miercuri, 31 iulie 2013

Azi e vineri

Știu că nu e vineri, dar așa mă simt. Și nu pentru că am rămas home alone din motive de infantă făcută pachet și deportată la țară cu bunica, ci din motive de dată. Azi e 31 iulie, ultima zi de vară când poți încă privi în față, trage aer în piept și striga fericit: încă mai e! Încă nu se termină!

De mâine începe august. O lună și gata, se duce naibii și vara asta. Am așteptat-o un an întreg, am tremurat de frig, mi-am tras căciula mea cu moț peste urechile-nghețate de gerul din ianuarie, am plătit cu lacrimi în ochi facturile la gaze, am bătut străzile troienite și apoi înnoroite atâta amar de zile, am strâns din dinți în fiecare dimineață mohorâtă cărând un ghiozdan pe umăr și trăgând un copchil de mână, am făcut toate astea fără să crâcnesc cu gândul că mai e puțin și vine. Iar acum ea se duce ca o divă, trece pe lângă mine baletând ușor și mirosind a piersică, se îndreaptă fără măcar să privească spre chipul meu transfigurat de spaima de a mă vedea aruncată înspre un septembrie cu iz de școală și sfârșit de vacanță.

Dar azi e încă "vineri". Mai e un august ca o sâmbătă cu dimineți leneșe, cu cești de cafea aburindă, cu ore ce trec agale în pași de felină. Și apoi? Apoi e duminică dimineață. Până pe vreo 10 septembrie e încă week-end. Apoi vine după amiaza de duminică, aia în care începi să te pregătești, să-ți pui ordine în gânduri, aia în care te întorci, în care strângi, în care ajungi să ieși pe balcon din când în când doar pentru a-ți spune că uite, încă e lumină afară, încă mai ai timp, încă mai poți face ceva pentru tine.

Dar azi e încă vineri. Și Ana e la țară. Pentru vreo trei săptămâni. O s-o luăm într-o sâmbătă după-amiază, ca să ne mai rămână timp până la sfârșitul verii -- o auziți și voi cum se duce?
marți, 30 iulie 2013

O săptămână

Când am luat-o de la gară mi s-a părut mai mare. Era tot ea, dar parcă aerul de munte o făcuse mai serioasă şi mai calmă. S-a lipit de mine şi a răsuflat uşurată.
- Ce-ai făcut în săptămâna asta?
S-a aşezat cu un aer de om obosit pe fotoliul roşu din camera ei şi a oftat:
- E greu să ai responsabilităţi! Nu-mi place să iau decizii tot timpul.

Ce a aflat ea într-o săptămână? Că poate să doarmă singură, fără cele patru jucării de care nu s-a despărţit până acum niciodată. Că într-adevăr nu-i place de nicio culoare mămăliga cu brânză şi smântână, că îi place să se joace cu fetiţe mai mari lângă care să se simtă în siguranţă. Că sculatul de dimineaţă poate să fie obositor chiar şi pentru un copil, că are nevoie (poate mai mult decât alţii de vârsta ei) de o mângâiere şi de o încurajare. Îmi pare rău pentru ea, dar cred că va fi genul de gagică ce va pretinde să i se spună de trei ori pe zi că e frumoasă şi deşteaptă ca să poate funcţiona. A aflat că este foarte bună la tras cu arcul şi că a rămas cu frică de apă de la ultima experienţă la bazin. A înţeles că dacă rămâne singură în cameră să-şi plângă de milă nu va veni nimeni să o distreze şi că trebuie să facă ea un efort să socializeze. A văzut că nu-i deloc amuzant să ai grijă tot timpul de lucruri, să ţi le pui în ordine, să nu pierzi şi să nu uiţi. S-a hotărât că-i place tocăniţa şi că e super distractiv să ai banii tăi cu care să mergi la supermarket să-ţi cumperi ce vrei (noroc că nu a avut mulţi bani). Şi a înţeles că cea mai mare bucurie pentru un copil cu familie normală este să se simtă iubit şi ocrotit. De asta chiar i-a fost dor. Şi asta a avut nevoie să audă în fiecare seară la telefon ca să poate să se distreze în timpul zilei.

- Şi tu mama, ce ai făcut săptămâna asta?
M-am aşezat lângă ea pe fotoliul roşu din camera ei, am luat-o în braţe, am ţinut-o strâns preţ de câteva clipe şi i-am spus:
- Nimic special. Mi-a fost dor de tine.

Ce am aflat eu într-o săptămână? Am aflat că din când în când e bine să nu găteşti, să nu alergi, să nu ai grijă, să nu tresari, să nu faci. Dar doar din când în când. În rest, am aflat că trei camere la bloc pot deveni un spaţiu dureros de mare atunci când nu e ea. Am aflat că e încă mică şi că are nevoie de mine şi deşi ea plângea la telefon, eu mă bucuram în egoismul meu că mă vrea lângă ea. Am aflat că în Centrul Vechi se întâmplă chestii şi că există şi teatre vara şi prietene de care îmi era dor şi nici nu-mi dădeam seama. Am aflat că ea se descurcă mai bine decât îşi dă seama şi că pe măsură ce va trece timpul se va descurca din ce în ce mai bine. Şi că o jumătate din sufletul meu va râde de independenţa ei, iar cealaltă va plânge în hohote de dor şi de singurătate. Şi am mai aflat că nu am calculi biliari şi nici vreo afecţiune la ficat, că analizele au ieşit rezonabile, dar că probabil am mâncat ceva aiurea care m-a făcut să zac vreo trei zile şi să-mi petrec vinerea la doctor.

Acestea fiind zise, acum aţi aflat şi voi de ce nu am mai dat niciun semn de viaţă în ultimele zile.
miercuri, 24 iulie 2013

Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai mic din țară?

De fiecare dată când mă duc la coafor, ajung să mă simt ca în țara Lilliput. Și asta pentru că invariabil corpul meu este redus drastic și implacabil din vorbe. Nici nu mă așez bine pe scaun că și încep să am dimensiuni de păpușică cu care urmează să se joace niște doamne cu voci de fetițe.
- Ia să vedem, ce vă facem la perișor? Hai să mergeți să-l spălăm cu șamponel și apoi o să tundem puțin și bretonelul, bine? Și unghiuțele cum sunt, ia să le văd!

Încă nu m-am hotărât dacă îmi place sau nu ipostaza asta de fetiță ce urmează a fi făcută frumușică. Mă bucur că la cosmetică nu am ajuns să vorbim tot cu diminutive; nu dau exemple, dar mă bazez pe imaginația voastră ca să vedeți unde s-ar ajunge.

Totuși, am remarcat că această dorință de micșorare drăgăstoasă se practică nu numai la coafor ci și în alte locuri unde sincer, nu-mi doresc deloc să mă simt ca o jucărie. De fapt, acum că stau să mă gândesc bine, la noi totul are un iz lilliputan. Vânzătoarea din Mall îți vinde rochițe și bluzițe, doamna de la contabilitate îți semnează facturica, la brutărie tocmai au adus pâinică proaspătă, precupeața are roșioare, florăreasa te îmbie cu floricele (mai puțin când e vorba de tuberoze care poartă o denumire de matroane expirate și anume "chiparoase").

Dulcegăria asta ia însă proporții grotești la restaurant. Nu știu dacă mai există vreun loc în Europa unde mâncarea să fie atât de alintată ca la noi. Păcat că e fără rost și că de cele mai multe ori chelnerul care vorbește ca un copil de 5 ani e un mustăcios dat cu gel ce suferă și acum după vremurile când era șef de sală și prieten cu vreun Gicu de la partid. Așadar, degeaba comanzi tu o ciorbă de vită și o friptură cu cartofi și salată că tot te vei procopsi cu o ciorbiță de văcuță cu smântânică, un coșuleț cu pâinică și o fripturică cu o sălățică și eventual o berică și o prăjiturică -- asta dacă îți mai e fomică. Când vrei să plătești, aceeași poveste: banii se transformă cât ai zice pește în bănuți, de cele mai multe ori prea mulți pentru ce ai primit.

Așadar, de ce dracu' ne tot alintăm așa cu necunoscuții? Serios, ați auzit voi prin Austria să vi se aduc un snițelaș, la greci un călămărel, să vă vândă francezii cornulețe sau italienii pizzulici? Ori e moștenire rusească (ăia au multe diminutive), ori e felul nostru de a încerca să ne mângâiem unii pe alții pe cap (pardon, căpșor), atunci când știm că lucrurile oricum nu merg bine. Păcat că nu ajută...

Vă pupic!
marți, 23 iulie 2013

Pronto, lacrimi şi Revista presei

Ieri, la 10h era în tren spre Azuga. La 14h ne suna fericită că are camera la mansardă. La 19h ne povestea că e frântă după ce au alergat-o vreo două ore pe afară. La 21h plângea cu sughiţuri că vrea acasă în timp ce eu încercam să aflu dacă a păţit ceva sau dacă doar îi e dor de noi. Sper să fie doar dorul, că nu am reuşit să înţeleg nimic prin telefon.

Până la urmă ea a adormit plângând şi eu nu am mai dormit aproape deloc. Mai bine zis am reuşit să închid ochii abia spre 4 dimineaţa ca trei ore mai târziu să sar din pat bezmetică, să mă duc teleghidată spre bucătărie, să-mi fac repede o cafea şi să plec voioasă (e doar o vorbă, nu mă luaţi în serios) către Dani.

Înainte de toate trebuie spus că e vorba de o ea. Dani e mămoasă şi are ochii frumoşi şi nişte mâini uşoare ca de stomatolog bun. Dani e cosmeticiana mea şi astăzi era liberă doar de la opt dimineaţa. Şi dacă tot m-am dus până la salon şi tot era devreme, am zis că ce-ar fi dacă mi-aş aranja şi părul înainte de a mă năpusti spre ziarele de la birou din care urma să confecţionez o revistă a presei. La ora 9h30 eram netedă şi lucioasă, cu părul spălat, bretonul filat şi cu un copil la capătul firului fericit: dormise bine şi stricase duşul. Nu am înţeles prea bine cum dar, fiind vorba de fata mea, probabil că a tras de el cu forţa tipic masculină ce caraterizează ramura femeiască din familia mea.

În rest, sunt bine. Obosită, dar bine. Şi încă un pic stresată. Şi aiurită de cap, având în vedere că de ieri port în geantă un flacon de Pronto pe care am uitat să-l las acasă şi peste care am dat întâmplător, căutând ochelarii de soare.

Dragilor, aş vrea să mai stăm de vorbă, dar chiar nu mai pot. Mi se închid ochii şi e musai să profit de ultima geană de lumină pe care o mai percep pentru a termina de tradus o chestie cu România şi Bulgaria şi reforma sistemului judiciar. Dacă mai treceţi pe aici, scuturaţi-mă din când în când să fiţi siguri că nu adorm cu capul pe tubul de Pronto şi nu risc să devin şi antistatică, pe lângă netedă şi lucioasă!
luni, 22 iulie 2013

Sună, nu sună

Postul ăsta s-ar fi dorit altfel. Eu ar fi trebui să vin aici, în faţa voastră, pe la orele 10:30, imediat după plecarea trenului, şi ar fi trebui să vă spun să vă luaţi şerveţelele că urmează să vă puneţi pe plâns. O să facem şi asta, vă promit, doar că nu azi. Azi nu pot. Azi mă doare capul, destul de tare, fix în spatele ochilor. Aşa că astăzi o să vorbim tot de ea, de tabără, dar pe alt ton.

De exemplu, o să încep prin a vă spune că această tabără e prima din viaţa mea. Da, da, aţi auzit bine, e prima şi pentru mine nu numai pentru Ana. Şi asta pentru că eu nu am vrut nici în ruptul capului să merg vreodată într-un loc unde confortul meu ar fi riscat să stea sub semnul întrebării. Pur şi simplu, nu mi-a trebuit. Nici perspectiva de a scăpa de pisălogeala părintească, nici ideea de a face fel de fel de trăznăi, nici bucuria de a pune pastă de dinţi pe clanţa de la baie sau de a mă bate cu perne nu m-au făcut să dau patul meu de acasă, chiftelele bunicii sau buda mea curată pentru o săptămână de distracţie cu gaşca, undeva în sălbăticie. E drept că la decizia mea de a mă ţine strâns legată de mâna părintească a contribuit şi faptul că eram tipul de gagică blondă şi grăsună, complet împiedicată şi extrem de fomistă.

Şi totuşi, deşi aceste trăsături cumulate ar fi avut toate şansele să facă din mine o mamă posesivă şi extra grijulie, am decis că dacă Ana vrea, ei bine o voi lăsa în tabără încă din clasa I. Între noi fie vorba, eu credeam că nu o să vrea. Cum să-şi lase ea cei patru muţunache cu care doarme şi fără de care nu a vrut să se urce în avionul de Viena? Unde să plece ea, care încă se cere îndelung pupată şi alintată în fiecare seară, înainte de culcare? Şi cum să doarmă cu lumina stinsă, ea căreia îi e frică de întuneric? Ei bine, ca şi cum toate aceste probleme nici nu ar fi existat vreodată, Ana a sărit în sus la auzul veştii, a bătut din palme, mi-a declarat cu un zâmbet ironic bucuria de a scăpa de noi şi a spus de dimineaţă, în gară ce mişto e să te simţi mare şi responsabil!

O fi, nu zic nu, dar eu mă simt singură. Nu zic mai mult, că am spus că postul lacrimogen îl păstrez pentru zilele viitoare. Deocamdată aştept să mă sune să-mi spună că a ajuns cu bine. Dumnezeule, nu are decât opt ani şi eu am ajuns deja să stau lângă telefon şi să aştept! Ultima dată când făceam asta aveam vreo 20 şi toată viaţa înainte. Ăia care aveţi copii mici pe acasă, duceţi-vă şi strângeţi-i în braţe cât se mai lasă. Iar ceilalţi care nu mai aveţi copii mici, mai faceţi unul sau luaţi-vă încă un telefon, în caz că nu-l auziţi pe primul!
sâmbătă, 20 iulie 2013

Trei dorinţe

Stăteam astăzi şi mă gândeam că ce-ar fi dacă aş avea ocazia să mi se îndeplinească trei dorinţe. Adică, cum ar fi ,de pildă, să vină la mine un pitic (în poveşti e cu peştişorul de aur, dar mie mi se pare mult mai simpatic un pitic) şi mi-ar spune: auzi, băi fată, ia zi tu trei dorinţe şi să mor io dacă nu ţi le îndeplinesc! Şi la cum l-aţi auzit pe pitic că vorbeşte, vă daţi şi voi seama că nu e genul care se bagă la dorinţe serioase.

Adică, după ce se va fi proţăpit pe picioruşele lui mititele şi-şi va fi dat scufia cu moţ un pic mai pe spate, va scuipa printre dinţi o sămânţă de măr, îşi va şterge cu mânecuţa o urmă de muc din nara dreapta şi va continua: fatăăăă, da' să nu te prind cu d-alea de miss America că vrei să fie pace în lume, sănătate şi bucurie la tine în familie şi mult noroc în viaţa copilului, m-auzişi? Eu sunt doar un amărât de pitic şi mă bag să rezolv chestii d-astea de doi lei, mai o pereche de sandale, mai o ieşire la terasă, o noapte de amor, o poşetă, o rochiţă, ai înţeles tu, da?

De înţeles am înţeles, dar nu ştiu ce să cer. Asta v-o spun vouă încet să nu audă piticul că poate o să mă creadă idioată şi o să plece la altcineva mai hotărât. La bani nu m-aş băga că mi se pare cam de rahat să-i spun aşa pe faţă- dă mă şi mie o primă! La haine, nu ştiu ce să zic, adevărul e că mi s-au rupt pantofii negri, dar parcă n-am ajuns la cheremul unui pitic să-mi iau alţii. Aş încerca să cer ceva cu o vacanţă, dar când îmi pun io în cap să plec undevam apoi îi invit pe toţi piticii din lume să ia lecţii. Aş putea să-i cer să deretice prin casă. Dar nu aşa de mântuială, ci treabă serioasă cu spălat geamuri, dat cărţile jos din bibliotecă, râcâit mizeria din bucătărie, dar mai bine aş chema o femeie la curăţenie şi nu mi-aş consuma dorinţa. Ce să cer, ce să cer? Daţi-mi şi mie o idee până nu pleacă piticul. Oricum, dacă îl vedeţi pe stradă (îl recunoaşteţi după mânecuţa în dungi cu urme de muci) să ştiţi că e al meeeeu!
joi, 18 iulie 2013

Azi vă vorbesc despre frică

Mă plângeam deunăzi că un stomatolog a băgat spaima în infantă, fluturându-i nonşalant pe sub nas perspectiva de a-i extrage doi dinţi. Şi vă spuneam că m-am enervat. Şi cineva mi-a atras atenţia că e foarte posibil ca tocmai spaima mea de a-mi vedea copilul suferind să o facă pe Ana să se teamă. Şi că pe viitor, poate ar fi mai bine să o las singură în cabinet şi eu să rămân la uşă. Astăzi vreau să vă povestesc despre ce se poate întâmpla atunci când mama rămâne la uşă. E o poveste mai lungă, aşa că vă invit să luaţi loc, vă aştept să vă faceţi şi o cafea sau un ceai şi mă pun imediat pe povestit.

Povestea începe într-o zi de vară, la Sinaia. Aveam nici trei ani când am decis să mă cocoţ pe un gard şi să încerc să sar de acolo. O buşitură, un pocnet surd şi mâna mea flutura inertă din încheietură. Totul sub privirile mamei care nu a avut timp să mă prindă. A urmat apoi un lung periplu pe la spitale. Mai întâi la Azuga, unde nu aveau aparat pentru radiografie, apoi la Braşov şi în final la Bucureşti. Fractura era gravă: ambele oase rupte din încheietură şi încrucişate în cădere. Ştiu şi acum momentul în care a fost nevoie să-mi întoarcă mâna pe dos pentru a-mi face radiografia. Îl ştiu pentru că nu mi-a spus nimeni că o să mă doară. Dar nu asta a declanşat spaima care avea să mă urmărească timp de vreo douăzeci de ani. Spaima de doctori, de spital, de mirosul acela care mă făcea să mă ţin de pereţi să nu leşin şi care-mi provoca crize de tahicardie la nici zece ani.


miercuri, 17 iulie 2013

Rostul lumii

Am văzut că lumea vorbeşte despre cărţi pe ziua de azi şi mi-am zis ia să mă bag şi eu în vorbă, că şi eu citesc o cărticică frumoasă! Cărticică e impropriu spus. Cartea astea e specială. E frumoasă fără să aibă trăsăturile obişnuite ale cărţilor frumoase, e fascinantă fără să te ţină cu sufletul la gură, o laşi din mână şi apoi o cauţi iar, te simţi pe alocuri pierdut pentru ca în nici câteva secunde să te trezeşti luat pe sus de personaj şi dus unde vrea el. Şi el vrea departe şi tot timpul altundeva.

Cartea este despre o călătorie. Şi despre l'usage du monde, ca să respect titlul ei original din care a decurs românescul Rostul lumii. Cartea e adevărată. Omul ăla de pe copertă, băiatul ăla cu părul în vânt şi cu zâmbetul din colţul gurii chiar a existat. Nicolas Bouvier avea 25 de ani când a hotărât să lase totul baltă şi să plece cu un prieten pictor şi un Fiat Topolino din Balcani până în Afghanistan. Călătoria lor de un an şi jumătate a început la Belgrad şi s-a sfârşit la Khyber Pass. Dar ceea ce te face să vrei să-i însoţeşti nu este neapărat descrierea locurilor ci mai ales felul în care ele ajung să-şi pună amprenta pe existenţa a doi puşti. Că la 25 de ani nu cred că te poţi numi bărbat.

Cartea vorbeşte despre libertate. Libertatea în stare pură, aia pe care vrei să o urli din toţi rărunchii, aia pe care vrei să o arunci tuturor în faţă când viaţa ta abia depăşeşte două decenii. E o carte de aventuri, o carte despre câte poţi face atunci când timpul nu contează fiindcă îl ai din plin. E şi o carte despre regrete. Nu ale autorului, ci ale cititorului.

Voi, la 25 de ani, ce aţi fi vrut să faceţi şi nu aţi apucat?

marți, 16 iulie 2013

Un aer de demult

Nici nu mai ştiu de când ne cunoaştem. Să tot fie vreo zece, doisprezece ani. A apărut la noi în casă pe vremea când locuiam într-o garsonieră, foarte aproape de fosta Operetă. Era frumos acolo. De la geam se vedea până hăt departe, spre Casa Poporului. Pe vremuri, din spatele blocului începea Uranusul cu străzile lui şerpuitoare, cu casele de două sau trei etaje ce stăteau maiestoase în curţile mărunte din care seara se ridica mirosul de Regina Nopţii şi se auzeau clopotele de la Mitropolie şi de la Mihai Vodă.

Într-una din acele curticele mă jucam eu cu Irina. Ne cunoscusem la grădiniţă şi ne împrietenisem în ziua în care ei i-a căzut un dinte şi plângea după bunica. Bunica ei era armeancă. Venise în exil în România cu soţul şi cei trei fii ai lor şi cu o soră paralizată care îşi petrecea viaţa într-un fotoliu, înşirând mărgele pe aţă. Acum, bunica nu mai există. Nici sora, Zaroug o chema. Nici Uranusul şi nici casa. Au demolat-o într-o dimineaţă cu o bilă uriaşă de fier ce a zdrobit cu forţă sufrageria mare cu masa sub care ne ascundeam de părinţi, camera rotundă cu televizor, bucătăria cu holul ei uriaş pe care mintea noastră de copii îl transforma în patinoar.

În dimineaţa aceea, am stat ţinându-ne de mână, în plină stradă, urmărind cu privirile bălăngănitul bilei ucigaşe până când pereţii au cedat cu un icnit şi s-au prăbuşit într-o mare de praf şi cărămizi. Atunci, Irina a luat o cărămidă de pe jos şi strângând-o la piept, ca pe o păpuşă, a pornit cu ea spre noua casă. Nu ştiu dacă o mai are şi acum. Nu ştiu dacă a luat-o cu ea în Canada.



Sursa foto aici

De la geamul garsonierei mele, se vedea o bucată a copilăriei. Garsoniera am pierdut-o acum câţiva ani. Un proces, o retrocedare. Noi am picat la mijloc. Ne-am bucurat că aveam deja altă casă. Pe el, l-am luat cu noi. Nu am vrut să-l lăsăm acolo. Şi aseară...ei bine aseară s-a stricat.

Fără să dea niciun semn, ca o pisică care se ascunde într-un colţ, departe de privirile indiscrete ale familiei, aerul nostru condiţionat a rămas blocat. Acum hârâie încet, cu trapa închisă, ca şi cum toate gândurile le-ar ţine pentru sine. A devenit introvertit. Şi inutil. Şi de neraparat, zice consortul. Eu nu vreau încă să cred. Dar, nu ştiu de ce, m-a făcut să-mi aduc aminte de mine pe vremea când urcam agale străzile din Uranus, cu mama de mână şi cu bucuria că aveam să mă joc cu Irina. Astăzi îmi e dor de ea. Şi de atunci.
luni, 15 iulie 2013

M-am enervat!

- Ia să vedem, deci ai început să porți aparatul?
- Ihî, zice ea, aruncând o privire destul de nesigură în jur.
Apoi, către mine.
- Trebuie purtat zilnic, știți, nu-i așa?
- Da, am ajuns la douăzeci de minute pe zi.
 El mă dojenește blând.
- Dar ar trebui să-l poarte vreo două ore.
- Păi n-ați spus să o luăm treptat? Acum va pleca în tabără și nu poate să-l ia cu ea.
- Eeeeei,  poate reușește totuși să-l poarte și acolo.
- Stați așa, v-am zis că pleacă în tabără și că acolo nu are cum să stea cu drăcovenia în gură și inițial ați spus că nu e nicio problemă.

Se uită la mine și vede că mă înfurii. Pe bună dreptate. Aparatul ăsta e unul special care o împiedică să deschidă gura și care o obligă să respire doar pe nas. Nu vreau să-mi imaginez cum s-ar simți printre alți copiii care s-ar distra pe seama ei. Respir adânc și zic:
- În altă ordine de idei, vedeți că se vede un pic de alb pe gingie, deasupra caninului. E vreo problemă?

Îi deschide gura, aruncă o privire și spune pe cel mai calm ton din lume:
- Ah, trebuie să-i scoatem dintele. Și pe ăsta și pe cel de lângă. Cresc ceilalți permanenți prin spate. Ăștia sunt de lapte, dar nu se mișcă.
Mă uit la el și prima întrebare care-mi dă prin cap este "frate, tu ești prost?". Cum naiba spui asta în fața unui copil care este oricum îngrozit de mersul la stomatolog?!  Reformulez, încercând să o liniștesc pe Ana care se albise la față și dădea să plângă:
- Eu zic să așteptăm să vedem poate cad dinții de la sine. Dacă nu, vedem atunci, n-are rost să ne grăbim, nu-i așa?
El mă dojenește din nou:
- Doamnă, dar care e problema? O extracție nu e mare lucru. Ce, doar nu îi e frică de anestezie?
"Chiar că ești prost", zic în sinea mea. Apoi, cu voce tare:
- Are doar opt ani, e normal să-i fie frică.

După care, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, începe să-mi țină o teorie a tartrului. Că are prea mult. Că nu e bine spălată pe dinți. Hop, sare și colega și dă-i și luptă cum că e nevoie de o igienă orală riguroasă. Explodez:
- Vă rog să înțelegeți că o spăl pe dinți de nu știu câte ori pe zi și pur și simplu nu reușesc să curăț mai bine. Atâta pot eu și gata. M-am plictisit să fiu certată și să mi se tot spună că nu fac. Am detartrat-o acum două luni și mi s-a spus că e prea des. Acum, voi spuneți că nu e suficient. Nu faceți toți aceeași facultate?

Poate că am fost cam arțăgoasă. Poate că doctorul cel tânăr mă consideră o mamă cretină și exagerată care își ferește copilul de o mică anestezie. Poate că doctorița cea și mai tânără m-a bodogănit printre dinți pentru felul meu de a reacționa. Dar, dragii mei doctori, încetați să mă mai trageți de urechi. Cine naiba vă dă vouă dreptul să mă certați și să-mi spuneți că o extracție dublă la un copil de opt ani nu e mare scofală? Lăsați-mă pe mine să decid dacă e sau nu mare lucru și mai ales, hai să nu avem discuția asta de față cu pacientul mai ales când el abia ajunge să se urce singur pe scaun.  Și încă ceva, vă rog să vă faceți timp să-mi explicați, să mă informați, să-mi spuneți alternativele și apoi LĂSAȚI-MĂ PE MINE SĂ DECID! E DREPTUL MEU!
sâmbătă, 13 iulie 2013

De ce Thassos

Gata. S-a terminat cu marea pe anul ăsta. Mă rog, cel puțin așa cred. Cu noi nu e niciodată sigur, așa am zis și anul trecut și până la urmă am mai băgat o tură  în septembrie. Pentru aceia dintre voi care m-au așteptat răbdători și care au mai trecut pe aici în ultimele două săptămâni de s-au uitat pe poze, nu e nevoie să spun că am fost în Thassos. Din nou. Adică, în prezent, totalizăm în viața noastră o lună și jumătate de insulă grecească. Păi și nu v-ați plictisit, băi frate?!, o să ziceți voi. Nu, frate! o să zicem noi.

În Thassos nu te duci să te distrezi. Scopul suprem al unei vacanțe pe această insuliță ca un spârc este să stai. Da, să stai așa ca porcul, lungit pe plajă, cu un frappe sau o bere în mână și să te uiți tâmp la mare. Muuult de tot. Apoi te ridici, te întinzi, arunci o privire galeșă către soare și te arunci în apă cu un plescăit ce-i face pe peștii de sub tine să o ia la sănătoasa. În Thassos sunt pești sub tine. Sunt pești și în furgoneta ce trece în fiecare dimineață, pe la unsprezece, pe strada mare din Skala Potamias, de se adună oamenii să cumpere pentru grătar.

În Thassos, oamenii au grătar în curte și se gospodăresc de multe ori singuri. În Thassos, oamenii sunt români. Majoritatea. De ce strâmbați din nas? La Vama Veche sunt tot români. Și la Sinaia. Ei bine, acum sunt și în Thassos. Dacă pe greci nu-i deranjează, n-o să mă deranjeze pe mine sau pe voi.  Mulți vin aici pentru că e mai ieftin și mai frumos decât la noi. Vin pentru că un studio cu două sau trei paturi, cu aer condiționat, cu balcon, chicinetă echipată și curte în față costă 25 de euro pe noapte, dacă ai negociat cu vreo două luni înainte. Atât au plătit niște amici aici.  Vin pentru că poți mânca la fel de bine cu 30 de euro, un prânz pentru trei persoane cu pește proaspăt, cât și cu 10 euro dacă îți place girosul. Și n-are de ce să nu-ți placă. Vin pentru că grecii s-au apucat și, de anul trecut până acum, au tradus toate meniurile în română, au învățat să facă mujdei, au înțeles că dacă sunt mulțumiți, românii se vor întoarce în număr și mai mare. Vin pentru că de anul trecut și până acum, bulgarii și-au reparat drumurile și acum se circulă super bine. Și atunci se întorc. Ca noi.

Sigur, de data asta nu a mai fost ca prima oară. Nu am mai avut fluturi în stomac la fiecare nouă plajă. Nu am mai fotografiat toate lagunele și toate caprele întâlnite pe drum. Nu ne-am mai pornit cu tot calabalâcul să descoperim zilnic noi și noi peisaje. De data asta, îndrăgosteala s-a transformat în iubire. Din aia trainică, solidă, în care știi că te poți baza unul pe celălalt. În care știi că și dacă e marea mai rece și vântul mai puternic, până la urmă tot va fi bine. În care ești dispus să-i ierți fără ceartă celuilalt micile scăpări, o zi mai proastă, un nor de ploaie, o plajă cu pietre sau o bere mai scumpă, pentru că a doua zi va veni la tine cu un soare puternic, cu o mare transparentă și o salata de vinete cu feta de te va lasă fără cuvinte.

Vara asta ne-am gândit cum ar fi să trăim aici pentru un an de zile. Să ne mutăm pe insulă. B. să ia comenzi în continuare pe Net și eu să colaborez cu firme de turism din România și să aduc clienți în Thassos. Da, și Ana să meargă la școală acolo, în capitală și să învețe greaca. Ar fi bine și ar fi posibil. Am aflat că se plătește cam o sută de euro pentru traducerea unui meniu din engleză în română. Noi ne-am oferit să corectăm unul pe gratis. Însă Dimitris ne-a dăruit un borcan de trei kile de miere și un altul de dulceață de coji de portocale. Și ne-a făcut cinste cu vin. Și la plecare ne-a luat în brațe și aproape că i se umeziseră ochii. Și pentru asta și pentru apa aia turcoaz și pentru fericirea Anei și pentru liniștea noastră, eu m-aș muta în Thassos. Să stau și să-mi fie bine.

joi, 11 iulie 2013

Foto jurnal Thassos VII

Probabil ultima captură a sejurului -- mâine plecăm spre casă.

marți, 9 iulie 2013

Foto jurnal Thassos VI

L-am facut şi pe-ăsta!

duminică, 7 iulie 2013

Foto jurnal Thassos V

Bate vântul în Thassos...

sâmbătă, 6 iulie 2013

Foto jurnal Thassos IV

Vrei să fim prietene?


vineri, 5 iulie 2013

Foto jurnal Thassos III

Vã pupã Jean!

joi, 4 iulie 2013

Foto jurnal Thassos II

În seara asta, pe plaja din Skala Potamia. Ne e bine.

miercuri, 3 iulie 2013

Foto jurnal Thassos

Un balaur cu trei capete făcut de Stănceşti să moară de ciudă toţi părinţii care se lăfăiau la soare cu o bere în faţă.

 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes