joi, 31 octombrie 2013

De-a ce ne jucăm noi

Mă plângeam ieri că Ana nu se joacă mai niciodată singură. Spre seară, mi-am dat seama că am fost un pic nedreaptă. De-a lungul timpului, au existat câteva jucării care au ținut-o ocupată timp bun, la ea în cameră. Printre astea se numără și asta de-o vedeți acum în fața voastră. Nu, nu vedeți dublu, sunt chiar două cutii ce conțin practic cam același lucru: hârtii frumoase și o cărticică cu diferite metode de pliere și o sumedenie de modele de origami.


   




Spre surprinderea noastră, când le-a primit, Ana ceacarenustăsingură le-a înșfăcat pe amândouă, s-a baricadat la ea în cameră de unde a ieșit după trei zile, ținând între mâini cam așa ceva:




Da, partea proastă e că hârtiile de origami nu se reproduc singure în cutie, așa că la un moment dat se termină și ele. Ce trebuie să știți înainte de vă decide dacă merită sau nu investiția este că până la jocurile astea, Ana nu avea nicio înclinație către origami, nu-i plăcea, nu o pasiona, ba chiar declara că este o îndeletnicire prea bibilită. Ce voia de fapt să spună este că până la aceste jocuri, toate atelierele de origami la care participase implicau prezența obligatorie a unui adult. În schimb aici, dragi părinți, pregătiți-vă să savurați îndelung o cafea. Nimeni nu va avea nevoie de voi. În cazul Kitului Origami, cartea cu modele e super bine făcută și explicațiile suficiente pentru un copil.  Cât despre cărțulia frumos intitulată Initiation a l'origami (cu accent pe i), acolo lucrurile stau și mai simplu: hârtiile sunt deja marcate acolo unde urmează să fie îndoite. Rien de plus facile, ca să păstrez aceeași notă pariziană. Singura problemă la franțujii ăștia: prețul. Nu e prea prietenos, dar, dacă credeți că cel mic s-ar bucura și voi pe lângă el, poate vorbiți cu Moșu'. Oricum, ăștia de la Djeco de făcură origami-ul sunt super tari în chestiile pentru copii. Au fel de fel de jocuri foarte faine, le găsiți prin librării mai mari, de exemplu la Eminescu, la Universitate sau pe aici.
miercuri, 30 octombrie 2013

Haide, Ana, găseşte-ţi şi tu ceva de joacă!

Cred că după "mama te iubeşte cel mai mult pe lume", "dă televizorul mai încet" şi "cum adică ţi-e foame, că abia ai mâncat?", propoziţia asta este cea care se aude cel mai des la noi în casă. Şi nu de ieri, de azi, ci din totdeauna. Am senzaţia că dacă vrei să o chinuieşti pe Ana, atunci o trimiți la ea în cameră şi o obligi să se joace. În momentul ăla vei vedea o figură abuzată, cu o buză tremurândă ce atârnă în jos, vei auzi paşi mici şi furioşi urmaţi de un trântit nervos de uşă. Gata, a intrat în camera de tortură, aia cu bucătărioară de la Imaginarium, cu cutia plină de Lego, cu păpuşi cu rochii şi aripi de fluture, cu biluţe, cubuleţe şi sumedenii de chestii minuscule pe care le pierde prin toate cotloane şi care reapar la intervale regulate din furtunul aspiratorului.

Sunt perfect de acord că pentru un copil este mult mai amuzant să se joace cu cineva decât de unul singur. Deşi, după mine, jocul de unul singur are şi el avantajele lui: îl poţi schimba sau opri când vrei, poţi să dai nume păpuşilor fără nicio explicaţie, poţi să schimbi regulile din mers şi în general nu trebuie să cedezi, să te pliezi şi să ţii cont de toţi mofturoşii. Dar sigur, asta zic eu, un adult fericit să călătorească în lume de unul singur şi care poartă zilnic nenumărate monologuri interioare ce se încheie de fiecare dată cu un zâmbet larg şi o mângâiere simbolică pe propriul cap, semn că uite, dragă, ce bine ne înţelegem eu şi cu mine.

Cu Ana însă problema jocului tinde să devină pe alocuri îngrijorătoare. În termeni duri, aş spune că copilul ăsta e incapabil să-şi ocupe timpul de unul singur. Dacă aş lăsa-o, ar fi în stare să zacă la televizor zile întregi. Şi nu pentru că e pasionată de toate programele pentru copii, ci pur şi simplu din lipsa oricărei dorinţe de a-şi căuta altceva de lucru. Şi pe bune că nu sunt multe ocaziile în care trebuie să se dea cu capul de pereţi în căutare de distracţii. De obicei, după lecţii, iese în parc, în weekend se vede cu vreo prietenă sau mergem la film, başca tenisul şi engleza, aşa că nu ar avea de ocupat decât vreo câteva ore. Dar atunci când ele există, panică totală! Începe prin a se gudura de mine: ai treaaaabă? Vrei să ne jucăăăăm? Uneori vreau, dar uneori n-am chef. Uite aşa, nu vreau să joc nici Monopoly, nici să ne facem căsuţă, nici să înşirăm păpuşile sau să ne jucăm de-a restaurantul. Mai accept uneori să mă coafeze, că măcar mă lasă să stau jos şi să nu vorbesc. Dar aş vrea să pot să şed şi eu locului cu o carte în mână sau cu ochii pe geam fără să mă trezesc cu un căpuşor blonziu ce-mi ţipă triumfător în ureche: aha, deci nu faci nimic acum, hai să ne jucăm!

Mă gândesc că poate ar fi normal să aibă şi ea o pasiune, ceva care să o facă să stea de una singură şi să se simtă bine. Mi-e groază că în curând va da năvală în calculator sau va deveni genul lipit de telefon, dependent de fb sau mess sau alte drăcovenii.

La voi cum e? Cu ce se joacă ai voştri?
marți, 29 octombrie 2013

Acest program este interzis minorilor

Încă de dimineaţă încerc să-mi dau seama ce fel de zi este asta. Adică, până acum pare doar banală, îmi pare rău pentru ea că nu pot să spun mai multe şi totuşi, are un je ne sais quoi tomnatic care mă face să vreau să-i mai dau o şansă. Este fix genul acela de zi în care simt nevoia să fac ceva special, deşi ştiu că programul obișnuit, pe ore, nu-mi va lăsa prea mult loc pentru imaginaţie.

Hm, ce să fac eu cu tine, dragă zi de marţi? OK, ceva, ceva am eu în minte, dar nu sunt sigură că merită investit un dram de nebunie în ideea asta a mea, mai ales că acum nu prea e momentul. În primul rând pentru că soarele ăsta jucăuş care m-a despuiat la prânz de pulover nu va mai dura mult. Gurile rele zic că spre joi gata cu distracţia, cică ar începe ploile. Gurile bune ( nu ştiu cum să le zic altfel) spun că vremea bună se va întoarce de săptămâna viitoare. Apoi, uitându-mă eu cu drag la Ana nu pot să ignor (deşi aş vrea), faptul că toate bluzele au ajuns să aibă mânecile trei sferturi şi toţi nădragii par d-ăia de pescuit. Şi deci, oricât aş nega realitatea, oricât aş scutura energic din cap urlând nu, nu, nu, tot trebuie să mă duc s-o îmbrac. Apropo, am dat o raită pe la magazinul Victoria unde un cardigan simplu pentru fetiţe era la 120 de lei. Deci, huo și evitaţi Victoria!

Şi uite aşa am ajuns să vorbesc iarăşi despre copii când începusem aşa de bine povestea cu marţea mea banală. Acum, să mă înţelegeţi: mie îmi plac lucrurile banale şi domoale. Asta înseamnă că totul e în regulă, că mintea mea nu are motive de foială, că pot să mă uit cum trece timpul fără să-mi scormonesc creierul în căutare de soluţii. Despre asta, în schimb, în altă poveste. Serios, merită un post special şi dacă va fi şi vreun psiholog prin preajmă, atunci cu atât mai bine, poate îmi voi rezolva şi câte ceva din probleme.


Bine, bine, hai că v-am plimbat destul cu vorba şi tot n-am ajuns la subiect. Ideea este că săptămâna viitoare trimit copilul trei zile în tabără. Şi aş avea chef să fac ceva mişto cât lipsește ea, ceva pentru mine și ceva mai mult decât a merge la cosmetică. Voi ce ziceţi, vreţi să vă povestesc despre unde pleacă Ana, cu câţi va dormi în cameră, ce vor mânca şi cât de îngrijorată voi fi sau mai bine trecem la făcut planuri serioase pentru adulți? Nu ştiu, cum vreţi şi voi, să nu ziceţi că am decis singură.
luni, 28 octombrie 2013

Nu e el foarte frumos, însă este sănătos

Poate nu e cel mai arătos tort din lume (normal că nu e, nu sunt nici eu chioară), dar credeți-mă că este genul de prăjitură capabilă să te facă să dormi liniștită și cu conștiința împăcată că ai făcut tot ce ai putut pentru a-ți hrăni familia într-un mod corespunzător. Și asta se datorează nu măiestriei în ale bucătăritului (rețeta e super simplă, dați un search pe sfântul gugăl după tort cu mere caramelizate  sau aveți un pic de răbdare să scriu despre ce mă frământă pe mine și va spun eu cum să-l faceți), ci merelor.



Ce mare scofală, o să ziceți, e plină piața de mere! Mda, doar că după ce ultimele mere cumpărate de mine din piață, dela Obor, erau degerate în interior și aveau gust de carton, am apelat again la ei. Știu, ați mai citit probabil despre sera lor și legumele aferente, acum au și mere care, vorba Anei, parcă ar fi de la noi, de la țară. Poate nu sunt ele perfecte, poate nu sunt nici cele mai frumoase, dar sunt pe bune, adică d-alea de muști și-ți rămâne atârnat de cerul gurii gustul ăla de fruct proaspăt cules. Și dacă până și bona mea care are prieteni cu livadă de meri m-a asigurat că "astea sunt d-ale noastre, doamnă, cum erau pe vremuri", apăi înseamnă că am cumpărat un dram de sănătate de la oamenii ăștia. Și dacă tot vă vorbesc despre ei, hai să vă spun că au un spanac absolut demențial, cu frunză mică și fragedă, o salată creață dulce și parfumată din care a mâncat până și copila, au și cartofi care, nu știu dacă știați, dar sunt printre legumele cele mai periculoase atunci când sunt tratate (practic, substanțele se bagă în pământ și leguma este infestată cu totul, iar e-urile persistă și după curățare). Eu mi-am luat de la ei și legume de ciorbă și pe bune că îi dau alt gust. Nu știu, poate sunt eu subiectivă, pentru că îmi place că vin acasă, că nu sunt scumpi, că nu-mi iau bani de transport, că încearcă să facă o treabă bună și sper să reziste pe piață. Eu zic că pentru noi, ăștia de stăm în București și nu avem rude la țară, merită cumpărat, măcar din când în când. Prețurile sunt doar un pic mai mari decât în piață, iar gustul nu se compară, la fel ca satisfacția că îi dai copilului o porție de sănătate. Dacă a ajuns Ana să pună gura pe salată, credeți-mă, oameni buni, rar am mai avut asemenea victorie!

Bun și acum pentru cei care ați avut răbdare să mă citiți până la capăt și nu aveți chef să căutați pe net, iată și rețeta pe care am luat-o de aici (unde arată și mai frumos decât al meu, dar pun pariu că merele mele sunt mai bune, nah!)

Ingrediente

  • 5 mere
  • 5 linguri zahar pentru zahar ars
  • 5 linguri zahar pentru compoziție
  • 5 linguri gem
  • 5 linguri faina
  • 5 linguri ulei
  • 5 linguri apa
  • 5 oua
  • 1 plic praf de copt
  • esență de rom și vanilie
Începem prin a carameliza zahărul și tapetăm cât mai uniform vasul cu zahăr ars. Apoi, curățăm merele de coajă, le scoatem cotorul și umplem locul rămas cu gem, stafide, eventual un praf de scorțișoară.  Punem merele umplute cu gem în vasul cu zahăr ars și le băgăm la copt la pentru vreo zece minute, cât să se înmoaie puțin merele. Pregătim acum compoziția tortului de mere coapte - spargem ouăle și separăm albușurile de gălbenușuri. Gălbenușurile se pun într-un vas alături de zahăr, ulei, apa și esențe și se freacă bine. Albușurile se bat spumă iar când s-au întărit se adaugă gălbenușurile și se incorporează cu grijă, amestecând de jos în sus, pentru a nu se lăsa albușul. Amestecăm cele cinci linguri de făină cu praful de copt și apoi presărăm în ploaie în vasul cu compoziția, amestecând în același fel. Turnam compoziția peste vasul cu merele coapte și băgăm vasul la cuptor. Tortul de mere coapte cu zahar ars se ține la cuptor la foc mediu (175-200 grade C) aproximativ o jumătate de oră (dar testul scobitorii este cel mai sigur). Acum, în rețeta de bază era și un sirop care se turna peste tort odată scos din cuptor. Eu m-am lipsit pentru că oricum era ușor prea moale, dar dacă vă interesează îl găsiți pe net.

Bon appetit, everyone!



vineri, 25 octombrie 2013

Cât pe ce să fiu la Praga

Eram cu vecina mea de la cinci. Şi cu încă nişte persoane, printre care o fată foarte vorbăreaţă, cu o claie de păr negru care se încăpăţâna să-i intre în ochi. Tocmai ce ne povestea ceva, când i-am văzut cum se apropie. Erau cam trei sau patru, toţi la costum, cu ochii mici, de asiatici, cu cravate negre, păr dat cu gel şi cărare pe stânga. Ciudat cum îmi aduc aminte încă de chestia asta.

Când i-a văzut pletoasa noastră a dat un ţipăt şi ne-am repezit cu toatele spre prima gură de metrou. Ştiam că nu trebuia decât să vârâm în aparat o hârtie de 29 de dolari ca să obţinem un bilet către primul tren spre Podul cu Sfinţi. Da, ăla din Praga. Ăla frumos, cu statui şi oameni ce forfotesc veseli printre artiştii ambulanţi şi marea de gură cască. Ăla pe care l-am văzut în urmă cu vreo zece ani când m-am îndrăgostit iremediabil de Praga. Ăla pe care urma să mă plimb din nou azi noapte, în vis, dacă nu m-ar fi trezit dulăul blocului cu urletele lui nocturne. 

sursa foto aici
 Nu ştiu de ce hârtia era de 29 de dolari, nici cum o cheamă pe pletoasă, nici de ce eram urmărite de chinezi şi nici nu-mi pasă. Tot ce aş vrea să ştiu e de ce nu pleacă dracului câinele ăla de sub geamurile mele deşi îl urăsc şi el ar trebui să simtă asta.
joi, 24 octombrie 2013

Ora de tenis și clipa de glorie

Ce, credeați că acum o să încep să vă povestesc despre cât de mult îi place Anei la tenis și despre cât de tare se distrează cu antrenorul și despre cât e de mișto clubul și despre cum l-am cunoscut eu pe patron? Ei bine, nu. Tot ceea ce urmează să vă povestesc e despre mine. Da, da, despre mine cu M mare, nah! Și despre cum am atins eu celebritatea și despre cum visez deja la ziua când voi împărți autografe și voi face cu mâna fanilor. Dacă nu vă interesează să împărtășiți cu mine clipele de glorie, aflați că dacă rămâneți cuminți prin preajmă o să vă arăt și niște poze cu Ana și mai ales o să vă spun cum m-am cunoscut cu patronul de la tenis. Ce ziceți, promiteți să stați pe aici ca să am și eu cui să mă laud? Vă rooog!

Povestea începe așadar, ieri seară, la ora de tenis. Odată plasată copila în sală, mă duc în camera rezervată părinților să mă uit la teveu cum joacă Ana (da, da, puteți urmări pe ecran ce fac copiii). În jurul meu, vreo trei mame, plus o bunică. La un moment dat, persoana din stânga mea se întoarce către mine:
-Să știți că vă citesc blogul!

 Oooh, dulci cuvinte! Clopote de sărbătoare începură să-mi dăngăne în suflet. Mă vedeam pe covorul roșu, înaintând sub privirile admirative ale unui public numeros, ferindu-mi frumoșii mei ochi albaștri de blițurile agresive ale paparazzilor, strângând mâini și împărțind zâmbete.

- Am recunoscut-o pe Ana! continuă vocea de lângă mine.
Mda, ok, o să o las și pe ea să meargă cu mine pe covorul roșu. Dar mai în spate.

- Am așteptat să văd cu cine e și așa am știut că sunteți dumneavoastră.
Aha, deci eu nu prea semăn cu cea din poze. O fi de bine? Oare par mai grasă în realitate? Oare chiar sunt? Sau poate mai bătrână? Sau mai ștearsă? Data viitoare să am grijă să mă dau cu ruj, că nu se știe de unde apar cititorii.

În timp ce eu mă gândeam deja cum voi organiza seri de lectură cu postări de-ale mele pentru părinții de la tenis, se termină și ora și mutra transpirată a Anei mă readuce cu picioarele pe pământ, călcând în picioare clipa de glorie.



Și pentru că am promis și pentru că m-ați ascultat până la capăt, iată și dezvăluirea: cu patronul am fost colegă de clasă, în liceu. Doar colegă, da? Știu, e o poveste banală, dar măcar v-am ținut aproape.










miercuri, 23 octombrie 2013

Teatrul absurd

Bona și frisonul
(piesă într-un act)

Scena I

Eu intru în casă. Bona se mucărește vizibil în fața mea.

Eu: Puteți să mergeți acasă. Văd că ați răcit.
Ea: Vai, sunt foarte, foarte bolnavă! (tușește)
Eu: Mă rog, e doar o răceală. Ați luat-o probabil de la noi.
Ea: Doamne ferește, dar eu nu v-am acuzat de nimic.


Scena II

Bona stă în hol și se îmbracă.

Eu: O să vă fie cald cu ditamai paltonul ăla.
Ea, mucărindu-se: Păi sunt răcită. Am frisoane. E drept că nu simt nimic, dar așa mi-a zis Ana că trebuie să ai, dacă ești răcit.

Altfel o avem la noi, în familie,  de peste opt ani de zile și am supraviețuit.

marți, 22 octombrie 2013

Time out

Am decis să-mi iau ieri o zi liberă. De meritat, o meritam, pentru că lucrasem cu două weekenduri înainte. De avut nevoie, aveam, pentru că la ora unu o programasem pe Ana la dermatologie (din motive de zgaibă ce nu mai trece) şi apoi la şapte trebuia să ajung cu ea la prima oră de tenis. De trezit de dimineaţă, m-am trezit oricum, având în vedere că am un soţ ce ajunge acasă în jur de nouă seara şi deci a-l scula cu noaptea-n cap pentru a pregăti infanta de şcoala riscă să devină motiv de divorţ.

Iată-mă aşadar acasă, în ziua mea liberă, înarmată la opt de dimineaţă cu o ceaşcă de cafea în dreapta şi o lingură de lemn în stânga cu care amestecam vârtos într-o viitoare carne pentru musaca. Două ore mai târziu, prânzul bolborosea domol în cuptor, cafeaua era terminată, iar eu frecam de zor dulapurile din bucătărie prin fundul cărora nu mai umblase nimeni în ultima jumătate de an. La douăsprezece fără un sfert eram în curtea şcolii, la fără zece cu Ana de mână şi la şi un sfert cu ea la doctor. Apoi, cu o reţetă în dinţi, am pornit-o agale spre casă. Chiar aşa, agale!

luni, 21 octombrie 2013

Doar un bănuț

Stați așa, nu plecați!  Nu e un post umanitar, dacă asta ați înțeles din titlu. E doar un filmuleț pe care chiar merită să-l vedeți, merge minunat cu cafeaua de luni dimineață (mai beți una, dacă pe prima ați terminat-o deja) și cu soarele de afară. Și da, toată povestea a început de la un copil și-al său bănuț.

O săptămână frumoasă vă urez.


vineri, 18 octombrie 2013

Dominat sau dominant?

"Îmi pare rău, dar eu nu o mai las pe fetiţa mea să se joace cu a dumneavoastră."

Recunosc că la început am simţit un val de furie cum îmi intră în corp şi cum se duce fix până-n vârful capului, pârjolind tot ceea ce ar trebui să existe pe acolo. Mă uitam la bonă şi nu-mi venea să cred că cineva, o altă bonă a unei colege de clasă, a decis să-i interzică odraslei avută în grijă să se mai joace cu a mea. Motivul? Ana e prea autoritară şi să ştiţi că mie nu-mi place că o tot dirijează pe a mea.

Care ar fi acum întrebarea corectă? Are persoana aia dreptate şi da, Ana e fire dominantă? Sau de ce crede persoana asta că are dreptul să intervină în raportul de forţă dintre doi copii, fără ca vreunul dintre ei să aibă vreo problemă cu asta?

joi, 17 octombrie 2013

Timp liber

Ce facem cu timpul liber al copilului? Nu, n-ați înțeles, eu aici chiar aștept un răspuns de la voi pentru că personal, am o mare dilemă. Dacă ar fi să răspund fără să mă gândesc (știți voi, ca în testele alea de genul: "alege prima imagine care îți vine în minte"), aș răspunde "lasă-i-l lui să se bucure de el!" Doar că, fără să fiu un spirit competitiv exacerbat, nu pot totuși să nu remarc din ce în ce mai mulți prichindei care la nici zece ani fac deja o limbă străină, ba chiar au început-o și pe a doua, un curs de karate, unul de șah și eventual și ceva olărit sau origami în weekend.


marți, 15 octombrie 2013

Ne-am găsit jumătatea

L-a ales într-o seară dintr-o grămadă de confrați. S-a uitat îndelung, s-a dat mai aproape, i-a măsurat pe toți din priviri, i-a atins cu palma mică și până la urmă l-a ridicat triumfătoare de codiță:
- Ăsta e al meu! Pe ăsta îl vreau!

L-am luat acasă ca pe un pui mic, vârât sub haină, doar cu codița afară.
- O să-l cheme Jumi-Juma! Jumi-Juma Stăncescu!

Uite mama, a crescut! Acum stă singur în poponeț!
Apoi a stat toată seara cu el în baie. L-a băgat în chiuvetă, l-a spălat cu șampon, iar duminică am avut petrecere.
- Îi tai moțul, a zis, și harșt i-a ciopârțit cu o forfecuță o bucată minusculă din coadă. Am aflat apoi că Jumi (așa i se spune în familie) a ales de pe tavă o trusă de doctor și o hârtie de 5 lei.
- O să ai un nepot deștept și cu bani! a spus mândră ca orice mamă și a plecat legănându-l în brațe spre camera ei.
La somnic, dovlecel mic
 L-am găsit de dimineață dormind cuminte într-un cărucior de păpușă, învelit până sub jumătatea galbenă cu o față de pernă. Ce să vă mai spun despre el? Să știți că în general e cuminte, nu face mizerie, nu vorbește neîntrebat și deocamdată nu dă semne de putrezire. Pupe mama pe el de cucurbitaceu frumos!
luni, 14 octombrie 2013

Roșia Montană- mea culpa

Aș fi putut să intru tiptil într-o polemică din care probabil aș fi ieșit cu coada-ntre picioare la vederea figurii ei descumpănite semn că iar o plictisesc cu explicațiile mele. Aș fi putut să o duc astă vară acolo, în munți, să vadă și ea cât mai are ce vedea. Aș fi putut să iau o hartă și să fac un cerc maaare de tot, acolo unde riscă să nu mai fie curând nimic. Nu am făcut nimic din toate astea și probabil că nici nu aș fi fost aseară la Universitate, dacă Ana nu m-ar fi întrebat acum vreo câteva zile:
- Mama, dacă oamenii ăia riscă să otrăvească pământul, tu ce faci,  mă lași să trăiesc într-o țară ca asta?

Și pentru prima dată de la începerea protestelor, m-am simțit direct responsabilă de ceea ce se întâmplă. Sigur, în mintea mea eram și până acum conștientă de răul care riscă să se petreacă sub ochii noștri și recunosc că eram bucuroasă că ies oamenii în stradă. Și că sunt mulți și că așa nu se vede că eu nu sunt. Sau tu, sau tu. Dar pentru copilul meu, eu eram marea absentă.



Și atunci m-am gândit că și dacă a doua zi are școală și trebuie să-și facă ghiozdanul și să meargă mai devreme la culcare, că și dacă îmi era peste mână să ies seara din casă, să bat drumul până în centru și înapoi, că și dacă stătusem toată ziua la birou (mda, eu mai lucrez și-n weekend-uri uneori), trebuia să fim și noi acolo. Acolo unde aseară  nu mai erau atât de mulți ca-n alte dăți. Și asta m-a speriat. Pentru că eram obișnuită să-i știu acolo, cerându-mi drepturile. Pe-ale mele și pe-ale copilului meu. Și pe-ale copilului vostru. Parcă nu sună prea bine, așa-i?
vineri, 11 octombrie 2013

Love story

 - Sunt aşa de fericită. Azi m-a luat în braţe şi mi-a spus în sfârșit că-i place de mine!

Mă uit la ea cum stă cu o rază de soare fix deasupra capului, îmbujorată, cu ghiozdanul ăla mare mai, mai să se prăvălească sub greutatea lui. Recunosc că nu mă simt pregătită şi totuşi dincolo de cei 135 de centimetri ai ei, încep să văd cum se zbate să iasă şi să crească un suflet de femeie. O iau de mână şi o văd cum mă trage într-un colţ din curte şi-mi şopteşte complice la ureche: 

- Vrei să-ţi povestesc?

Nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Să râd pentru fetiţa care acasă doarme încă cu un şoricel de pluş cu urechi mari şi roz sau să plâng pentru că o văd cum se grăbeşte să crească, să o pornească pe un drum care mă va face să mă lipesc de pereţi, să-mi ţin răsuflarea să nu mă simtă că sunt lângă ea şi că vreau să rămân acolo. Şi-n timp ce ea turuie roşie de emoţie despre colegul de clasă care a strâns-o în braţe la ora de sport şi care a invitat-o să-l viziteze la after school (ştii mama, era aşa de serios că parcă m-ar fi chemat să-i cunosc părinţii!), eu nu pot să-mi smulg din minte imaginea unui ghemotoc de fetiţă ce altădată stătea cu privirea agăţată de mine pentru a prinde curaj să purceadă în a descoperi lumea din jur. 

Și acum e pe cale să mai facă o descoperire. Mi-o șoptește încet cu o voce tremurândă, fericită până în vârful degetelor că i se întâmplă tocmai ei.
- E așa de bine, mă face să mă simt mare!


Aș putea să-i spun că știu cum e. Am trecut și eu prin asta. Prima dată când am simțit fluturi în stomac aveam fix vârsta ei. Era tot un coleg de clasă. Apoi a fost un altul. Și altul. Și tot așa. Și da, eram așa de fericită și încă sunt. Dar azi povestea e doar a ei. Mă uit cum stă acolo mică și cuminte, cu părul luminat de raza de soare ce-i dansează pe creștet și-mi vine să spun  "știi, mamă, noi, femeile...". Și iată-mă  într-un octombrie capricios, sprijinită de gardul unei școli ca să vorbim pe îndelete  despre el. Și cum e, dar cum ți-a zis și tu atunci ce i-ai răspuns? Și-mi vine să o strâng în brațe și să-i mulțumesc razei de soare că sunt aici, cu ea și că ea, cea îndrăgostită și atât de fericită mă preferă pe mine tuturor celor din jur ca să-și strige victoria. Mica ei victorie de fetiță ce tocmai a descoperit cât e de frumos să iubești și să fii iubit.

Acum ea doarme. Strânge șoricelul în brațe și visează la poveștile ei de copil. Iar eu? Eu mă bucur că pot să vă spun o poveste de iubire. Prima. Curând va trebui să învăț să tac. Mă pregătesc pentru ziua aia. Pentru ziua în care voi sta lipită de gardul școlii uitându-mă la ea cum șușotește cu prietenele ei, petrecând un el cu privirea. Voi sta acolo și voi aștepta să vină  și să spună ceva. Sau doar să vină și să tăcem împreună. Atunci nu vă voi povesti nimic despre asta. Din respect pentru ea. Și de frică să nu-i pierd încrederea. Pentru că noi, mamele, știm cum e. Și nu e simplu. Dar e atât de frumos, mai ales când el te ia în brațe și spune că-i place de tine. 

Iar voi tații? Al nostru i-a urat cu un zâmbet larg "casă de piatră". Da, știu, e încă mică.
joi, 10 octombrie 2013

Dansați?

Sunt furioasă. Furioasă că de trei săptămâni încerc să găsesc o amărâtă de sală de dans unde să o duc pe fie-mea să țopăie în voie. Atât vreau: să se distreze. Nu vreau performanță, nu vreau șpagat, nu vreau podul de sus sau de jos. Vreau să găsesc un loc unde să nu fiu furată, păcălită și luată de fraieră din primele minute. Dacă te uiți pe sfântul Google, cursurile de dans pentru ăștia mici se înșiră ca ciupercile după ploaie. Realitatea e însă cu totul alta.

Vis-a-vis de casă s-a deschis o școală de dans, dar...
- Noi facem performanță, doamnă, nu ne ocupăm cu țopăiala!
Buun. Deci aici, nu. La Alexandreea mi s-a spus că Ana va fi fericită să învețe să danseze, că totul e minunat, că prima oră e gratuită să vadă fata dacă-i place, deși cu siguranță o să-i placă, doar că...
- Abonamentul de 8 ședințe (o lună) e 80 de euro.
Poftiiiim? Cum adică, 365 de lei pentru 480 minute de dans? De ce?!

La alții se face doar salsa, la alții doar vals și tango, la Moșilor e scump și peste mână. Ia stai, uite unii care ar fi ok. Locație relativ aproape, prețuri mai prietenoase decât până acum. Hai să-i sun, zic. Dau peste Mihai Nu-mai-știu-cum care îmi spune că ei nu fac performanță, că la ei important e să se distreze copiii și că mă așteaptă cu cea mică să ne cunoaștem și să vedem la fața locului cum stă treaba, eventual să participe și la o oră să vadă dacă-i place.

Și iată-ne azi, la 17:40, la școala Dance Time. Vine și numitul Mihai. După o strângere de mână, dau să mă năpustesc asupra lui cu o ploaie de întrebări. Mă întrerupe din avântul meu și-mi sugerează să vorbim după oră.
- Nu vrei să dansezi și tu cu copiii?
Ana se uită lung la el, ezită și tace.
- Dacă te hotărăști, poți să dansezi și tu cu fetițele; cum vrei tu.

Acestea fiind zise, ne conduce într-o sălițică mică-mică, unde trei puștoaice și un instructor tinerel fac încălzirea (între noi fie vorba, mă omoară rotirile alea de cap, de degete, de mâini și de glezne care consumă un sfert de oră la început și încă unul la sfârșit din cele 60 de minute plătite). În sfârșit se ajunge și la partea de dans, moment în care Ana decide că vrea și ea să participe.
- Ah, iată că s-a lăsat convinsă! zice o voce din spatele meu. Dar de ce stați aici, în ușă, nu mai bine veniți în sala unde țin eu cursurile pentru adulți că poate vreți și dumneavoastră să participați?
Întorc capul și dau de Mihai, care aflu că face cursurile de dans pentru oamenii mari.
- Păi dacă plec de aici cum mai văd ce face copilul și dacă merită să-l dau la dans? zic și rămân proțăpită în ușă.

Trece ora de dans care, fie vorba între noi, nu m-a dat pe spate. Adică din câte am văzut ideea e să învețe niște mișcări standard pe care le repetă de o mie de ori până ajung să facă toate într-o sâmbătă. Dar nu asta e problema. Problema apare atunci când eu, adultul ăla pe care l-ai invitat să vadă ce și cum fără nicio obligație, îți spun că nu vreau să ia o decizie pe loc. Mai întâi, aflu că prețul de pe site, ăla despre care mi-ai spus la telefon că e specificat, de fapt e altul.
- Păi ăla era la promoție, iar promoția s-a terminat. Scrie și pe site.
- Nu mi-ați spus asta la telefon. Iar în momentul ăsta nu știu dacă vreau să dau 490 lei pe 16 ore. Eu știam de 420. Serios, trebuie să mă mai gândesc, mai ales că înțeleg că odată plătit abonamentul nu mai pot recupera nimic din el dacă fiica mea se răzgândește și nu mai vrea să vină.
- În regulă. Atunci plătiți ora de azi: 45 de lei, că nu e la abonament. Plus apa plată a fetiței; ia să vedem: 49 de lei.

Am plecat. Furioasă că am plătit, deși nu ar fi trebuit, o oră de probă, că nu am cerut (și nu mi s-a oferit) chitanță, că am târât copilul prin trolee, că nu știu de ce mama dracului e așa de greu să fii fair play și să-mi spui de la început regulile jocului. Femeie, plătește o oră și vezi dacă fie-ta e mulțumită! Dar nu-mi spune că-mi oferi ceva, pentru că eu te cred. Știu, greșesc, n-ar trebui să te cred -- dar eu așa am fost învățată. Și acum sunt furioasă. Pe tine că m-ai mințit,  pe mine că m-am lăsat păcălită și pe Ana că i s-a făcut sete. Glumesc: pe ea nu!
marți, 8 octombrie 2013

Lumea mare pe blogul meu mic

Măi oameni buni, ştiţi deja că eu nu poci sta mai mult de vreo două, trei săptămâni fără să încep să trepidez, să mă uit cu jind la valize şi să bat Internetul în lung şi-n lat doar, doar mi-o pica vreun chilipir care să mă ducă printr-un colţ de lume măcar trei, patru zile. Ei bine, anul ăsta tristeţe totală la mine în ogradă pentru vacanţa din noiembrie a Anei. Cu atât mai mare mi-e nefericirea cu cât în ultimii doi ani ne-am răsfăţat ba la Paris, ba la Viena, iar acum nu se întrevede nimic la orizont. Aşa că B. s-a gândit că ce-ar fi să ne urcăm în maşină şi să mergem un week-end la Veliko Târnovo, la vecinii noștri bulgari? Să fim ca în povestea nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos. Adică nici acasă, nici chiar în vacanţă, nici mega distracţie, dar nici vacanţă coclită între betoane. Ideea nu pot să spun că mă satisface în totalitate, mai ales că mi se pare riscant să mergem în noiembrie într-un locuşor care are toate şansele să fie deprimant de la o oră încolo. 

Oricum, silitoare, m-am apucat să caut de dimineaţă câte ceva despre orăşelul bulgăresc şi am picat aici. Şi aici am rămas. M-am simţit exact ca la o masă festivă în faţa unui platou imens cu gustări care de care mai apetisante. În două click-uri poţi să ţopăi de pe un continent pe altul, să-ţi faci planuri de vacanţă, să afli tips-uri pentru excursiile cu copiii, să ştii unde să bei şi să mănânci bine, totul garnisit cu poze, cu impresii, cu linkuri, cu idei de petrecere a timpului liber, într-un cuvânt un site super bine structurat. Şi mai mult decât atât, un site cu versiune şi-n engleză şi-n franceză. Iar dacă despre partea cu engleza nu mă hazardez să-mi dau cu părerea, apoi despre franceza, numai de bine, parole! Felicitările mele traducătorului, ascultătorii mei francofoni ar fi fericiți să citească așa prezentări.Aşa că iată, îl trec şi pe el pe lista mea de bloguri că poate vă foloseşte şi vouă vreodată. Pe mine m-a ajutat cu Veliko Tarnovo. Doar că mi-a făcut poftă și cu Portugalia. Sau cu Budapesta. Unde mai pui că e şi mai aproape şi că au şi târg de Crăciun în decembrie. Ce să fac, ce să fac?
luni, 7 octombrie 2013

Nopți albe de acordeon

Nu mi-am făcut iluzii că o să stea nemișcată absorbită de ceea ce va vedea și va auzi. M-am gândit de la început că e posibil să se plictisească. Dar mi-am zis  că mai bine se plictisește cu o muzică bună în fundal, decât cu vocea lui Dexter ce răsună din televizor.

Cât despre noi, ăștia marii, toate aplauzele pentru Emy Drăgoi și William Sabatier. Chapeau bas, chers messieurs! Mulțumim pentru călătoria cu ochii închiși pe care am făcut-o din străzile întortocheate din Montmartre până în birturile învăluite în aburi de alcool din Buenos Aires.  Pe Ana s-o iertați încă câțiva ani, ea s-a bucurat mai ales pentru pizza de după. Dar nu m-ar mira ca pe la 20 ani să-i răsune în căști așa ceva:

vineri, 4 octombrie 2013

Infuzie de a fost odată

Disclaimer:  acest post este pentru prietena mea și pentru toate prietenele din lume care de ziua lor sunt triste.

Draga mea,

Poate pentru alţii e doar o cană. O cană numai bună de ţinut pe birou în zilele friguroase de iarnă. O cană din care poţi să sorbi absentă două, trei guri de ceai cu aromă de scorţişoară şi lămâie. Poate că peste câteva zile vei şi uita de ea. O vei rătăci printr-un fund de sertar, o vei lăsa acolo, departe de priviri indiscrete şi la adăpost de mâini străine dornice să o atingă, să o întoarcă pe toate părţile şi să zică cu un zâmbet de complezenţă hm, e drăguţă

Dar cana asta ştie să spună poveşti. Eu am învăţat-o. Pe fundul ei, pe pereţii de porţelan, stau agăţate într-un suspans diafan amintiri ce aşteaptă să fie infuzate. E de ajuns să te uiţi la ea, să o ţii în palme, ca povestea să înceapă. E o poveste cu a fost odată, o poveste începută demult, când părinţii erau tineri şi copiii lipsiţi de griji, o poveste cu miros de sandviciuri calde şi croissante pariziene spusă la ceas de seară, pe malurile Dâmboviţei şi podurile Senei, o poveste despre blonzi şi bruneţi, rostită de atâtea ori în gând cu r graseiat şi accent grav. E o poveste cu poduri cu sfinţi şi prieteni buni, cu un băieţel blond şi o fetiţă cu ochi albaştri care pot să umple cu râsul lor tot golul din cană.

Şi draga mea, de fapt cana asta nu e niciodată goală. Ea doar te aşteaptă să tragi aer în piept, să te opreşti din fugă, să stai un pic pe loc şi s-o laşi să-ţi spună o poveste. O poveste cu a fost odată şi cu va trăi fericită până la adânci bătrâneţi. De unde ştiu asta? Hm, cana mi-a spus-o. 


 
joi, 3 octombrie 2013

Prostii de blondă

Povestea de astăzi începe astă vară, pe o plajă din Thassos. Într-o dimineață, în timp ce se juca pe malul mării, Ana se împrietenește cu o fetiță româncă. Din vorbă-n vorbă, aflu că părinții ei lucrează tot la radio, ca și mine. De fapt, la același radio ca și mine. Ce bizar, ce coincidență! Și tu la ce etaj ai biroul? Și cum îl cheamă pe șeful tău? Și câte emisiuni ai pe zi și câte sâmbete lucrezi? Și blablabla și blablabla vreo săptămână întreagă în care ne vedeam zilnic pe plajă și... atât. Pentru că la prânz mâncam în locuri diferite și seara aveam programe separate.

Eeeei și abia acum începe adevărata mea povestea.
Ieri, la radio, la coada de la bufet. În timp ce stăteam docilă la rând, văd cu coada ochiului un tip care mă fixa cu privirea. Mă uit un pic,  decid că nu-l cunosc și mă concentrez pe un pateu cu brânză. Privirea persistă în ceafa mea. Mă întorc și parcă-parcă mi-ar spune ceva, dar insuficient pentru a catadicsi să încerc o conversație. Și tocmai când să plătesc pateul am o străfulgerare. El e! Omul de pe plajă! Tatăl fetiței din Thassos!
 - Salut! Ce mai faci?
- Păi mă tot uitam la tine, dar nu ziceai nimic!

Așa că, blondă și suavă, mă trezesc zicând  în  gura mare după cum urmează:
- Scuză-mă, dar e prima dată când te văd îmbrăcat și nu te-am recunoscut!
Pampam!
miercuri, 2 octombrie 2013

Doresc ca micile mele rândulețe...

Dragul meu,

Ultimele două zile m-au convins. Sunt total dependentă de tine. Simplul fapt de a mă trezi dimineaţa şi a nu te zări mă aruncă într-o stare de depresie totală care mă face să-mi caut cu înfrigurare perna pentru a-mi acoperi cu ea capul şi a sta acolo, ascunsă, fără dorinţa de a deschide ochii şi a începe o nouă zi.

Ştiu că nu poţi fi lângă mine clipă de clipă. O știe şi totuşi chiar şi atunci când orele târzii ale serii te trimit departe de mine, eu stau şi visez la ziua următoare cu speranţa că te întorci. Te rog, înţelege-mă: nu vreau să par o femeie disperată, nu vreau să mă agăţ cu putere de tine cu riscul de a ne prăbuşi împreună, dar nu pleca! Nu încă. Nu acum.

Nu pot să cred că totul s-a terminat între noi în doar trei luni şi nici acelea pline. Nu mă lăsa pradă gândurilor negre, hainelor groase, puloverelor necălcate, cizmelor nelustruite. Fii bărbat şi stai dracului aici, așa cum ai făcut-o şi-n alţi ani!

Iartă-mă, n-am vrut să spun asta! Dar nu ştiu ce să mă fac fără tine. Mi-e frig şi mi-e urât şi-mi vine să plâng gândindu-mă că în timp ce eu stau și te caut din priviri tu mângâi forme și piei cu parfum oriental.

Băi soare, vino naibii acasă!

Pupici,
Eu.

P.S Na și un cântec, poate îți bagi mințile-n cap.




marți, 1 octombrie 2013

Prăjitura de doi lei

Înainte să spuneți " ce doamne iartă-mă mai e și asta!", stați să vă explic. Am primit acum două zile o leapșă de la Ada. Genul acela de leapșă la care nu prea ai cum să spui "sunt pe coco", deși sincer, asta îmi venea să zic: copilul era tușitor și mucos, afară ploua torențial și eu nu aveam de nici unele în casă. Și totuși...ei da, și totuși undeva mă simțeam responsabilă. Responsabilă pentru o luptă pe care nu doresc nimănui să o cunoască. Așa că, ieri, după ce am ajuns acasă murată de ploaie, după ce am muștruluit infanta din motive de carte uitată la școală și cuvinte mâncate în temă, după ce am constatat că nu mai am decât un ou în frigider și niciun pic de frișcă, m-am apucat în disperare de cauză să încropesc o tartă cu mere în formă de leu cu iz românesc. Adică așa, mai în cădere liberă față de cei cu mutră din marțipan, năsucuri roz și urechi de alune de prin vecini.  Îmi pare rău că nu am apucat să vă dau și vouă leapșa mai departe, dar sunt mulțumită măcar că azi noapte, la mine în bucătărie, doi lei zâmbeau fericiți în miros de mere coapte.

 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes