vineri, 28 iunie 2013

Vineri

Azi dimineaţă, orele şase fără cinci. Sună telefonul:
- Să ştiţi că mie mi-e rău şi nu vin.
- Şi la ora asta îmi spuneţi? De ce nu m-aţi sunat aseară?
- Păi nu voiam să vă trezesc.

Asta este prototipul de conversaţie cu Tanti Mia. Pentru aceia dintre voi care nu mă cunosc de suficient de mult timp, Tanti Mia este bona. Care s-a îmbolnăvit. Exact în ziua în care eu am de mers la job, de făcut bagaje, de rânduit prin casă, de spălat copilul pe cap, de mers la cumpărături, de prăjit chiftelele pentru drum  şi mai ales de culcat relativ devreme din motive de trezit cu noaptea-n cap şi purces la drum spre Thassos. Sau poate că boala lu' Tanti Mia are vreo legătură cu o discuţie despre bani pe care ar fi trebuit s-o avem astăzi?! Nu creeed, cred că soarta a decis să fie aşa, o zi cu ghinion. În care, culmea, şi eu mă simt rău. De fapt, am o senzaţie de sfârşeală care m-a făcut să aţipesc preţ de două staţii, în troleibuz.

În timp ce eu vă scriu toate astea, Ana e cu ta-su. S-au dus împreună să spele maşina, să rezolve nu ştiu ce cu cablul de Internet, să meargă până la service-ul auto şi apoi să ducă nişte acte contabilei. Dar, uitându-mă la ea, pare că se distrează. Să vedem cum va reacţiona când i se va lua pisica. Deşi, la cum stă, mâţa pare pe picior de fugă.


Ia uite că fie-mea are şi poşeţică!

miercuri, 26 iunie 2013

Mic şi mare

Am trecut pe aici să vă spun că e foarte nasol să fii mic. Mic şi cu dinţii strâmbi. Şi cu cei de sus luxaţi. Şi cu caninul de jos care stă să cadă. Nu leşinaţi, e de lapte şi e ok să cadă. Dap, e nasol să fii mic şi-n vacanţă şi maică-ta să se pună la birou pe tură de după-amiază ca să aibă timp să te plimbe dimineaţa prin târg, la ortodont. E trist să fii sculat din aşternuturi calde, mirosind a somn şi linişte, la opt fix, plimbat rapid din baie în bucătărie şi apoi vârât în nişte blugi, tricou şi adidaşi şi de-acolo într-un autobuz cu destinaţia hai să te chinuim, puiule!

Să ştiţi că, spre surprinderea mea, e destul de chinuitoare treaba cu aparatul dentar, fie el şi un trainer. Păi normal că la noi trebuia să fie mai cu moţ şi deci, noi nu putem pune, ca toţi copiii, sârme de-ale de se înfăşoară în jurul dinţilor. Aşa că ne-am ales cu una bucată plăsticoşenie care se bagă cu greu în gură, după care se aşează dinţii în nişte şanţuri şi se încearcă cu lacrimi în ochi să se închidă gura. Rezultatul? Copilul vostru frumuşel capătă brusc un aer de maimuţoi nebun. Spre uimirea dentistului, eu chiar i-am spus asta Anei care se zguduia de râs, mai-mai să înghită porcăria din gură.

Apoi, tocmai pentru că eşti mic şi nu ai niciun cuvânt de spus, te trezeşti că trebuie să ţi se ia şi o amprentă dentară. La prima vedere pare simplu, în realitate e destul de aiurea. Nu intru în amănunte, cert este că de la un punct încolo i se dă copilului o tăviţă în mână în cazul în care îl apucă vomatul. Oricum, am reuşit şi de data asta să uimesc onorata asistenţă medicală, în clipa în care am întrebat de ce nu se face anestezie ca să nu mai existe riscul de spasme cu iz de vomă. Nu am aflat răspunsul, fiindcă nu şi-au pus problema să facă aşa ceva. Vorbesc de anestezie d-aia cu fâs, fâs, nu cu seringă.

Şi dacă tot eşti mic, atunci eşti târât şi la o sesiune de cumpărături inutile din punctul tău de vedere, în urma căreia te alegi cu un ceai, nişte şerveţele umede şi un gel de duş. Ah şi nişte pastile pentru dezinfectat plăsticoşenia cu care va trebuie să te obisşnuieşti să dormi în următoarele opt luni.

Acum, corect faţă de mine ar fi să vă spun cum stă treaba şi dacă eşti mare. Păi, aici lucrurile sunt simple: iei cardul, îl verifici, ţopăi de două ori în sus că ţi-au intrat banii de concediu şi apoi te arunci cu capul înainte şi nu te mai gândeşti la nimic. Ca o ultimă informaţie: tratamentul ortodontic nu e decontat, dar la Policlinica facultăţii de stomatologie e mult mai ieftin decât la privaţi. Nu ştiu însă şi dacă vreau să rămân la ei. Din motive de doctori tineri care nu ştiu câtă experienţă au în aparate dentare montate post traumatism.

Ei, acum înţelegi, mamă, de ce e mai bine să fii mic? Pentru tine a fost doar o zi de vacanţă ratată, pentru mine începe iarăşi chinul de a lua o decizie. 
marți, 25 iunie 2013

Ce mai urlet, ce mai vaiet!

Nu reuşesc. Pur şi simplu, orice aş face, oricât m-aş strădui, nu pot să mă prefac. Să mă prefac că mi-e bine, atunci când nu-mi e. De fapt, de-a lungul anilor, am avut ocazia să descopăr că am o gravă intoleranţă la boală. Parcă aş fi bărbat. Nu mă plâng, nu mă vait, dar ajung să fiu arţăgoasă cu oricine nu mă lasă în pace atunci când nu-mi sunt boii acasă, vorba soacră-mii.

Problema nu ar fi că în astfel de momente descopăr că sunt şi eu om şi că mă mai doare şi pe mine, ci că devin foarte nesuferită şi miorlăită. Ştiţi voi genul ăla de persoană care pur şi simplu nu poate trece peste propria ei suferinţă, oricât de mică ar fi ea. Pentru că, să fim înţeleşi, eu aici vorbesc de chestii minore, gen o durere în gât, un pic de febră acolo, doi, trei muci şi eventual nişte frisoane, dar nici astea obligatorii. Ei bine, pentru mine toate astea sunt suficiente pentru a nu putea să fiu mama cool, aia care continuă să zâmbească, deşi o doare, care răspunde calmă la toate întrebările, deşi o ustură gâtlejul sau care acceptă să se joace, cu toate că nu şi-ar dori decât să stea la orizontală, eventual cu o carte în mână. Şi colac peste pupăză, tocmai pentru a nu dezamăgi copilul, încerc să le fac pe toate cele de mai sus şi ajung inevitabil să-mi ies din pepeni pentru orice fleac. Deci, pe ziua de azi sunt îngrozitoare şi răcită. Noroc că sunt la muncă.

Ieri, în schimb, eram acasă. Gât la fel de dureros, stare subfebrilă, muci discreţi, dar enervanţi. Cum de parc nu aveam chef şi nici de jucat cu cartoane, foarfece sau lipici, am hotărât să mergem la film. La Universitatea Monştrilor, 3D, dublat în română, la Hollywood Multiplex. Partea bună a fost că lunea e tarif promoţional şi ai două bilete la preţ de unul singur. Partea proastă e că nu mi-a prea plăcut filmul. Adică nu e rău, pe alocuri e chiar haios, parcă am şi râs o dată sau de două ori. Poate dacă nu aş fi văzut prima parte m-aş fi amuzat mai tare, dar aşa, având termen de comparaţie, am fost uşor dezamăgită. Şi copilul la fel. La un moment dat începuse să se foiască pe scaun, să ţopăie pe el, să scape şerveţelul cu muci pe jos (al ei, să fim bine înţeleşi, că de la ea am luat răceala) şi să ceară apă, semn că se cam plictisise. Oricum, după ce am completat şi cu un Happy Meal (vă rog, nu aruncaţi cu ouă, a fost un moment de rătăcire, eu nu sunt aşa în mod normal), Ana a declarat că a fost o dimineaţă reuşită. Iar eu am profitat de această afirmaţie pentru a mă declara cu conştiinţa împăcată când am decis să mă culc de după amiază.  După care am fost în parc şi am jucat badminton. Şi apoi am făcut un pilaf. Şi am mai luat un Nurofen. Şi de dimineaţă încă unul. Şi o să mai iau câte o fi nevoie ca să mă fac bine, fiindcă sâmbătă plecăm. Mare, Thassos, două săptămâni. Hm, deja parcă mă simt mai bine.
vineri, 21 iunie 2013

Solstițiul, Google și media românească

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Astăzi este solstițiul de vară, așa că Google și-a schimbat doodle-ul. Bravo lor. Media românească, doritoare să apară în rezultate, s-a grăbit cu copi-peistu' de la unu' la altu', așa că am ajuns la acest frumos rezultat de-a lungul și de-a latul peisajului mediatic autohton, ca să nu-i zic altfel: "Căştile şi tuburile de respirat cu care sunt echipaţi reprezintă cele cinci litere din care este format cuvântul Google." Poate-i ajută cu număratul noua generație de absolvenți de clasa I.
joi, 20 iunie 2013

Apa, apa, apa...

Nu am vrut să arunc cu piatra de la început. Am zis că hai să mai stau un pic, că poate aşa e în primele zile şi că lucrurile se vor aranja cu timpul. De fapt, aşa şi părea până ieri când discuţia a deviat şi leoaica din mine, cea care îşi apără puiul, a izbucnit. Sunt sigură că habar n-aveţi despre ce urmează să vă povestesc, aşa că, pentru a nu mai prelungi suspansul, vă spun eu: despre înot.

Am dat-o pe Ana la bazin, într-o încercare de a învăţa un pic să mişte corect din picioare. Cam ăsta era targetul pentru cele 6 ore de înot plătite la Bazinul Olimpia. De ce şase? Că atât mai apucă înainte de a pleca la mare. Pentru a înţelege mai bine ce urmează să vă povestesc, să vă spun şi faptul că ea a mai făcut niscaiva ore de înot în urmă cu vreo doi ani, la un club de fiţe unde mai mult îi lăsa în jacuzzi decât în piscină. Concluzia? Adora înotul, dar habar nu avea cu ce se mănâncă. Cei de la Olimpia au şi instructori de-ai lor, dar în mare parte închiriază culoare de înot altor cluburi de prin Bucureşti.

Ca să nu o mai lungim, i-am luat o jumătate de abonament la o echipă de instructori de la Delfinul. Aşa am nimerit.  M-am dus la recepţie, am cerut informaţii despre cursuri de iniţiere şi m-am trezit cu un tip de la Delfinul care mi s-a părut ok şi ca persoană şi ca tarife. I-am spus ce vreau, i-am spus că aş dori să-mi recomande o oră la care nu sunt prea mulţi copii şi că Ana  nu numai că nu ştie să înoate, dar că, în trecut, a mai încercat să facă înot şi nu s-a ales cu nimic. Ba mai mult, când a avut accidentul cu dinţii, ea era înscrisă, culmea, la acelaşi bazin, dar la alt club şi la a doua oră de curs a luat vreo trei guri bune de apă, din motive de instructori indolenţi care nu au observat că un copil se tot duce la fund. Şi s-a tot dus, până s-a sesizat cineva că lipseşte de la numărătoare. Doar că atunci era un abonament luat de la reduceri, într-o grupă foarte numeroasă şi mi s-a părut că nu aveam ce pretenţii să formulez.

Şi acum, vă invit să vă aşezaţi confortabil în fotolii şi să ascultaţi povestea ce urmează. Săptămâna trecută iau copilul, îl duc la bazin, îl schimb şi mă duc cu el pe marginea piscinei. Sfatul meu este să nu care cumva să lăsaţi copiii singuri la prima oră de sport, oricare ar fi ea şi să plecaţi. Mai ales dacă vi se spune insistent că puteţi să vă duceţi liniştiţi acasă. Nici nu ştiţi ce puteţi rata din momentul în care vă întoarceţi cu spatele. Şi anume, un copil care se trezeşte că la prima oră de curs este pus să facă chestii pe care ceilalţi copii le făceau deja de vreo săptămână. Ana a intrat în panică, a început să plângă, a înghiţit nici nu mai ştiu câte guri de apă. Concluzia: s-a speriat de mama focului şi am scos-o din piscină în lacrimi şi cu moralul la pământ că nu a reuşit să ţină pluta deasupra capului şi să înoate pe spate vreo... cinci bazine? Sau că nu a putut să stea suficient cu capul sub apă sau să sară de nu ştiu unde. Hai, mă laşi, la prima oră să facă toate astea când ea nici nu ştia cum îi cheamă pe oamenii ăia care ţipau la toată lumea?!

La a doua oră, am mers cu vreo zece minute mai devreme, să am timp să vorbesc cu instructorul pe îndelete. Şi i-am spus că nu am pretenţia să o înveţe mare lucru în şase ore, că ştiu că asta nu e posibil, dar clar am pretenţia să nu mai văd o lacrimă pe obrazul unui copil care până atunci nu avusese nici cea mai mică frică de apă şi care de regulă plânge foarte rar. Cred că am fost suficient de explicită, pentru că omul s-a executat, a luat-o cu binişorul, i-a explicat, nu a ridicat tonul, bref, am plecat cu un copil fericit şi încrezător.

Şi abia acum vine partea amuzantă. Ieri, la piscină. Intru şi văd că de data asta ora se va ţine cu trei dudui arţăgoase. OK, îmi zic, asta e, abonamentul este la echipa respectivă, or fi vorbit între ei să ştie cum stă treaba cu fiecare copil în parte. Din prima, văd că îi spune ceva Anei care se uită mirată, apoi speriată şi care intră în apă cu buza de jos uşor tremurândă. Zece minute mai târziu, o tot văd că se freacă la ochi. Hm, poate  i-a intrat apă, mă gândesc şi rămân pe margine, la capătul culoarului, sprijinită de un perete. Ia stai, dar parcă plânge! Oau, chiar plânge şi plânge rău. Mă duc la dom'şoara urlătoare:
- De ce plânge?
- Zici că nu poate să facă ce-i spun eu.
- Aha. Şi cam cât o lăsaţi să plângă aşa?
Şi aici vine momentul în care mama vede roşu. Căci, iată ce zice dom'şoara pe un ton de m-a speriat şi pe mine:
- Vă rog să plecaţi de aici că nu o ajutaţi cu nimic să vă vadă lângă ea.
- Nu cred asta. Şi nu plec nicăieri.
- Nu aveţi voie să staţi lângă piscină, zice şi îmi arată cu degetul să plec afară.
- Stau pentru că e nevoie. Copilul meu plânge.
- Că nu poate să facă! Trebuia să-i luaţi ore individuale dacă voiaţi atenţie.
- Ia staţi aşa, trebuia să-mi spuneţi că nu vă descurcaţi cu mai mulţi copii. Eu nu am trimis copilul în cantonament, ci la lecţii de iniţiere. Eu cred că plânge pentru că îi e frică de dumneavoastră. Pentru că urlaţi foarte tare. Şi vă rog să nu mai ţipaţi, nici la ea şi nici la mine.
- Şi până acum tot aşa aţi stat lângă ea? zice pe acelaţi ton urlător.
- Până acum nu a fost nevoie.

Ea pleacă supărată, bodogănind că "ia uite dom'ne vrea să stea lângă fie-sa că plânge, ce să-ţi spun!", eu îl zăresc pe instructorul cu care făcuse iniţial. Şi cu care vorbisem şi eu iniţial. Şi căruia îi dădusem banii. Nu vreţi să ştiţi ce a fost la gura mea. Nu porcării, ci d-alea cu puţin îmi pasă de nervii voştri şi de cum aţi fost obişnuiţi să vă purtaţi cu copii, cu al meu nu faceţi tot ce vă trece prin cap că oricum nu mă vede nimeni. După care l-am trimis la copil şi i-am spus să facă ce o face, dar să nu o mai văd plângând în halul ăla.  Dacă nu reuşeşte să înoate, nu-i bai, dar măcar să nu plece cu frică de apă şi de lecţiile de înot, că nu suntem la armată, ci la un club privat unde ar trebui să am şi eu, ca părinte, un cuvânt de spus şi nu să mi se arate uşa cu degetul.

O să mă întrebaţi de ce naiba nu am luat copilul şi nu am plecat acasă? Am vrut să o fac, dar m-am gândit că astfel Ana riscă să creadă că ea nu e în stare să facă ce i se spune şi că ar fi a treia oară când ar încerca să înveţe să înoate şi nu ar reuşi. Mai bine o las să termine cursurile, stând pe aproape şi gata de atac în caz de plânsete.

Ştiu că un sport nu e neapărat uşor şi plăcut din prima. Ştiu asta pentru că îmi aduc aminte cum o dureau picioarele după ce-şi dădea jos clăparii. Şi nu avea decât trei ani şi jumătate. Dar nimeni nu urla la ea. D-aia acum schiază binişor şi d-aia o iubeşte pe Dna Puşa a ei. Ştiu şi că un instructor învăţat să facă performanţă tinde să ceară mult de la început. Dar ştiu că nu e obligatoriu să fiu nesuferit şi să inspire teamă. Ştiu asta pentru că instructorul ei de patinaj este cel care conduce echipa de hochei şi totuşi copiii îl adoră, fără să i se urce în cap. Şi mai ştiu că Ana ştie să schieze şi să patineze graţie unor oameni care au luat-o cu binişorul, au încurajat-o şi nu au băgat spaima în ea, pe principiul las' să vadă cine e şeful!

La lecţia de mâine, eu nu am cum să merg cu ea. Instructorul o să răsufle uşurat. Hehe, doar că va merge ta-su! Şi da, ştiu că la prima vedere pare blând şi inofensiv, dar, dragi antrenori de la Delfinul, sfatul meu prietenesc este să fiţi cu mare băgare de seamă să nu apară lacrimi în exces pe obrazul Anei. Şi să nu ţipaţi, bine?! Calmi, drăguţi, zâmbitori, aşa, ca la privat, că nu e bine să enervaţi un tată de fată. Să nu ziceţi că nu v-am spus. Şi apropo, să ştiţi că Ana nu e singura care plânge. I-am mai văzut şi pe alţii şi dacă nu rezolvaţi, vă spun părinţilor!

miercuri, 19 iunie 2013

Love is in the air

Doamna ca doamna, dar ce ziceţi de flăcău? Pe Ana asta a interesat-o ieri, la serbare. Să aibă o poză cu el. Mission complete. Acum ce facem cu ea? O înrămăm, mamă?

(Dacă vă întrebaţi ce ţine doamna în mână, ei bine e o diplomă din ciocolată)

Puştiul îmi aduce aminte de melodia asta. Din cauza numelui. Hm, creşte fiica-mea, fir'ar să fie!
marți, 18 iunie 2013

Nu azi

Nu, vă rog frumos, nu insistaţi, chiar nu pot rămâne. Serios, îmi pare rău, nu am timp să stăm de vorbă şi nici să bem o cafea împreună. Nu azi, nu acum cu câteva ore înainte de serbare. Păi da, nu v-am spus? Da, da, azi e, la şase jumătate. Ei şi voi acuma! Nu, bineînţeles că nu e la şcoală... la un loc de joacă. Da, da, cu saltele şi jocuri. Hai, vă rog eu frumos, nu mai insistaţi, pe cuvânt, chiar nu pot să mai zăbovesc. Mă simt bine, doar un pic obosită după ce am mers trei ore prin soare. De la Muncii în Băneasa şi de acolo la Romană şi apoi la Radio. Nu, n-a fost pentru un interviu, ci pentru urechile mele. Mda, tot înfundate. Ăştia de la Regina Maria au zis că am ceva pe la cornetele nazale. Poftim? Da, da, cică s-ar opera. Nu, nu e urgent, lasă că vă povestesc eu altă dată.

Acum, chiar că trebuie să plec. Mă duc să citesc buletinul de ştiri, apoi să mai traduc ceva, să iau copila de la engleză, să văd dacă ajung să plătesc un avans pentru tabără şi pe la cinci sper să pot să mă fac frumoasă pentru serbare. Hai, nu vă supăraţi pe mine, rămâne pe altă dată. Azi sunt pe fugă. Şi un pic emoţionată. Prima serbare de la şcoală. Uite că s-a dus şi clasa I. Vă pup şi vă aştept mâine. Cu poze şi cu cafeaua făcută.

Uite, ca să nu vă supăraţi, vă las cu asta. E de vară, merge cu un mojito!

duminică, 16 iunie 2013

Tips and trips

Pentru că azi e duminică şi pentru că în sfârşit nu plouă şi pentru că mai e puţin şi încep vacanţele, m-am gândit să vă invit la o discuţie despre bilete de avion. E de ajuns să dai un search pe google după bilet ieftin  să zicem, pentru Roma, că tot nu am apucat eu să o văd şi te trezeşti că ţi se deschid zeci de oferte care de care mai tentante. Vrei cel mai ieftin bilet în capitala Italiei? Vrei o ofertă cum n-ai mai văzut în oraşul celor şapte coline? Zboară cu noi la cele mai mici preţuri, blablabla. Şi, presupunând că vrei toate astea de mai sus, te aşezi voiniceşte la computator, bagi datele de călătorie şi te trezeşti cu nişte preţuri de te doare capul.

Totuşi, în cei câţiva ani ai mei de experienţă în ale planificatului de vacanţe, am dat peste câteva motoare de căutare care au răspuns exigenţelor mele. Primul este liligo.ro. E destul de bine făcut, ai în dreapta o mapă de oferte în luna în care vrei să zbori şi preţuri comparative de la mai multe agenţii. Başca, zic ei, că îţi caută biletul printre 250 de situri de călătorie. Mai bine decât liligo.ro, este cel pe care l-am descoperit de curând şi anume momondo.ro.  Principiul e acelaşi, doar că aici poţi vedea un grafic cu variaţiile de preţ în funcţie de ziua zborului. Adică dacă nu ai date fixe, te uiţi pe grafic, vezi unde e bara mai jos, selectezi şi te orientezi. În plus, găseşti mai uşor zboruri de linie. Apropo de asta, trebuie să recunosc că de când avem copilul, noi nu am zburat decât de două ori cu avionul şi nu cu low cost. Înainte să avem copilul, nu prea zburam, ci mergeam cu trenul. În consecinţă, nu am zburat niciodată cu low cost-ul şi aş fi curioasă să aflu ceva din experienţa voastră, mai ales că am aflat de toate: de la e ok, dar înghesuit, până la poveşti de coşmar cu întârzieri de zece ore şi anulări de zboruri. În plus, trebuie să recunosc că nu sunt o împătimită a statului la înălţime. Adică fac parte dintre cei care aplaudă frenetic la aterizare.

Al treilea motor pe care îl folosesc este skyscanner. Îl recomand, mai ales dacă aveţi chef de o vacanţă şi nu ştiţi decât că o vreţi ieftină. Vă afişează un top al preţurilor în funcţie de ţară, apoi, odată selectată ţara, vă arată pentru ce oraşe găsiţi bilete mai ieftine şi mai ales, în ce lună puteţi zbura fără să daţi o căruţă de bani. Mai departe, principiul e acelaşi ca la momondo. Selectaţi luna, vi se afişează un grafic pe zile şi vedeţi acolo în ce zi aţi găsi cel mai ieftin zbor.

În ceea ce priveşte companiile, noi am zburat de două ori cu Austrian. Prima dată la Paris şi a doua oară la Viena. Impecabil de fiecare dată. Ţin minte că la Paris, am luat biletul cu vreo lună înainte şi a fost mai ieftin decât cu Blue Air. Ne-a costat vreo 400 de euro trei bilete, ceea ce a fost super ok, mai ales că am aterizat pe CDG şi că de acolo am avut RER direct până în centrul Parisului. La Viena, am prins aşa numitul redticket, adică cel mai mic preţ pentru destinaţia aleasă, undeva la 89 de euro de persoană. Nu zic că e puţin, zic că a fost OK pentru un zbor de linie, cu plecare şi întoarcere la o oră civilizată.

De la nişte prieteni citire, cică sunt de luat în seamă şi vacanţele reduse. Eu mă tot gândeam să nu fie vreo ţeapă la mijloc, dar se pare că sunt pe bune şi chiar merită. Am prieteni care îşi cumpără frecvent de aici şi au fost super mulţumiţi. Acum, e bine să verificaţi înainte hotelurile propuse, pentru că multe sunt incriminate pe booking sau pe Venere. Dar altele sunt super ok şi de cele mai multe ori, preţul e decent. În altă ordine de idei, vedeţi că cei de la booking vă oferă posibilitatea să vă abonaţi la un newsletter şi să primiţi oferte de reduceri la hoteluri. În felul ăsta, vă puteţi programa o vacanţă în funcţie de zilele în care un hotel are discount la camere. Ţin minte că eu şi B. am prins complet întâmplător un astfel de discount la un Best Western din Brescia unde am dat pe o cameră 70 de euro pe noapte redusă de la vreo sută.

La mine, cam asta ar fi. De aici încolo, vă las pe voi să spuneţi ce mai ştiţi, pe unde mai căutaţi, ce ponturi mai deţineţi, că eu o să am nişte zile de concediu în august cu care încă nu ştiu ce să fac. Şi nu, nu vreau la Costineşti sau la Bran. Ştiu, sunt snoabă, dar asta e!
vineri, 14 iunie 2013

E prea urâtă pentru un titlu

Da, e groaznic de urâtă. Ai auziiiit? Ești foarte, foarte urâtăăăă!! Imi pare rău că-ți spun asta, dar nu mai pot să mă prefac. Nu mai pot să te ud și să-ți curăț farfurioara, fără să mă îngrozesc de ce ai pățit. Chiar, de fapt ce ai pățit? Erai așa frumoasă când erai mică. Cu frunzulițele tale cărnoase, cu floricele mici și roșii ca niște ochișori de hamster nebun.



Și apoi a venit ziua când ai început să ți-o iei în cap. Și în loc de frunzulițe au început să-ți crească tentaculele astea gigantice, floricele s-au dus și tu te-ai nasolit rău, dragă! Acum, ca să nu zici că sunt îngrozitoare, uite, hai să-i întrebăm și pe oamenii ăștia de s-or holba la poza cu tine, voi ce credeți că a pățit floarea asta? Că mi-e frică să nu mă trezesc într-o noapte cu ea peste mine, sugrumându-mă cu teniile alea clorofiloase de-i curg râu. Probabil o să ziceți că eu sunt de vină. În fine, să zicem, accept și critici dacă îmi dați soluția.  Și acum, trimiteți copiii în altă cameră,  urmează poza de groază. Tataaaaam!




joi, 13 iunie 2013

Vești

Da, știu. Am dispărut un pic. Doar un pic, cât să bântui ieri prin ploaie cu copilul la ortodont. Am spus ortodont și nu stomatolog, da? Adică, începem să ne punem problema de aparat dentar. Deocamdată doar ne punem problema, că de pus în practică, nu e cazul. Citez din dna doctor : "păi și un dinte sănătos poate fi traumatizat de fiarele alea, darămite unul luxat". Și, uitându-se spre mine, a adăugat "cred că m-ați omorî dacă i-aș rupe dintele, așa-i?". Așa-i! În consecință, va purta vreo șase luni un trainer, adică un fel de plastic care se vâră în gură și cu care va dormi peste noapte în speranța că i se va corecta un pic poziția limbii și respirația, deocamdată orală.

Buun, acum să vorbim de lucruri mai vesele. De exemplu, despre ce mi-a mai tunat mie prin cap să o pun pe Ana să facă. După ce am descoperit că are talent la tenis, am decis să o dau la înot. Nu-s nebună, ci doar m-am socotit că dacă copilul are într-adevăr stofă de sportiv, poate reușește să învețe să se țină la suprafață până plecăm la mare. Adică, de sâmbătă în două săptămâni. Am numărat zilele, am găsit un abonament de 8 ședințe, la un bazin de pe lângă casă și am decis că, băgând tare pe ultima sută de metri, adică de trei ori pe săptămână începând de mâine, ar putea să se justifice banii. Concret 280 lei.

Și asta nu e tot. După ce învață să înoate, am găsit și o tabără. Ar fi prima din viața ei. La munte, la Azuga, o chestie cu distracție prin pădure, tras cu arcul, escalade, orientare, bașca și un Adventure Parc la Brașov și o bălăceală la Aqua Parc. Aici nu e prea ieftin, dar plătește bunica. Așa că, după două săptămâni de mare, o trimit și o săptămână la munte. Deja mă simt cu sufletul împăcat pentru vacanța asta. Plus că în august o fac pachet la țară, deci am rezolvat-o până în septembrie.

Pentru cei ce se întreabă ce am de gând cu tenisul ( știu că sunteți câțiva care vă puneți întrebarea asta), este în continuare pe listă. Dar, cred că-l lăsăm de la toamnă, că acum nu mai e timp. Deși, dacă mă gândesc bine, ar mai fi vreo șase zile înainte de tabără. Încep să par o mamă nebună, așa-i? Mai bine mă opresc aici și mă duc să desăvârșesc sufleul de dovlecei. D-ăia bunii și nestropiții, cumpărați de aici. Apropo, vedeți că s-au copt și cireșele. Sunt pe listă și vă așteaptă.




marți, 11 iunie 2013

Ninja la costum, sau o scurtă introducere în teoria grafurilor

 Înainte să vă las în compania soţului şi a postărilor lui respirând matematică, hai să vă spun de ce aţi vrea voi să citiţi cele ce urmează. Că urmează frate, i-am zis şi lui B. că e luuung postul ăsta şi că bietele mame îşi vor prinde urechile în el. Motivul este acela că la sfârşit o să puteţi să vă daţi mari în faţa copilului. Eh, ziceţi şi voi că nu e un motiv destul de bun. Ideea e că dacă citiţi cu atenţie cele de mai jos, o să ştiţi apoi să-i explicaţi odraslei cum dracu poate să rezolve problemele alea idioate în care i se cere să deseneze o chestie fără să ridice creionul de pe foaie. Atenţie, orice problemă de genul ăla. Adică citiţi chestia de mai jos o dată, încă o dată ca să ţineţi minte cum se face, chemaţi copilul mai aproape şi-i spuneţi: auzi beeei, vrei să te înveţe mă-ta cum să fii cel mai grozav din clasă şi să-i rupi gura lu' ăla de ia numai FB la mate şi blondei din spate care te împunge cu pixul în oră? Come to mama. Şi începeţi să-i arătaţi. Povestea ce precede metoda e pentru voi (mie aia mi-a plăcut, m-am simţit mai cultă la sfârşit), cealaltă parte e pentru copil. Dacă nu înţelegeţi nimic, vorbiţi cu soţul, eu nu am nicio vină.


Reușiți să-l desenați pe ninja fără
să ridicați creionul de pe hârtie?


Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Cunoașteți problemele de genul celei pe care v-am propus-o în dreapta. Am compus-o singur-singurel, cu speranța că vă va amuza atât pe dumneavoastră cât și pe copiii din dotare. Și am ales în mod deliberat s-o fac aparent complicată -- la final veți vedea că în realitate nicio problemă de felul ăsta nu este de fapt complicată.

Pentru a putea găsi soluția oricărei probleme de felul acesta trebuie să înțelegeți câteva noțiuni elementare din teoria grafurilor. Vor apărea câteva cuvinte specifice acestui domeniu, dar vă rog nu vă lăsați intimidați -- cuvintele or fi noi, dar ideile din spatele lor sunt extraordinar de simple, un copil de clasa I le înțelege fără probleme (i.e. fiică-mea).

Așadar, care-i treaba cu grafurile astea? Totul a început în secolul al XVIII-lea cu problema celor șapte poduri din Königsberg. La acea vreme în Prusia, Königsberg este actualul oraș Kaliningrad din Rusia (incidental, locația geografică a regiunii rusești Kaliningrad este deosebit de suprinzătoare). Königsberg a fost o vreme capitala Prusiei (înainte de a fi mutată la Berlin), ceea ce are probabil de-a face și cu numele german al orașului: muntele regelui. În paranteză fie spus apropo de König, presupun că Hopfen König ar fi trebuit să însemne Regele hameiului, însă în germană hamei este Echte Hopfen; Hopfen simplu este o clasă mult mai largă de plante, care include și cânepa indiană: Regele hașișului. Iar dinspre Berg avem o sumedenie de nume și cuvinte simpatice din punct de vedere etimologic: aisberg, numele evreiesc Goldberg (cu ce s-or fi ocupat?) și numele șăfului de la Facebook -- Zuckerberg (devine ironic doar pentru cei care au văzut filmul).

Cele șapte poduri din Königsberg
În tot cazul, în secolul al XVIII-lea s-a pus întrebarea dacă există vreo rută posibilă care să traverseze fiecare pod câte o singură dată (pesemne matematicienii erau la vremea respectivă deosebit de receptivi la problemele poștașilor). Nu vă bateți capul să căutați o astfel de rută, nu există niciuna. Însă matematicienii nu se mulțumesc să constate că nimeni nu a găsit o soluție pentru problema podurilor din Königsberg, ci vor să și demonstreze în mod riguros acest lucru (nu doar să constate că până acum nimeni nu a găsit o soluție, ci să demonstreze că nu există nicio soluție posibilă) și, dacă se poate, să analizeze întreaga clasă a acestui tip de probleme, nu doar această problemă anume.

luni, 10 iunie 2013

Pupe mama pe ea de sportivă!

Da, da, vedeţi bine. Este un fileu. Şi da, aia mică, roşie şi prăbuşită e Ana după ce a stat ieri vreo patru ore cu capul în soare încercând să înveţe cum se ţine o rachetă în mână. Şi nu, nu s-a apucat de tenis, ci doar am fost la un prieten ce are mingile din imagine, terenul şi locaţia aferentă de la care nu pun poze ca să nu vă stric ziua de luni. Pentru că, dacă aş pune, iată cam ce aţi putea vedea: o curte ca-n poveşti, cu cireşi încovoiaţi sub greutatea fructelor, o terasă superbă, la umbră, şi pe ea mulţi adulţi, castroane cu mici, cârnaţi şi ciuperci la grătar, beri reci, suc de căpşuni şi un tort demenţial cu cremă de brânză. Un lac în depărtare pe care se plimba voios o barcă cu motor, brazi şi trandafiri şi mai ales o piscină. O piscină care a fost literalmente luată cu asalt, cotropită şi anihilată de vreo şase- şapte copii în fundul gol care, după ce au stat cuminţi pe marginea ei preţ de o jumătate de oră, s-au hotărât că lumea noastră, a celor mari, este plictisitoare şi paranoică, aşa că s-au băgat treptat-treptat în apă. La început cu o tălpică, apoi până la genunchi, apoi, dacă pantalonii ţin la udătură, hai să încercăm şi cu tricourile şi la urmă, cu totul.



Şi totuşi, ce căuta Ana pe terenul de tenis? Păi am dus-o acolo ca să pot să-i ofer o alternativă la piscina din care nu mai voia să iasă. O mişcare inteligentă din partea mea, mi-am zis eu, mai ales că prietenul cu mingi, rachete, teren şi alte de-alea este antrenor de tenis şi are clubul ăsta, în caz că vă interesează. Şi face şi tabere de vară la locaţia unde tocmai fusei eu. Aşa că m-am dat bine pe lângă el să-i arate şi Anei cum se joacă. Şi i-a arătat.Şi ei i-a plăcut, ba chiar a şi prins câteva mişcări. Şi a rămas acolo, lipită de terenul ăla de la trei şi ceva după amiază până la şapte seara, când am ridicat ancora. Şi cică ar avea şi niscaiva inclinaţie pentru tenis. Şi da, sunt foarte mândră de ea. Şi da, aţi înţeles bine, acum tocmai mă laud cu ce copil energic şi sportiv am eu. Chiar am. Şi chiar sunt mândră, na, că am spus-o!
sâmbătă, 8 iunie 2013

Sâmbătă, la mine în bucătărie

Se face un aluat din 200gr făina, 150gr de unt bine răcit, un praf de sare și 4 linguri de apă. Se pune la răcit, într-o folie și se ține cam jumătate de oră la frigider. Se scoate apoi, se întinde frumos (o să se cam rupă, dar nu-i bai, ignorați aspectul și ruptăciunile și perseverați). Se pune în formă,  se bagă la cuptor până se rumenește ușor. Dați-i un bobârnac să vedeți cum sună, dacă pare tare, e ok, opriți cuptorul și scoateți-l pe balcon.

 Apoi, se amestecă în mixer 5 gălbenușuri de ou, 200gr. de zahăr, 3 linguri de amidon și o jumătate de litru de lapte turnat în fir subțire. Se adaugă vanilie (esență sau din baton) și se pune la foc mic să fiarbă, amestecând cu o lingură de lemn (musai) sau cu un tel. Se ia de pe foc când se îngroașă și se lasă la răcit. Se iau niște căpșuni de preferat d-alea bune, nestropite (maaare diferență de gust, băi nene), eventual de aici, se spală, se lasă la scurs. Când e aluatul răcit și crema așișderea, se asamblează tarta ca în imagine. Și... tataaaaam!
Acum vă las, că s-a terminat tarta și mă duc să mai fac una. Mai am un kil jumătate de căpșuni. Vă pupă mama!
vineri, 7 iunie 2013

Sanador, te omor!

Citisem deja pe net că lucrurile nu stau tocmai roz când e vorba de clinicile private. Ba că pierd analize, ba că le încurcă, ba că le greşesc. Astfel încât în dimineaţa cu pricina aveam un mare nod în gât datorat şi faptului că, de felul meu, nu mă simt chiar relaxată la ideea de a petrece minute bune cu capul într-un tub. Buuun, acestea fiind zise, vă anunţ că urmează partea în care încep să dau cu noroi în ăştia de la Sanador unde m-am dus să-mi fac un CT sinusuri din motive de presiune în urechi.

Ajung eu la recepţie şi mă trezesc cu o foicică vârâtă sub ochi, însoţită de un pix şi de o voce suavă: semnaţi aici, vă rog! Fiindcă am prostul obicei să citesc hârtiile înainte să dau cu subsemnata, constat cu surpriză că urmează să-mi asum responsabilitatea pentru tot răul care ar putea să mi se întâmple. Staţi aşa, păi eu nu vreau cu substanţă de contrast şi aici scrie cum că aş vrea sau in fine, că dacă medicul decide că e nevoie, accept. Aceeaşi voce îmi spune că ăsta e formularul şi că pe ăsta trebuie să-l semnez. Păi spune că mi s-a explicat tot ceea ce urmează să mi se întâmple şi nu mi-aţi spus nimic, zic. O să vi se explice imediat, zice vocea. Ok, aştept şi semnez după aia, zic şi eu. Bine, atunci plătiţi. Înainte? Păi da, aşa e la noi.

Teoretic poate că ar fi trebuit în momentul ăla să plec, doar că nu mai aveam timp să caut altă programare, aşa că am luat foaia, am tăiat partea cu substanţa de contrast, am scris că Nu mi s-a explicat nimic, am dat 150 de lei şi am luat-o către sala de aşteptare. Eeeh, partea bună d-abia acum începe. Mă aşez cuminte pe un scăunel, cu pulsul 120 de emoţie, când pentru remontarea moralului pacientului apare o asistentă înţepată care îmi smulge foaia din mână, intră într-un cabinet de unde iese două minute mai târziu cu o falcă în cer şi una în pământ:
- Nu aveţi trimitere? urlă.
- Am, dar am uitat-o acasă. Nu am ştiut că trebuie să vin cu ea.
- Păi, vă daţi seama ce faceeeţi? Eu de unde să ştiu că trebuie făcut CT la sinusuri şi nu la altceva?
- Vă spun eu, am semnat deja pentru asta.
- Doamnăăă, eu acum trebuie să-mi asum responsabilitateaaaaa!

Mda nasol, ştiu cum e că şi eu mi-o tot asumasem până atunci.
- Ok, uitaţi cum facem, zic, eu mă duc la recepţie, anulez programarea, îmi iau banii înapoi şi vin mâine cu biletul, e bine?
- Nuuuu, nu e bine! Că acum mă daţi pe mine peste cap. O să semnaţi că nu aveţi bilet.
- Semnez.

Câteva minute mai târziu, la fel de nervoasă, mă strigă să o urmez în sală. Intru, îmi arată cu degetul unde să mă aşez şi mormăie un să staţi nemişcată până vă spun eu.
- Păi, nu ar trebui să-mi acoperiţi cu ceva restul corpului?
- O să fac şi asta, nu e nevoie să-mi spuneţi dumneavoastră
- Şi ochii? şoptesc speriată.
- Ţineţi-i închişi.
Şi pleacă.

Au urmat vreo zece minute de groază. Unu la mână pentru că nu ştiam nimic despre CT, cum se simte, ce se întâmplă dacă deschid un pic ochii, cât durează. Doi, pentru că la un moment dat am început să simt cum se mişcă drăcovenia aia sub mine şi nu-mi dădeam seama dacă s-a terminat sau abia începe. Şi trei, pentru că e groaznic să ştii că nu poţi deschide ochii, fie şi pentru o secundă, ca să vezi unde te afli. Aşa că după vreo cinci minute de stat nemişcată, cu pleoapele strânse, am făcut un atac de panică, cu o senzaţie de sufocare şi cu tahicardie. Trec vreo zece minute, hop şi acritura care îmi ţipă un gata, îmi arată uşa şi iese pe hol după următoarea victimă.

Înainte să las Sanadorul plin de noroiul de rigoare, să vă spun că s-a întâmplat şi ceva bun în toată chestia asta. Acritura a reuşit să scoată din minţi toţi pacienţii de pe tura ei, astfel încât la ora prânzului, m-am trezit cu un telefon de la asistenta şefă, vădit îngrijorată de ceea ce s-a întâmplat cu isterica din subordine împotriva căreia primise o droaie de reclamaţii. Frumos din partea lor că au încercat, măcar de ochii soacrei, să rezolve problema. Poate chiar au rezolvat-o, poate că acritura e acum undeva, izolată, departe de lume şi de civilizaţie, torturată să stea cu ochii închişi într-un tub luminos care trozneşte sub ea.

În orice caz, la ora la care vă scriu nu ştiu dacă asistenta nevricoasă continuă să tortureze psihic bolnavii. Tot ce ştiu e că nu am sinuzită şi că habar n-am de ce am presiune în urechi. Când aflu ceva, vă anunţ.
joi, 6 iunie 2013

Little women

Trei mame. Trei fete. Toate şase în parc. Să fi fost în jur de opt seara când am pornit-o din loc spre casă, sub nişte picături calde de ploaie. Totul a pornit de la Ana cealaltă, aia blondă de i se zice Ana Mare pentru că... ei bine, pentru că e mai mare cu două săptămâni decât Ana mea, căreia i se zice, cum altfel, decât Ana Mică. Aşadar, Ana Mare a hotărât să meargă cu maică-sa la coafor să-şi tundă bretonul. O mişcare inteligentă şi necesară, având în vedere că fetiţa îşi ciumpăvise singură bretonul, la şcoală, cu forfecuţa pentru hârtie.

- Vreau şi eu să mă tund, mama! zice Eva, adică puştoaica numărul 3, după Ana Mare şi Ana Mică.
- Şi eu? Vreau şi eu cu fetele la coafor!
V-aţi prins, asta de glăsui ultima era a mea.

Aşa că, dragii mei, la orele opt seara, sub o ploaie de vară, trei muieri cu trei fete cucuiete au invadat coaforul din colţ, s-au instalat comod (fetele pe scaune, cu faţa la oglindă), mamele în picioare, sprijinind pereţii şi au început cu fâlfâiri de gene şi plete să arunce cu comenzi şi pretenţii în bietul personal mut de uimire: eu vreau bretonul într-o parte, mai scurt în stânga, mai lung în dreapta, eu vreau să mă spălaţi pe cap şi să-mi tăiaţi vârfurile, eu vreau să fiu prima, ba eu, ba eu!

După jumătate de oră, arăta aşa:


Nici nu contează cum a ieşit, nici nu contează că nu i-a făcut mare lucru, fiindcă s-a hotărât brusc că ea vrea părul lung, voi vedeţi ce zâmbet are? Zâmbetul ăla pe care doar o clipă de răsfăţ ţi-l poate da. Doar o clipă în care să închizi ochii şi să te laşi spălată, mângâiată, masată, periată de nişte mâini ce parcă ar ţese fericire în jurul tău. Da, noi femeile avem nevoie din când în când de asta. Chiar şi la opt ani. Chiar şi când ni se spune Ana Mică. Chiar şi când suntem cu mama.
miercuri, 5 iunie 2013

Shame on you British Council!


M-au dezamăgit cei de la British Council, unde Ana merge la cursuri de doi ani de zile. Duminică, ne-au dat o invitaţie la un picnic organizat de ei la Muzeul satului, cică cu ocazia lu' 1 Iunie. Ce mi-am zis io în sinea mea?! Frate, ăştia nu sunt Români, ăştia or să facă un picnic supercalifragilistic, cu jocuri şi ateliere în cea mai pură engleză britanică, cu păturici colorate şi coşuleţe de răchită mirosind a apple pie, cu profesori nativi plimbându-se pe peluză şi vorbind sofisticat despre vreme, cu pălării de soare cu boruri largi şi rochii înflorate. Aşa că m-am apucat voiniceşte sâmbătă seară să fac nişte pui shanghai, să-l arunc într-o casoletă, să pun şi nişte căpşuni parfumate într-un bol micuţ, totul aranjat frumos într-un rucsăcel pe care scria, ce altceva decât British Council, să aşez frumos şi nişte păhăruţe şi farfurioare de plastic şi duminică, la ora nouă, să scol copilul şi să-l pregătesc de marea distracţie.


Pe ăsta l-am găsit pe net, nu e al meu. Dar mi-ar fi plăcut.

Şi plecăm. Şi ajungem. Şi fâs cu F mare! Adică era o peluză plină ochi de pături, părinţi, copii şi coşuri cu de-ale gurii (ideea era ca fiecare să vină cu propriul pachet cu haleală), dar în rest un haloimăs pur românesc. În primul rând n-am găsit englezii. Oricât am ciulit urechea, oricât mi-am sucit gâtul în stânga şi-n dreapta, tot de-ai noştri dădeam. Apoi atelierele pentru copii existau, dar trebuia să le cauţi singur şi să speri că odată ce le găseşti, vei putea să te şi atingi de ele. Şi asta pentru că se desfăşurau la câte o măsuţă de vreo şase, şapte locuri în condiţiile în care de pe păturici dădeau non stop năvală cete de copii urlători, cu gura plină de mâncare şi mâinile murdare de diverse.

Ana s-a ales cu un desen pe o mână după o jumătate de oră de stat la coadă şi cu o pictură urâtă (aici nu e vina Regatului sau a Reginei Mamă, ci a ei că nu ştie să scuture pensula) după alte douăzeci de minute de aşteptare. Cel mai trist a fost faptul că lumea a venit. Era full pe peluza aia. Şi zău nu ştiu de ce. Ori suntem ahtiaţi după engleză, ori după mâncare. Stând cuminte pe păturica mea cu o cireaşă în gură şi făcând ochii roată în jur, păream printre puţinii nemulţumiţi. Mulţi arătau de parcă ar fi stat de mult cu coşul de picnic în hol, aşteptând ca cineva să le pună la dispoziţie o bucată de iarbă să-şi întindă pătura. Mai lipsea să scoată casetofonul, că în rest aveau de toate. Astfel încât, cam la jumătate de oră de la începerea evenimentului, bucata de Muzeu alocată British-ului semăna cu tabăra de refugiaţi de la Saint Denis. O mare de pleduri, şniţele, prăjiturele, călcâie (mulţi s-au descălţat), câteva sticle cu bere, vreo cinci legături de ceapă verde (toate la vecinii mei de pătură) şi doar două vorbitoare de limba engleză pe care le-am auzit din întâmplare citind nişte poveşti unui grup de copii. Sunt sigură că erau mult mai mulţi britanici printre noi dar, ori s-au speriat şi nu au vrut să fie recunoscuţi, ori pur şi simplu s-au românizat şi şi-au băgat cu eleganţă picioarele în propriul lor picnic. Un lucru e sigur: am halit repede şniţelele, au mâncat căpşunile şi am plecat val-vârtej în celălalt capăt al Muzeului să vedem morile de apă. Alea ne-au plăcut. Apoi, Ana a fugit, s-a împiedicat, a căzut, s-a julit, a plâns şi a vrut acasă. The end.

marți, 4 iunie 2013

De vorbă cu blogul

Teoretic astăzi nici nu ar fi trebuit să trec pe aici. Ar fi trebuit să stau liniştită, în lumea mea reală, printre ziare şi grozăvii. Ar fi trebuit să scriu despre cum se distrează românii la sfârşit de săptămână, la cererea unui francez curios. Ar fi trebuit să sun acasă şi să văd ce mai face. Dacă i-a plăcut peştele. Şi salata de cartofi cu ceapă. Dacă şi-a făcut tema la engleză.

Ar fi trebuit să mă uit pe geam şi să-mi spun că e o zi ca oricare alta în care am voie să nu am chef. De scris, de glumit, de inventat poveşti pentru ascultătorii de pe alte meleaguri, de povestit şi de vorbit. Nu ştiu ce mă nemulţumeşte. Un coleg care strănută cu zgomot infernal, o cafea răcită prematur, perspectiva de a bate magazinele în căutare de sandale măsura 33, cartea pentru serbare impusă de şcoală pe banii mei,  frigiderul meu cel gol, geamurile murdare, trezitul la 6h40, ziua de marţi?

- Auzi, măi, zice blogul. Poate că asta e. E marţi. Trece repede. O să vezi. Doar un moment prost. Vino mâine. Te aştept. Dar să nu mă iei iar cu d-astea de stare proastă, că mă oftic. Eu atât te rog: să nu-ţi baţi joc de mine că stricăm prietenia. Batem palma?
- Fie, pe mâine atunci. Pupici!

Două minute mai târziu.Tot marţi. Tot eu.
- Bloguleee!
- Ce mai vrei?
- Te iubesc, să ştii!
luni, 3 iunie 2013

Just perfect


... și eu!

Astăzi, despre numere

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Încerc să scriu lucruri pe care le consider interesante pentru copii aproximativ de vârsta Anei -- de obicei un pic mai mari, fiindcă încerc să prevăd ce mă așteaptă. Așadar, oarecum în continuarea articolului anterior despre etimologii, astăzi vreau să vă reamintesc -- și poate să vă spun și câteva lucruri noi -- despre numere. Știu, subiectul pare foarte arid, dar vă rog răbdați un pic cu mine; promit că nu va fi deosebit de dureros.

Primele tipuri de numere pe care le învățăm cu toții sunt numerele naturale. Numerele naturale sunt numerele întregi strict pozitive (1, 2, 3, ...). Strict pozitiv înseamnă că nu există nicio ambiguitate în privința "pozitivității" fiecăruia dintre numere; numărul zero nu este inclus între numerele naturale, pentru că nu este nici pozitiv, nici negativ: este ambiguu, iar numerele naturale nu se încurcă cu ambiguități de felul ăsta (voi reveni la finalul articolului la acest detaliu). Dar de ce le zicem tocmai numere naturale? Ce înțeles anume trebuie să extragem din acest nume?

Conceptul este foarte simplu și foarte intuitiv: numerele naturale sunt numerele pe care le folosim în mod natural atunci când numărăm: o vacă, două vaci, N vaci; un copac, doi copaci, N copaci. Un pui de vacă este un vițel; un pui de pom este un puiet -- nu numărăm niciodată două vaci și jumătate, trei pomi și-un sfert sau minus trei viței: ar fi nenatural. În paranteză fie spus, tot numerele naturale sunt folosite și pentru cardinalitate (primul copil, al doilea copil etc; niciodată al minus unulea copil, al zeroulea copil sau al trei sfertulea copil).
duminică, 2 iunie 2013

Poziția copilului

...preferată!

(ieri, în Cișmigiu)

sâmbătă, 1 iunie 2013

Baa baa black sheep

Spune-mi oaie, un' te duci
În colanți și în papuci?

De mâine-o să scriu în proză;
Stai să fac cu tine-o poză!

1 Iunie -- Cișmigiul copiilor





 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes