Să nu uiţi să mă iubeşti

Sunt o pârâcioasă. Asta e. Avantaj mie, că am blog şi pot să mă plâng. Nu de ea, că o iubesc prea mult să mă apuc să mă vait în public. Ci de o parte din ea. Aia care uită. La greu. Uită cărţi. Uită teme. Uită să scrie. Uită să-şi facă. Uită ce are şi ce n-are.

Ai zice că e de ajuns să trăieşti înconjurat de oameni care-şi fac datoria ca să înveţi, la rându-ţi, responsabilizarea de mic. Aş! Geaba o tot dai în sus şi-n jos cu cât e de important să faci cât poţi tu de bine, să nu-ţi bagi picioarele în munca ta, să nu tragi chiulul, să nu te laşi pe-o ureche pe principiul las' că merge şi aşa. Se uită la tine, te aprobă cu ochii mari şi languroşi, te pupă pe obraz cu admiraţie şi apoi...uită.

Şi ce e cel mai rău este că pare că nici nu-i pasă. O spune senină, cu o vocişoară semi amuzată că - vezi, doamne- ce haios e să-ţi scrii temele în pauză, să te uiţi pe cartea colegului, să o pui pe mă-ta să umble de nebună să-ţi recupereze cărţile lăsate prin dulapul de la şcoală. I-am spus să-şi noteze ce are de făcut într-un carneţel. L-a ales singură de pe raft, de la Cora. Un carneţel frumos cu coperţi cu fluturi. Doar că, normal, a uitat să se uite în el. Şi de fapt, nici nu ştie pe unde e. Prin sertarul de la birou, ăla de s-a înţepenit într-un maldăr de hârtii stricate pe care nu se îndură să le arunce? Printr-un ghiozdan aruncat pe jos? Sau poate o fi căzut undeva, după birou, printre peruci de omuleţi Lego sau creioane roase la capete? De dimineaţă, i-am găsit doar o şosetă. Cealaltă stătea frumos, prinsă elegant pe un umeraş din dulap. Eh, s-o fi agăţat de sarafan şi a rămas atârnată acolo! Sigur, aşa fac şosetele astea- se agaţă singure!

Nu-mi place să o boscorodesc. Nu-mi place de mine când ţin discursuri şi prelegeri despre responsabilitate. Nu-mi place când mă enervez şi când mă simt strânsă cu uşa şi forţată să tot controlez teme şi ghiozdane. Din prima zi de şcoală, i-am spus un singur lucru: fă cât poţi tu de bine. Să fii tu mulţumită, că ce e acolo în caiet sau pe hârtie, e despre tine. Doar că ea preferă să vorbească şi nu să scrie. Să ţină discursuri, să agite masele, să ia iniţiativă, să-i facă pe ceilalţi să râdă.

Uneori, mă întreb cu voce tare, cum ar fi să uit şi eu. Chiar aşa: să uit să o duc la şcoală, să fac de mâncare, să-i organizez petreceri şi vizite, să mă trezesc dimineaţa, să respect deadline-uri, să fac interviuri, să fiu unde trebuie şi când trebuie. Atunci, abia atunci, lasă privirea în jos şi şopteşte doar să nu uiţi să mă iubeşti!