just nervous

Am emoții. Ca la admitere. Ca la bac. Ca la nuntă (ei, nu chiar așa). Am și niște riduri. Și șuvițe roșcate. Și poșetă roz-somon. Și pantofi asortați.

Mă duc la liceu. După douăzeci de ani. Astăzi să nu contați pe mine. Mă întorc târziu.
vineri, 10 mai 2013

Cinci degete greșite

Nici nu mai știi de câte ori i-ai spus. Nu mai departe de acum două seri, l-ai apucat de braț fix în fața ușii, l-ai întors spre tine și ai apăsat pe fiecare cuvânt cât ai putut tu de tare:
- Să nu care cumva să mai ții vreodată mâna aici, fiindcă riști să se închidă ușa peste degetele tale și ți le frânge. Nu ai voie să bagi vreodată mâna la balama. pricepi?
A dat din cap pentru a nu știu câta oară, semn că a înțeles și că s-a plictisit deja de pisălogeala ta.
- Mă, tu auzi ce ți-am zis?
- Da, mămico.

Și atunci, de ce mama naibii de dimineață și-a băgat degetele fix la balamaua ușii exact în momentul în care am încercat să o închid?!
- De ce, măi copile, de ce nu vrei să înțelegi că eu nu vorbesc la pereți atunci când îți spun să fii atent?
Plânge și-și freacă unghiile lovite. Toate cinci de la mâna dreaptă au pe mijloc o dungă roșie vineție și pulsează dureros. Nu vreau să mă gândesc cum le-a strâns ușa grea de la apartament ca într-o menghină necruțătoare.

Unu, doi, trei... Nu mai am răbdare să număr. De respirat adânc nici nu poate fi vorba. Mă înfig cu toată forța vocii în ea.
- Tu știi că ai fost la un pas să rămâi fără degete? Puteai să fii acum cu ele zdrobite în drum spre spital! Acum două zile ți-am spus să fii atentă și să nu bagi vreodată mâna acolo! Unde ți-a fost mintea, ai?
Plânge cu suspine. Se îneacă cu muci. Dă să vomite.

O iau de mână. Încep să frecționez degețele cu grijă. Le țin în palma mea, le mângâi. Bine că nu sunt rupte.
- E mai bine acum?
Hohote de plâns răsună prin tot blocul.
- Nuuuuu, nu e mai bineeeee!

Intru în panică. Dacă totuși e ceva smintit acolo?
- Păi ți-am masat degetele, ce aș putea să mai fac?
- Dar, mama, eu m-am lovit la mâna cealaltă!


 


joi, 9 mai 2013

Lavandă după ploaie

Aici a plouat. Nu tare. A dat o răpăială de vară şi acum asfaltul scoate aburi ca un trup încălzit. Încă nu am ieşit pe străzi. Miroase prea bine a cafea şi a lene la noi în cameră. E o cameră mică, cu tapet înflorat, cu tavan înalt şi cu o măsuţă în dreptul ferestrei, acoperită cu un şervet în culori pastelate. Mathilde a lăsat la plecare un pahar cu picior înalt în care se scaldă delicat un fir de roză. Lângă ea stă nelipsita farfurioară cu deux croissants făcuţi cu unt proaspăt şi cu r graseiat. Iau unul şi mă duc spre balcon. Adevărul e că atunci când am rezervat camera, am vrut-o cu balcon. Il est tout petit, a zis Mathilde. Şi ce dacă e mic?! Suficient cât să pot scoate capul afară şi să-mi înec privirea în culorile din sud. Aici, aerul e împărţit pe mirosuri: la stânga se simte lavanda, la dreapta, pământul miroase a struguri albi, de jos, din bucătăria lui Maurice, un iz de ciuperci sălbatice sotate în unt urcă până la noi în cameră, amestecându-se cu mirosul de cafea, croissant şi lene.


Poza nu-mi apartine

E amiază şi Provence-ul moţăie. Doar un greiere rătăcit în frunzele de iederă strigă plictisit pe limba lui. El ştie ce spune, ce nemulţumire o fi având. Mă aşez din nou pe pat şi stau aşa cu privirea pironită în tavan, ascultând cu jumătate de ureche ştirile din sport ce se aud de jos, din sufrageria lui Maurice. Ştiu că în două minute o să simt nişte bufnituri surde în duşumea, semn că ciupercile sunt gata. Întotdeauna ne păstrează şi nouă. Juste pour gouter! De gust, de gust, dar uite aşa ajungem să ne săturăm în fiecare zi. Ba cu un pic de camembert cu câteva boabe de strugure. Ba cu o sălăţică stropită din plin cu ulei de măsline şi servită cu felii de pâine proaspătă rumenită în cuptor. Ba cu o felie de tartă cu mere caldă şi crocantă adusă de Emilie, fata lui Maurice. Vine o dată pe zi la taică-su, cu bicicleta, se năpusteşte pe uşă mai-mai să se prăbuşească sub greutatea plaselor cu mâncare, aruncă un ochi critic prin casă şi dă din cap a nemulţumire. Merde, ce dezordine, zice şi trage un scaun de lângă masă, oftează şi îşi toarnă pe ascuns un deget de Cassis într-un păhărel ca de jucărie. Merit şi eu să-mi trag puţin sufletul că de măturat şi curăţenie, am parte de când mă ştiu!


Peste vreo două ore, soarele va începe să coboare, colorând dealurile într-un roz domol ca şi gustul viitoarelor recolte. Şi atunci, cu două pahare cu picior înalt într-o mână şi cu o sticlă de Chateau Rubine în cealaltă, vom ieşi din camera noastră mică cu tapet înflorat şi vom merge să sărbătorim încă o zi perfectă sub arcada noastră de piatră, cu câmpul de lavandă la picioare şi cerul mediteranean deasupra capului.

Aşa am face, dacă am fi acum acolo. În Provence. Oare o fi chiar atât de frumos precum se spune?

miercuri, 8 mai 2013

Cu cine o fi semănând copilul ăsta?

E vorba chiar despre copilul meu. Copilul meu care, de câtva timp încoace, a început vizibil să se zbată între mic şi mare. Vorba ei sunt o mică mare. Şi de când e aşa a devenit ea. Nu mai e puiul meu, nici draga lui bunii, ci doar Ana. Ana mea nu seamănă deloc cu mine. Na, că am spus-o. De gândit, o tot gândesc de vreun an încoace.

M-am tot lăsat înşelată de faptul că e fetiţă, că are ochii albaştri ca şi-ai mei, că e tunsă ca mine, că are vocea gravă ca cea a femeilor din neamul meu, că-i place să bucătărească ca şi mamei mele, că a fost blondă în fragedă pruncie. Dar nu, Ana nu e ca mine. De fapt, e tot ceea ce nu am fost eu. E agitată de zici că e în priză, pe când eu eram genul de copil rotofei şi domol, are nervi şi se răsteşte, pe când eu eram docilă şi cuminte, e prima la sport, pe când eu eram lentă ca un melc, e de-un optimism la graniţa cu inconştienţa, pe când eu eram şi am rămas panicoasă şi precaută, urăşte somnul şi păpuşile, deşi eu eram în stare să dorm până spre hibernare şi aveam colecţii de păpuşi tunse, coafate, îmbrăcate şi operate (adoram să le operez de apendicită, cu compasul ).

Şi tocmai pentru că nu seamănă deloc cu mine, nu ştiu cum să mă port. Teoretic, ar trebui să fie simplu. O mamă ar trebui să simtă, să înţeleagă. Dar nu, nu e deloc aşa. Pentru că reacţiile ei sunt total surprinzătoare pentru mine, pentru că la ea totul trebuie să fie logic, nu există nuanţe,  nu există decât alb şi negru. Abstractul, probabilitatea, iată nişte noţiuni cu care Ana nu se încurcă. De ce să rezolve probleme unde ştie deja răspunsul? De ce să încerce să scrie frumos, că doar important e să scrie corect? De ce să piardă vremea cu lucruri care nu-i plac, când ar putea să facă ceva amuzant? De ce să nu încerce să negocieze totul, când  există şansa să obţină ceva? Şi-n general, de ce să ne facem griji când am putea să nu ne facem?

Asta e Ana: relaxată, dornică de companie, supărăcioasă dacă nu e băgată în seamă, nervoasă când ceva nu-i iese din prima, autoritară cu cei din jur, vorbăreaţă până la epuizarea auditoriului, blândă şi calină când vrea, repezită şi dezordonată în rest, într-o fugă permanentă de parcă dacă s-ar opri ea, s-ar opri şi lumea, iubitoare şi corectă, fidelă celor dragi, dornică să facă şi să ne facă surprize. Aşa e ea, Ana mea, cea cu ochi albaştri şi genunchii plini de vânătăi. Ana mea, cea cu care mă cert prea des. Pentru că nu ştiu de multe ori cum să mă port. Pentru că nu ştiu de ce reacţionează aşa cum o face. Şi pentru că ea e încă prea mică să se explice. Pentru că uit prea des că ea nu e ca mine, că mintea ei e diferită de a mea, că e doar un copil şi nu un adult, că dacă greşeşte nu o face special şi în niciun caz pentru a-mi demonstra mie ceva.

Şi poate că de multe ori nici nu greşeşte, ci doar reacţionează altfel decât aş vrea eu, altfel decât sper eu, altfel decât aş fi făcut-o eu. Încerc să mă uit la ea ca la un omuleţ de sine stătător, fără nicio legătură cu mine. Un omuleţ cu propriile lui gânduri, cu propriile lui reacţii. Oare şi el e dezamparat în faţa mea? Oare şi el m-ar certa, dacă ar putea? Oare când va putea să o facă, peste vreo câţiva ani, o va face? Şi mai ales, când o va face, va avea dreptate? De fiecare dată când ne ciocnim una de cealaltă, de fiecare dată când mă trezesc ridicând tonul şi făcându-i morală, uneori poate prea mult, mă îngrozesc de faptul că mai e atât de puţin şi roata se va întoarce. Şi poate atunci, în adolescenţa ei, voi regăsi în replicile Anei, tonul meu de acum. Tonul unui om care uită că cel din faţa lui are dreptul să fie diferit.

Nu ştiu de ce am scris asta. Poate pentru că ieri, am avut o altă ceartă legată de ce cred eu că e important la şcoală şi poate pentru că ea a plâns. Poate pentru că mai sunt câteva zile şi va împlini opt ani. Poate pentru că de o lună de zile îi place de Luca. Sau poate pentru că am vrut să pot la un moment dat să-i spun uite, citeşte aici şi convinge-te singură că ştiu prin ce treci, dar nu ştiu cum să fac. Tot ce ştiu e că te iubesc pentru că eşti copilul meu şi că te plac pentru că eşti tu. Tu, cea repezită şi agitată şi optimistă şi plină de umor şi raţională şi supărăcioasă şi dezordonată şi curioasă. Tu, cea care semeni atât de bine cu taică-tu. Na, că am spus-o şi mă bucur că e aşa!


vineri, 3 mai 2013

Ura și la țară!

Am trecut doar să vă spun că eu plec. La mine, la țară, la una bucată mamă istovită cu una bucată copil mucios. Normal că trebuia să răcească, căci altfel cu ce să ciocnească și ea în Noaptea de Înviere, dacă nu cu o doză de Nurofen?!

Buun, acestea fiind zise, mă duc să arunc valiza în mașină, să ud florile, să arunc gunoiul, să dau cu mopul și apoi să mă dau cu parfum și gata.

Iar vouă vă urez Sărbători fericite și să ne auzim cu bine luni. Dacă pot, dau de veste și-n zilele viitoare, dacă nu, să știți că mă gândesc la voi. Să fiți cuminți!

E de acum vreo doi ani, dar tot așa de frumos e și acum. Doar ea e un pic mai mare.




joi, 2 mai 2013

Astăzi era ziua ei

Câţi ani or fi trecut? Parcă mi-e şi frică să fac un calcul. Să tot fie vreo optsprezece, nouăsprezece ani de când nu am mai văzut-o. Pe ea, cea care mă lăsa atunci când eram mică să stau la ea în pat şi să mă uit cum îşi pieptăna în fiecare dimineaţă părul lung şi negru cu un pieptene de os, înainte să-şi împletească o coadă pe care o înfăşura la spate, într-un coc ascuns apoi sub un batic. O cunoşteam după mers. Un mers târşit, de om cu picioare dureroase.

Camera mea avea un perete comun cu bucătăria şi de acolo răzbea dis de dimineaţă un miros de cafea la ibric, servită cu doi biscuiţi populari. Întotdeauna doi şi întotdeauna pe o farfurioară, alături de o ceşcuţă aburindă, cu caimac. Nu avea prieteni. Nu mai avea. Îi lăsase pe toţi în casa din strada Pietăţii, de unde o luase tata ca să nu o lase singură după ce s-a căsătorit cu mama. Nu ştiu dacă ar fi vrut să rămână acolo. Nu cred că a întrebat-o de fapt cineva. Cred că pur şi simplu, acestui fiu unic al ei, pe care îl crescuse singură, fără tată, de la nouăsprezece ani, i s-ar fi părut de neconceput să-şi lase mama în urmă. Aşa că au luat-o cu ei, în apartamentul mare, din centru, cu patru camere şi tavane înalte.

Aici avea camera ei, cu fereastră la bulevard, cu măsuţă de toaletă, cu oglindă şi cu sertare pline de comori. Când am început să cresc, la fiecare zi de naştere de-a mea, îmi dăruia ceva din lucruşoarele ţinute bine, din cele pe care ea, femeie bătrână, nu le mai putea folosi. Nu avea unde. Nu avea de ce. Nu ieşea din casă. O dureau picioarele prea tare. A vrut într-o iarnă să vadă Cişmigiul sub zăpadă şi atunci a căzut şi şi-a rupt mâna. S-a simţit ca un copil neastâmpărat care nu a ascultat de părinţi şi a păţit-o. Se mulţumea aşadar cu bucătăria, numai a ei. Vorbea cu vasele, cu oalele, cu porumbeii care veneau pe pervaz şi-o căutau cu privirea. La noi veneau oameni în vizită, oameni mari pe care ea îi ştia de când erau mici. De când era şi copilul ei mic. Pe mulţi îi oprea la bucătărie să le dea ceva de mâncare, ceva bun cum doar ea făcea. Un chec cu fructe confiate, sau borş de lobodă. Sau poate o cafea la ibric cu caimac.

Nu ştiu dacă mă iubea. Nu mi-a spus-o niciodată.Sau poate nu am înţeles eu când mi-a spus. Când eram mică nu-mi zicea poveşti. Sau nu din cele cu zâne. Îmi spunea despre ea când era mică, despre mama ei care murise la naşterea surorii, despre tatăl găsit mort într-o iarnă, în zăpadă, despre mătuşa care a adoptat-o pentru a o transforma în slujnică. Despre sora care murise şi ea. Despre soţul care nu am înţeles dacă i-a fost chiar soţ sau doar un iubit trecător. Cert e că el a plecat şi ea a rămas singură. Cu un copil de doi ani. Nu s-a mai recăsătorit. Nu ştiu dacă ar fi vrut. Nu mi-a spus-o niciodată. După cum nu mi-a spus niciodată dacă îi e bine. Ştiu când îi era rău. Ştiu că se închidea la ea în cameră şi că zăcea în pat vreo două zile. Avea migrene. Sau poate coşmaruri ale unei vieţi trecute.

Azi ar fi fost să fie ziua ei. Ziua când îi aduceam panseluţe şi când mama îi făcea tort. Acum ea nu mai e. Au trecut optsprezece sau poate nouăsprezece ani de când bunica mea a murit. De când a ales să moară. Nu mai avea rost să rămână pe lumea asta, acum că tata murise. Nu ştiu dacă m-a iubit aşa cum bunicii îşi iubesc de obicei nepoţii. Ştiu doar că semăn cu ea şi că mi-e dor. De ea, de tata, de camera cu tavan înalt, de pieptenele de os, de checul cu fructe confiate, de mine aşa cum eram atunci.
miercuri, 1 mai 2013

1 Mai muncitoresc

Făcut bagaj copil- check

Trimis copil la țară- check

Spălat perdele- check

Spălat podele- check

Dat cu aspiratorul- check

Petrecut patru ore prin magazine în căutare de cadouri- check

Luat cadouri- check

Venit acasă și pus perdele- check

Terminat cartea- check

Inundat vecina- check


 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes