vineri, 28 februarie 2014

1 Martie- mărțișoare, draci și italieni

Astăzi sunt un amalgam de trăiri. De bucuria ei că a dus la școală mărțișoare. De stupefacție în fața celor care cărau flori individuale după ce plătiseră oricum un buchet colectiv pe clasă. De duioșie că o fetiță de cinci ani mi-a dăruit în holul radioului o zambilă. De disperarea că voi pune iar vreun kil, două pe mine după ce cartonul cu prăjituri oferit de cei doi colegi ai mei a tronat toată dimineața fix pe biroul  de lângă mine. De sentimentul datoriei împlinite după ce mi-am luat în primire doi pui scumpi, dar naturali aduși la ușă de cei de la Ograda Verde și de o pungă cu legume proaspete și nestropite de la dealerii mei de sănătate. Apropo, dacă vă place spanacul, profitați: este genial, fraged și super bun. De fapt, totul este bun la ei și nu foarte scump.

M-am simțit răsfățată de mama care mi-a dat o cratiță cu sarmale în foi de viță, de bona Anei care ne-a adus bomboane, de cea mică care mi-a făcut un ghiocel din fel de fel de materiale și încă nu m-am văzut cu consortul pe ziua de azi.

Dar acum din amalgamul meu de sentimente, furia stă să bufnească. Încerc să o țin acolo, să o îndes spre străfundurile ființei mele, să-mi spun că oricum nu am ce face, dar uite că ea, furia, pândește orice mișcare greșită, orice privire piezișă, orice "mama, mă ajuți la teme?". Nu, nu mă voi enerva,  nu mă voi răzbuna.

Doar că voi urla un pic aici, pe blog: mi-aaaaaauuu anulaaaaat zboruuuuul de la Romaaaaaaaa! Și acum, în loc de ora 12h30 va trebui să zburăm la 19h. Și vom ajunge târziu și sunt un pachet de draci! Alitaliaaaaaa ești o companie de toată mierda sau cum s-o zice la tine acolo! Dar de dus, tot mă duc! Gata, am zis-o!
marți, 25 februarie 2014

Parenting din cărți

Când Ana avea vreun an, am descoperit într-o după-amiază de vară o pată alba pe umărul ei stâng. La început am crezut că a prins-o soarele aiurea și că locul acela o fi fost ferit de breteaua de la tricou și d-aia nu se bronzase. Apoi, am văzut ca pata nu trece. Dimpotrivă, pielea se bronza frumos doar de jur împrejur. M-am gândit la vitiligo. Am citit despre asta. M-am speriat. Dar nu era. Am dat pata cu multe creme. Nu trecea. Cel mai greu mi-a fost să accept că Ana putea să nu mai fie perfectă, așa cum o știam eu. Pata există și-n ziua de astăzi. Și va rămâne. Se vede la plajă, se vede când restul pielii se bronzează. E mare, dar nu doare și nu pune probleme. E un nev acromic, un fel de pată depigmentată. Mi-au trebuit multe luni să accept în mintea mea că fiica mea va rămâne pe viață cu un semn vizibil. Mi-au trebuit multe luni pentru a mă opri în a mai duce-o la doctori, doar-doar vom da peste crema minune. Am avut nevoie de timp să accept și să mă obișnuiesc. Acum, nici nu mai observ pata. E pur și simplu pielea fetiței mele și a ajuns chiar să mi se pară interesantă cum îi acoperă omoplatul. E frumoasă pentru că e a Anei mele.

Nu știu de ce m-am gândit la asta când am citit o carte. Cea mai emoționantă și mai frumoasă carte pe care am citit-o în ultimul timp. E vorba despre un copil. Un băiețel de patru ani care nu vorbește fiindcă nu vrea, nu că n-ar putea. Un băiețel pe care familia pune atât de mare presiune să fie ca ceilalți copii încât ajunge să fie convins că el e prost. Deși iubit de ai săi, un copil se poate simți atât de presat de dorința celorlalți de a-l schimba, încât poate ajunge să se închidă în el într-atât de tare încât comunicarea cu ceilalți să devină imposibilă.

Nu vreau să vă povestesc prea multe. Nu am ce. E pur și simplu o carte foarte frumoasă. Cu siguranță o să vă întristeze. Cu siguranță o să vă aduceți aminte de voi când erați mici și de momentele în care lumea din jur vi se părea nedreaptă, deși toți vă spuneau că "e pentru binele tău!". De clipele acelea de singurătate apăsătoare când mama sau tata se supărau pe voi și pur și simplu rămâneați aproape fără aer de spaima de a nu mai fi iubiți.

Nu este o carte veselă, deși nu se termină tragic. Nu vă voi spune finalul, deși este trist. Trist pentru noi, părinții, care de multe ori greșim și suntem nedrepți, având ca unică justificare "e pentru binele tău!". Doar că uităm un lucru: binele copilului este doar atunci când se simte iubit și acceptat, nu când este ca ceilalți.  Iar copiii îi vor iubi pe cei care îi iubesc așa cum sunt.

Citiți " Tatăl celuilalt copil" de Parinoush Saniee. Deși nu se vrea, este cea mai frumoasă carte de parenting pe care am avut ocazia să o citesc.
luni, 24 februarie 2014

Parenting de sâmbătă

- Nu vreau să pleci de acasă. E sâmbătă. Weekend-ul trecut ai fost la birou, acum pleci. Nu te las!
- Vino cu mine. E posibil să te plictisești, dar dacă asta vrei, se poate!
Și asta a vrut. Iată-ne așadar pe amândouă la conferință. Înainte să intru în detalii, haideți să vă spun și de ce îi place Anei atât de mult să vină cu mine în locuri altele decât în parc, la joacă. Pentru că, pentru o școlăriță,  momentele ieșirilor în oraș care nu implică alergat, cocoțat, mers pe role sau trotinetă, sunt cele în care poate să poarte rochițe. Iar la noi sunt cam rare, de obicei ne fugărim prin natură, în blugi.

Despre conferință ar fi destul de multe de povestit. Încep prin a vă spune că noi nu am fost decât la cea de-a doua parte în care s-a vorbit despre creșterea fetelor. Au fost momente în care chiar mi-ar fi plăcut să stea și Ana pe lângă mine ca s-o întreb mai apoi "tu ce zici, mamă?", dar ea și-a găsit de joacă (și bine a făcut) și mai ales a zărit niște tăvi cu pateuri în care s-a proptit preț de vreo jumătate de oră.

O să încep prin a vă spune ce nu știam defel: că 10% din fetițele de șapte ani încep să aibă semne vizibile de pubertate. Că numărul adolescentelor care au mai mulți parteneri sexuali înainte de vârsta de 17 ani s-a triplat în ultimii șase ani și, surpriză, că 60% din familiile din România sunt monoparentale sau divorțate. O să vă spun și ce știam sau intuiam: că pubertatea precoce este provocată, prin altele, de alimentația bogată în hormoni, că fetele sunt supuse încă de mici unor presiuni exterioare care bat moneda pe aspect (a se vedea reclamele la farduri, revistele cu surprize constând în brățărici, inelușe sau chiar oferta de haine din magazine - toate roz, cu paiete și volane care le face de multe ori să arate ca niște târfulițe) și că într-adevăr, coafura Uraniei Cremene este impecabilă.

Și ajungem și la partea interesantă. Ce am aflat nou. Căci am aflat. Stați așa, nu am spus încă dacă sunt și de acord. S-a vorbit foarte mult despre stima de sine de care avem cu toții nevoie ca să ajungem niște adulți independenți și pe picioarele noastre. Fac o paranteză: în adolescență, am avut un iubit al cărui văr era toxicoman.  Și când am întrebat cum a ajuns așa, mi s-a răspuns că "nu se simțea niciodată bine în pielea lui". Un răspuns care mi-a dat de gândit, pentru că exact momentele în care ajungem să avem probleme cu noi înșine sunt cele care ne fac foarte vulnerabili și dependenți de opinia celorlalți. Și atunci, dacă avem ghinionul să picăm într-un anturaj dubios, riscăm să o apucăm pe căi greșite. (Apropo de droguri, e bine să aveți în bibliotecă Jurnalul Mayei a Isabelei Allende. E o ficțiune frumoasă și bine scrisă care, citită la vreo 15-16 ani, are șansa, cred, să-i pună întrebări serioase unei adolescente rebele care nu va vrea decât să vă facă în ciudă.)

Cu stima de sine lucrurile nu sunt extrem de simple. De ce? Ca și părinți tindem să ne lăudăm copiii, sperând să le creștem astfel încrederea în ei. Problema este că, în acele momente, copilul riscă să devină dependent de feedback-ul celor din jur, fără să capete în timp abilități pentru a se autoanaliza. E interesant punctul acesta de vedere. Eu am fost un copil lăudat și încurajat permanent de familie. Mai mult, am fost extrem de conștientă de capacitățile mele intelectuale și de aici, supusă fără voia alor mei, unor presiuni competiționale (iar școala a lucrat mult în direcția asta -- și încă o mai face din păcate). Concluzia? Am devenit un adult care simte nevoia să aibă aprobarea celor din jur pentru acțiunile lui și care urăște competiția. Nu știu să lucrez în echipă, fiindcă am senzația că odată ajunsă în compania altora, scopul este să mă lupt cu ei ca să-mi demonstrez competențele.  Lucrez la asta.

Și totuși, copilul are nevoie de încurajări. Dar le puteți face pur și simplu corect. Să fim serioși, cât de frumos poate să fie un desen făcut de un țânc de patru ani? Dar nici nu poți să-i spui "ia mai lasă-mă cu porcăria asta a ta", corect? O idee ar fi să comentezi pur și simplu ce ți-a plăcut (uite ce căsuță interesantă sau vai, ce floare mare și colorată ai făcut), fără să te extaziezi în fața întregii familii ca pe holurile de la Luvru.  La fel de bine, evitați critica de tip constructiv ("e bună compunerea ta, dar ..."). Adevărul este că dacă vă gândiți la copilăria voastră, aduceți-vă aminte cât de enervant era genul ăsta de frază, în care "dar-ul" ăla ștergea practic totul și, mai mult, făcea loc de obicei unei tirade despre "cum ar fi trebuit să faci" și cum "nu te-ai străduit" și cum nu știu cine ar fi făcut mai mult, bla-bla-bla. Mai bine ar fi să discutați cu cel mic despre cum ar fi putut face el mai bine dacă, să zicem, ar fi fost mai puțin grăbit sau mai puțin obosit. Credeți-mă, merge! Am testat eu metoda la temele Anei la română și în sfârșit s-a lăsat fără plânsete și proteste, ba chiar și-a refăcut tema ca să iasă mai bine.

Bun. Mai aveți răbdare să mai citiți? Că eu mai am de povestit. O să începem să vorbim despre sex. Dar nu încă. Deocamdată o să vă spun că specialiștii consideră că, fără să vrem, noi, părinții de fete, avem tendința să batem prea mult moneda pe fizicul copilelor noastre. Cică și simpla frază "vai, ce frumoasă ești!" ar putea deveni nocivă, dacă o repetăm prea des. Ar trebui să punem mai mult accent pe ce e în mintea lor, decât pe aspectul exterior.  Eeei, aici am o problemă. Eu cred că o fată are nevoie să audă că este frumoasă. Și cred că are nevoie să o audă în familie. Mai ales acolo. De ce? Pentru că altfel îi va crește exact stima aia de sine de care vorbeam. Pentru că femeile se doresc a fi frumoase și vor face tot ce pot pentru a se simți așa. Iar cineva care nu a auzit asta din familie va avea, zic eu, tendința să compenseze și să încerce să obțină frumusețea aia cu machiaje, operații, cure de slăbire sau altele. Am avut prietene care s-au aruncat în brațele primului venit doar pentru că ăla le-a spus "vai, ce frumoasă ești!".  Să nu spuneți "vai, ce proaste!". Adolescenții sunt fraieri, pentru că sunt influențabili și vulnerabili și-și doresc cu disperare să se facă plăcuți, iubiți și acceptați. Și atunci fac prostii. Cum ar fi sex înainte să-și dorească asta cu adevărat. Personal, cred că aici este unul din momentele cheie din viața unui om, când se vede cât de sigur se simte pe el și cât de bine îi e în pielea lui. Și asta s-ar traduce prin a avea curajul să spui ce-ți dorești, indiferent de consecințe. Cu alte cuvinte "măi băiete, eu nu am chef să mă culc cu tine chiar dacă îmi dai papucii!". Cum obții ca părinte o astfel de atitudine? Simplu (mă rog, nu e prea simplu): ajutându-l de mic să aibă un punct de vedere,  încurajându-l să aleagă, încetând să faceți presiuni și să puneți etichete. Gândiți-vă că, spre deosebire de noi, copiii noștri vor avea acces la 'jde mii de informații, situri porno, filme deocheate și riscul ca ei să creadă că așa este și în the real life e destul de mare. În plus, fetele au tendința să confunde des interesul sexual al partenerului cu afecțiunea. Sincer, eu în momentul în care la conferință se dezbătea aprig subiectul, încercam să-mi aduc aminte cum naiba a făcut mama cu mine că a reușit atât de bine să-mi ofere o super siguranță de sine în relațiile cu băieții. Uitându-mă în urmă, pot spune cu mâna pe inimă că nu am avut probleme, traume, nu am făcut decât ce-am vrut când am vrut și cu cine am vrut, nu m-am lăsat manipulată sau constrânsă de nimeni. Și-n plus, am știut, zic eu, să aleg și să nu mă grăbesc, profitând din plin de tot ceea ce-ți poate oferi o relație cu un bărbat. Deci, sorry Urania, dar eu o să o întreb pe mama!

S-a discutat și despre tații de fete. Nu stau acum să vă povestesc despre cât sunt de importanți și cât de bine este să se implice, ci despre faptul că e bine să facă cu fetele și lucruri pe care le-ar face cu băieții: să joace fotbal, să facă escalade sau să se dea cu bicicletele. Astfel vor crește niște fete ce vor ști să se poziționeze pe picior de egalitate cu viitorii lor parteneri. Și încă ceva: când o să o vedeți pe fiica voastră dată prima dată cu rimel și ruj, nu-i spuneți "ce faci măi, te crezi la circ?". Fetele au nevoie de confirmarea tatălui în adolescență. Și au nevoie să vadă în familie un cuplu unde cei doi parteneri sunt egali.

La sfârșit, căci da, am ajuns și aici, două cuvinte despre moderatoare. De ce? Pentru că m-a izbit diferența dintre cele două persoane și modalități lor de interacțiune cu publicul.  Aveam pe de o parte o româncă frumoasă, tânără, înaltă, cu picioare lungi și coafură impecabilă, pe de alta, o americancă ajunsă bunică, care gesticula și zâmbea tot timpul. Amândouă spuneau lucruri interesante și pertinente. Dar ceea ce îmi place la vestici este că încearcă să plaseze mesajele sub o notă încurajatoare pentru public, de genul "hai să vedem cum facem să iasă bine, chiar dacă nu suntem perfect de acord". Ca un amănunt, m-a surprins plăcut faptul că Jody Pawel a fost singura care s-a gândit la sfârșitul unei conferință de zece ore să le mulțumească celor două traducătoare.

Dacă credeți că vreți să știți mai multe amănunte despre conferință, aruncați un ochi la Bogdana sau la Anca.
vineri, 21 februarie 2014

De re Dominus

Vine Ana de la şcoală:

- Mama, am o problemă. Doamna a spus că vom avea o oră de pictură pe sticlă şi că avem de ales între trei modele: Isus cu o coroană de spini, Maica Domnului care plânge şi încă un sfânt la fel de trist. Eu atunci nu vreau să merg. Am înţeles că ar mai fi fost şi ceva cu primăvara, dar nu ştiu dacă am voie să aleg aşa ceva.

Să începem prin a răspunde întrebării. Da, va avea voie să aleagă altceva pentru că eu sunt adultul plătitor de pictură pe sticlă şi deci pe banii mei, voi alege eu la cererea ei. Sau, mă rog, voi alege să stea acasă şi doamna nu-i va pune absenţă pentru că ştie că în calitatea mea de adult plătitor e posibil să mă enervez pentru că fiicei mele nu-i face plăcere să picteze astfel de lucruri.

joi, 20 februarie 2014

Despre sistemul de educație

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Am citit comentariul unui cititor anonim de la postarea Ioanei despre evaluările naționale și am vrut inițial să-i răspund; pe urmă mi-am dat seama că aș avea prea mult de scris, așa că am decis să mă lăfăi într-o postare nouă.

Pe vremea comuniștilor sistemul era, în opinia mea, simplu și clar: dacă-ți iese media sub 5 nu treci clasa; dacă vrei să intri la un liceu dai un examen împreună cu toți ceilalți care vor să intre la liceul respectiv (treapta I); dacă vrei să intri la o facultate dai un examen împreună cu toți ceilalți care vor să intre la facultatea respectivă (examenul de admitere). Mai era și o treaptă a II-a pe al cărei rost nu l-am înțeles niciodată, însă asta nu era o tragedie.

Eu consider acel sistem echitabil și corect, pentru că nu conta de unde veneai sau în ce fel studiaseși: examenul era același și era notat la fel pentru toți cei care dădeau examen la același liceu (sau la aceeași facultate). În plus, examenul era orientat către materiile de interes specific ale unității de învățământ la care doreai să te înscrii.

De niște ani încoace au început să conteze și notele obținute de-a lungul anilor școlari. Rezultatul pe care presupun că-l sperau legiuitorii era ca sistemul de învățământ să încurajeze elevii să învețe la toate materiile, nu să vâneze cinciul la materiile care nu le erau necesare pentru examene, așa cum îmi imaginez că se presupune că am fi făcut noi. Scopul n-ar fi rău, însă metoda pe care au ales-o mi se pare absolut catastrofală.

miercuri, 19 februarie 2014

Ce mai înseamnă să fii domn în zilele noastre

Domn este acela care, văzând o femeie cu un copil de fustă care stă şi priveşte cu obidă la cele doar două pachete de cărţi cu animale de la Mega Image, spune pe cel mai calm ton din lume:

- Lăsaţi doamnă, nu mai cumpăraţi toate prostiile pentru colecţia asta, că am eu suficiente dubluri de la fiu-miu. Uitaţi, luaţi şi pachetele astea de la mine şi, dacă nu vă grăbiţi, aşteptaţi-mă puţin în faţă, pe băncuţă, că mă duc repede până acasă să vă aduc şi restul de cărţi.

Domn este acela care îmi ţine uşa şi-mi ia sacoşa plină de pui, cartofi, ouă şi portocale (da, ştiu, m-am încăpăţânat să cumpăr ce-mi trebuie, chiar dacă nu se vinde pe cărţi) şi care o porneşte în pas vioi către prima scară de bloc, urcă repede şi coboară cu ditamai pacheţoiul de cărticele. Şi apoi, cu o Ană fericită lângă el şi cu albumul pe genunchi (îl cară zilnic la şcoală), stă zece minute în plină stradă şi o ajută să-şi completeze colecţia. Şi tot el îi mai dă şi nişte cărţi aurii ca să aibă ce să dea la schimb.

Domnule dragă, nu credeam vreodată ca un joc inventat de un magazin să mă poată face să spun asta despre un bărbat pe care abia l-am cunoscut: sunteţi un domn și un tată minunat!

Cronica unei evaluări anunţate

În timp ce le răsfoiam încercam să-mi imaginez faţa Anei şi cum avea ea să încerce să urmărească cu degetul fiecare cuvânt din textul acela de o pagină ca nu care cumva să sară peste ceva din neatenţie şi apoi, cum avea să se uite prostită la exerciţiul acela cu dintr-o, dintr-un şi într-o, într-un şi cum îşi va roade apoi pieliţele de la unghii încercând să vadă dacă se scrie cu ua sau oa. Şi vai, timpul va trece, şi ea va mai avea încă atâtea exerciţii de făcut: şi cu semne de punctuaţie şi cu s-a dezlegat sau sa legat şi cu o poveste în căutare de titlu. 

Zece cerinţe în total, în funcţie de care copiii dintr-a doua vor fi evaluaţi la sfârşit de an. Zece la română, zece la mate. Am văzut şi modelul de test la mate. Despre ce preferaţi să vă povestesc? Despre exerciţiile cu scăderi cu sute, despre desenul uriaş în care trebuiau adunate pe căprării toate figurile geometrice sau despre sutele de litri de ulei care se adunau și se scădeau? Şi nu uitaţi, până la zece mai sunt încă şapte probleme şi totul în nouăzeci de minute! Adică nouă minute pentru fiecare exerciţiu, presupunând că ai reuşit din prima să-ţi scrii numele corect în colţul negru, fără să depăşeşti şi apoi să-l îndoi şi să-l lipeşti perfect. 

luni, 17 februarie 2014

St. Valentine, Pizza Hut, Mama lui Ștefan cel Mare și un ditamai buchetul de flori

A cântat o jumătate de oră pe ceas. Şi nu oriunde, ci în mijlocul parcului, cocoţată pe un focă de jucărie, din aia de se bălăngăne în toate părţile. Şi nu oricum, ci în rime. La un moment dat aveam senzaţia că s-a stricat şi va rămâne aşa pe veci, ca lovită de o boală a poeţilor dispăruți. Epuizată de efortul intelectual şi răguşită de vocalize, s-a uitat pierdută în jur şi a decis să plecăm.
- Cred că nu mai vine niciun copil cu care să mă joc.
Am luat-o de mână şi cum o târam aşa, pe înserat, spre ieşirea din parc, m-a pus naiba să o întreb ce ar vrea să facem ca să ne umplem seara de vineri.
- Să mergem la Pizza Hut! a zis şi a început să chicotească singură la ideea năstruşnică ce i-a dat prin cap.

Cu câteva ore mai devreme, aşezată cuminte pe fotoliul roşu de la ea din cameră, ascultase pentru a nu ştiu câta oară o tiradă maternă despre felul ei repezit de a vorbi din care nu se înţelege nimic. Lăsând la o parte că marea majoritate a cuvintelor n-au r-uri, că s-urile sunt spuse cu limba între dinţi, nici măcar silabele nu sunt în număr complet, că, deh, domnişoara se grăbeşte ca nu care cumva să mai apuce cineva să zică ceva. Aşa că rezultă un discurs spus pe repede înainte din care auditoriul iese aiurit şi obosit de efortul de a pricepe ceva. Oricum, odată înţeles, mesajul se dovedeşte de cele mai multe ori inteligent, plin de savoare şi chiar amuzant.

- Bine dragă, Pizza Hut să fie atunci! am zis, trăgând cu coada ochiului să nu pierd nimic din privirea uimită a infantei.
- Vorbeşti serioooos? Chiar mă duci?
- Da. Hai la autobuz şi în centru cu noi!

Şi uite aşa, vineri, la opt seara, de St. Valentine, noi două şi jumătate de capitală îndrăgostită stăteam la uşa pizzeriei din Romană, aşteptând să se elibereze o masă.
Noroc că fie-mea e Geamăn şi deci, nici ea nu ştie ce vrea. Şi chiar şi când vrea, parcă nu vrea aşa de tare.
- Nu mai vreau pizza. Vreau o prăjitură!

Am plecat aşadar la cofetărie. Tot în Romană. Ne-am instalat comod, ea în faţă cu un măr în foitaj, eu cu o chestie dubioasă acoperită cu felii de kiwi. După jumătate de oră în care nu a încetat să se minuneze că ce mamă mai am şi io care mă duce în oraş fără să trebuiască să cad în genunchi, am purces spre casă pe drumul cel lung. Adică pe jos până la Universitate.
- Mamaaaa, intrăm un pic la Cărtureşti? Nu cumpărăm, doar ne uităm.

Iată-ne așadar vineri seară, pe la nouă, răscolind, citind, răsfoind cu disperare tot ce ne cădeau în mână în mansarda de la Cărtureşti Verona. Frumoasă marfă, n-am ce zice -- şi cam scumpă! Dar, deh, întru culturalizarea odraslei, am luat o cărticică cu de ce-uri. Multe, 365 în total, câte unul pentru fiecare zi. Răspunsurile însă cam pe repede înainte, dar suficiente cât să-şi facă o idee.

Pe la nouă și jumătate, în sfârşit ne urnim spre casă. Drumul, destul de lung, ceea ce ne-a permis să începem o discuţie filozofică despre Ştefan cel Mare. Poate nu ştiaţi, dar şi copiii din ziua de astăzi continuă să studieze la limba română preafrumoasele texte de pe vremea noastră de genul Stejarul din Borzeşti sau Muma lui Ştefan cel Mare. Şi bineînţeles că, exact ca şi pe vremea noastră, habar nu au care era faza cu mănăstirile ridicate de voievozi sau cu turcii ăia de tot voiau să dea năvală. Noroc că troleibuzele, exact ca şi pe vremea noastră, vin greu, aşa că am avut timp să mă lansez într-o preafrumoasă poveste despre cum trebuiau unşi preoţii de către voievozi, ce bani şi ce rol avea Biserica şi acum şi pe vremea lui Ştefan cel Mare şi cum eram noi şi acum şi atunci o graniţă către Europa.

Și acum încheierea (fără prea mare legătură cu subiectul): de St. Valentine copilul a dormit dus şi fericit, cu gândul mai degrabă la mărul în foitaj decât la lecţia mea de istorie, iar soţul mi-a adus un ditamai buchetul de flori. Cam aşa: 
Nu vă obosiți să le numărați, sunt 17; explicația în postul anterior.

vineri, 14 februarie 2014

Un plic verde cum nu s-a mai văzut

Ne-am pupat prima dată fix acum... aaah, șaptesprezece ani?! Mda, sună un pic a clișeu, dar așa a fost să fie. Ne-am cunoscut de ziua lui și am rămas împreună de St. Valentine. Noi nu suntem genul romantico-languros. Nu ne oferim inimioare, nu cinăm la lumina lumânărilor, nu ne împrăștiem petale de trandafiri prin pat, nu ne tragem disperați sub vâsc și nu umblăm haotici prin magazine în căutarea cadoului perfect. Dar ne iubim și mai ales râdem. Uneori cu lacrimi, de multe ori închiși în bucătărie să nu trezim copila cu hohotele noastre. De St. Valentine nu ne prea pasă. Poate că-n primul an ne-om fi pupat mai cu foc, dar apoi am renunțat să mai numărăm anii și aniversările. Doar de pupat, ne-am tot pupat.

Dar iată, la șaptesprezece ani de la prima noastră întâlnire  ce s-a lăsat cu săruturi, am primit asta:

Și o invitație: "dragă mamă și tată, dacă vreți, puteți să aveți o cină romantică. În bucătărie. Eu mă închid la mine în cameră".

Și apoi, un plic. Verde, cu inimioare. Făcut de ea.  Și pe el scria așa: "aici sunt cei 37 de lei ai mei, vreau să fie ai voștri".

Și ne-am dus în bucătărie și am rămas așa, pe tăcute, fericiți că ea doarme acolo și că nu putem să mergem la nicio cină romantică. Și nici nu am închis ușa. Ce dacă o trezim cu râsetele noastre? Lasă să știe cât suntem de fericiți.
joi, 13 februarie 2014

Ne vedem pe 22?

Mă uit la ea și încerc să mi-o imaginez peste câțiva ani. Nu mulți. Vreo patru, cinci. Cred că va fi mai degrabă genul de adolescentă cool, cu căști în urechi și blugi tăiați. Sau poate că interesul ușor exacerbat pe care  îl afișează încă de pe acum pentru mărgele și eșarfe să o ducă spre tagma acelor pisi-misi care se alintă și dau ochii peste cap? Recunosc că mi-e frică. Nu de ea, nu de ea cea care va fi, ci de mine. Voi putea eu oare să tac, să mă abțin, să nu critic, să nu comentez, să aștept? Cred că una din cele mai mari spaime cu care mă confrunt este aceea de a o auzi reproșându-mi "tu nu mă cunoști și nu mă înțelegi deloc". Mi-a spus-o deja de câteva ori. Când plângea pentru că o certasem. Că e dezordonată, că e împiedicată, că nu e atentă. Atunci, de la înălțimea celor nici 135 de centimetri, s-a revoltat toată, strigându-mi "tu nu ești niciodată mulțumită!" Așa să fie oare? Oare ce vrem noi, părinții, de la copiii noștri? Am spune cu toții că nu vrem decât să fie sănătoși și fericiți. Dar de câte ori nu i-am înghesuit într-un colț pretinzându-le, poate fără să ne dăm seama, să ne facă pe noi mai fericiți. De câte ori n-am preferat să înlăturăm obstacolele din calea lor în loc să-i învățăm pe ei să le observe, arătându-ne apoi dezamăgiți că au rămas atârnați de fusta mamei?

Am citit undeva că spaima cea mai mare a unui copil nu este să-i moară părinții, cum am putea crede, ci să simtă că aceștia nu sunt mândri de el. Iar pentru asta trebuie ca fiecare dintre noi să-și iubească copilul așa cum are el nevoie să fie iubit. Ca pe un individ de sine stătător care își caută locul în lume. Și până la urmă, dacă peste zece sau douăzeci de ani eu și Ana vom rămâne cele mai bune prietene, chiar mai contează așa de mult că e dezordonată sau împrăștiată, că își dă banii de buzunar pe eșarfe sau că stă cu căștile în urechi? Poate așa e ea. Eu trebuie să ajung să o cunosc și nu ea să se schimbe pentru mine. Dar cum?

Sper să aflu mai multe sâmbătă, la conferință. Un eveniment plin de surprize, după cum anunță organizatorii. Cea mai recentă: încheierea  unui parteneriat cu Crystal Palace Ballrooms, care va susține cheltuielile cu masa de prânz, motiv pentru care s-au modificat prețurile pentru participare. Prețurile noi le găsiți pe site.  Cei care deja au plătit un preț mai mare vor primi diferența de bani înapoi în momentul înregistrării în dimineața conferinței.

Vești bune pentru aceia dintre voi care ar dori să vină la eveniment, dar nu au cu cine să-și lase copii: luați-i cu voi! Organizatorii au creat doua zone concept, una de alăptare ce va fi chiar în sala de conferințe și va fi dotată cu perne astfel încât să fie cât mai comodă (Breastfeeding Corner), iar a doua va fi o sală special pregătită pentru copiii trecuți de vremea bebelușiei, Crafts and Play Corner, unde copiii se vor putea juca liberi. Această zonă va fi dotată cu jucării de la Marvelous Store și de asemenea vor fi gândite ateliere de creativitate de către echipa de la Lumea lui Momo. Detalii găsiți tot pe site.
Gata, acum chiar că nu mai aveți niciun motiv să nu veniți. Ne vedem așadar pe 22 februarie, de acord?

miercuri, 12 februarie 2014

Cele mai frumoase flori

Azi am aflat că încă un prieten a decis să emigreze, să întoarcă spatele unei țări care se pare că nu mai poate garanta niciun pic de stabilitate. În jurul mei din ce în ce mai mulți oameni închid ușa, bagă cheia sub preș și-și fac geamantanele. Am impresia că în curând traiul în România va deveni un act de curaj sau de inconștiență.

Și totuși mai sunt oameni care se încăpățânează nu numai să rămână, dar să și investească și să spere. Mai sunt din aceia care vor încă să facă ceva  în țara lor. Dacă au sau nu dreptate, dacă mai are sau nu rost să aștepte și să creadă că și la noi în țară lucrurile se pot mișca, voi să spuneți. Ocazii veți avea. Vor fi nenumărate. Unele chiar peste câteva zile, când lumea își va oferi flori de St. Valentin sau de 1 Martie. Înainte de a cumpăra buchetele colorate cu parfum olandez, aș vrea să știți că mai am un prieten care este încă în țară și cultivă flori. Primele lui frezii au înflorit deja și acum așteaptă un semn de la voi ca să vadă dacă în România producătorii locali mai pot sau nu să aștepte și să spere. Pe prietenul meu și pe florile lui îi găsiți aici. Ar fi păcat să le lăsăm să se usuce. Și nedrept.
marți, 11 februarie 2014

Predealul de anul ăsta

Fuse și se duse. Gata și cu schiatul pe anul ăsta. Sunt sigură de asta, nu pentru că Ana nu ar mai vrea, ci pentru că e scump nene, sportul ăsta. Mai ales că la Predeal, toată lumea era flămândă după o iarnă fără zăpadă. Instructorii de schi cereau deja 90 de lei pe oră, coada la telescaun și la teleschi îți aducea aminte de vremurile lui Ceaușescu, iar prețurile de la baruri și restaurante ignorau practic orice idee de criză.

Dacă este să vă povestesc despre vacanța noastră proprie și personală, păi, să vă spun că ne-am distrat, am avut noroc să fie zăpadă, monitorul Anei ne-a lăsat tarifele ca anii trecuți, ba chiar ne-a făcut cadou și vreo două coborâri, apartamentul în care am stat a fost super fain, cu bucătărie și terasă și în plus am avut bafta să ne combinăm cu diverși copii aflați prin preajmă, ceea ce ne-a umplut serile.



Dacă este să vă povestesc despre Predeal, lucrurile se degradează. Parcă pe an ce trece e mai ponosit, mai urâțel, mai scos la vânzare, mai murdar, mai cu câini, inclusiv pe pârtie, mai cu prețuri umflate, mai aglomerat și mai că te face să vrei să nu te mai întorci. Mai ales că dacă nu e zăpadă, mai rău se vede toată mizeria. Am înțeles că deja cei pasionați cu adevărat de schi și cei care își permit niște zile de vacanță mai numeroase și nu doar un weekend, aleg Straja sau Vatra Dornei. Cică acolo e mult mai bine, mai frumos, cu mai mulți kilometri de pârtie, mai ieftin și mai puțin plin. Personal, având în vedere că la noi, în familie, schiatul e strict problema mea (adică doar eu am cum să plec cu fata), noi vom rămâne la Predealul nostru și la dna Pușa a noastră cu care schiază infanta, că este cel mai comod.

Dacă este să vorbim și de partea cu schiatul, cred că de la anul s-ar impune niște mici schimbări. Nu neapărat de monitor, cât de ceea ce învață de la el. Adică, de vreo doi ani mi se pare că Ana se află în același stadiu. Pe de o parte, e bine că-i place, deși anul ăsta, din motive de gheață și noroi pe pârtie, a tras niște trânte zdravene, dintre care una s-a soldat cu o rostogolire în râpă. Pe de altă parte, mă gândesc că la un moment dat ar trebui să prindă curaj și învețe să facă și niște cristiane mai serioase. Zic și eu ca să mă aflu în treabă, că de acolo, de jos, de la baza pârtiei unde stau eu și îngheț, e simplu să dai sfaturi. În orice caz, un lucru e cert: chiar dacă copilul schiază foarte bine, nu e de lăsat singur pe pârtiile de la Predeal. Și asta pentru că, pe lângă sfaturile de ordin practic, monitorul trebuie să se uite cu atenție atât la picioare, pentru a evita porțiunile mari de gheață, cât și în toate părțile de unde țâșnesc fel de fel de nebuni, în marea lor majoritate pe placă, care își dau pur și simplu drumul de pe munte și se mai opresc în primul obstacol. Acesta fiind de multe ori un nefericit care schia și el liniștit pe acolo.



Ce să vă mai povestesc? Ah, da, știu. Un subiect pe care l-am dezbătut intens, la Alexandra, pe blog.  Despre fumat. Pe scurt: eu fumez, dar când sunt cu Ana, mă abțin. Nu mă las, ci doar nu fumez în spații închise. Doar că, iarnă fiind, e greu să mănânci afară, așa-i? Și de aici începe amuzamentul. Mi-au trebuit șapte zile ca să găsesc trei locuri unde să poți mânca fără să mori asfixiat. Primul e la Dragului. Salon mare de nefumători, complet separat, aer din plin, mâncare bună. Scumpă, dar bună. Al doilea e o cofetărie lângă gară. Prăjituri de toate felurile, salon mic pentru nefumători care comunică discret cu cel de fumători. So, am luat prăjiturele la pachet. Cel mai greu ne-a fost însă să găsim un loc unde să-i pot da Anei un suc, după ce s-a dat jos de pe schiuri. Adică un local aproape de pârtie. Horror! Cum deschideam ușa, cum simțeam că cineva îmi pune o pungă pe cap și o leagă la gât. Până la urmă, am descoperit în ultima seară, un local drăgălaș, chiar la baza pârtiei, unde am avut surpriza să aflu că nu se fumează defel. Cui îi crăpa buza după o țigară, afară la zăpadă! Așadar, un mare plus pentru  Pensiunea Campionilor!

 La final, un sfat pentru cei ce merg cu trenul. Am aflat anul ăsta că avem tren privat din Brașov până la noi, în capitală. Un trenuleț despre care se vorbește pe net și-n gară, pe la colțuri, pentru că, fiind el particular și deci, stricând el piața, doamnele de la ghișeu nu dau niciun fel de informații despre dușmanul pe șine. Detalii găsiți aici. Ce nu vi se spune acolo, este faptul că în weekend, acest trenuleț de numai trei vagoane, este atât de plin de nu ai loc să stai nici într-un picior. Moment în care ajunge să ți se fâlfâie de economia de vreo 30 de lei pe care tocmai ce-o făcuși. Ca să nu-mi plângeți prea mult de milă, aflați că la Bușteni, am prins un cuplu de bătrânei care s-a dat jos și ne-am năpustit ca niște fiare pe cele două locuri rămase libere.

Bun, cam asta a fost. Hai cu încă o poză, ca să terminăm pe un ton optimist.




sâmbătă, 8 februarie 2014

Home alone

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

După cum am promis acum vreo două zile, revin cu impresii de non-călătorie: fetele au plecat sâmbăta trecută la munte și urmează revină astăzi, iar eu am rămas singur acasă.

De fiecare dată când se întâmplă asta, trec prin aceeași serie de stări. Primele două sau trei zile mă bucur că am toată casa pentru mine la orice oră din zi și din noapte. De felul meu sunt destul de introvertit și independent, așa că în primele zile îmi exploatez la maxim libertatea de a nu face ordine, de a asculta muzică în casă (nu la căști, ca de obicei) și de a vedea filme cu sunetul dat la un volum generos pe boxe (nu pe căști, ca de obicei). Muzica și filmele mai sunt cum mai sunt, însă în privința ordinii duc lucrurile la extrem -- în primele zile nu pun aproape nimic la loc; doar gunoiul trebuie, din păcate, dus cu regularitate, ca să nu prindă viață proprie și să mă sugrume în somn.

Astea sunt primele zile. Pe urmă mai vin încă două-trei zile în care nu mi se mai pare așa de interesant și uimitor că sunt un adult care stă singur în casă -- mă obișnuiesc cu ideea că pot să fac dezordine și nu mă ia nimeni la rost, însă pe de altă parte încep să-mi dau seama în ce hal a ajuns casa și să devină incomod (nu vă imaginați că arunc coji de semințe pe jos -- se face doar dezordine, cu lucruri lăsate alandala). Iar în ultimele câteva zile începe să mi se facă într-adevăr dor de fete, mi-e silă să vin seara de la birou și să găsesc casa goală, să mănânc de la sufertaș (deja nu mai e nimic proaspăt), să nu am cu cine râde, cu cine să mă sfătuiesc și să mă cert (glumesc doar pe jumătate). Bașca că în ultimele zile trebuie să fac și toată curățenia pe care n-o făcusem până atunci.

Am copilărit la casă cu curte, unde am avut și câini și pisici. Când se îmbolnăvea câinele, venea să ne arate cât îi e de rău și voia să stea tot timpul în casă (câinii stăteau exclusiv în curte în mod normal). Dimpotrivă, știam că pisicii îi este rău dacă n-o mai vedeam câte o zi întreagă (pisicile erau libere să vină și să plece după cum doreau, inclusiv cele de rasă) -- pe una am găsit-o moartă sub cadă după ce n-o mai văzusem zile în șir; nici n-am știut că are vreo problemă până am găsit-o acolo. După cum ai observat și tu, dragă cititorule, și oamenii bolesc într-unul dintre aceste două feluri: unii vor să fie cu prietenii sau familia, iar alții vor să fie singuri.

Ei bine, în absența fetelor, în primele două zile, singurele în care mă bucur că am toată casa doar pentru mine, ei bine, în primele două zile am fost groaznic de răcit (duminică și luni am zăcut pe canapea, nici la birou nu m-am dus). Eu sunt pisică în privința convalescenței: când nu mi-e bine mă retrag în cel mai îndepărtat colț al casei și stau cuminte în ungherul meu (uneori aștept cu sinceră speranță câte o răceală ca să mai pot citi serios). Prin urmare nu m-a deranjat cu nimic faptul că eram singur; dimpotrivă, e foarte convenabil așa, pentru că-mi pot alege orice ungher -- însă mi-a fost rău tocmai de-a lungul zilelor în care ar fi trebuit să mă bucur de schimbarea de decor. Cum ar spune un matematician, nu m-a deranjat atâta că eram singur acasă când am răcit, cât m-a deranjat că am răcit când eram singur acasă. Dezordine tot am făcut, dar nu atâta din pasiune cât pentru că nu-mi ardea să mai strâng nimic -- așa că ieri și azi tot am fost nevoit să fac ordine în casă. Însă tot mi-am scos pârleala: am ascultat muzică și am citit după pofta inimii, ceea ce nu-i chiar nimic.

Și-acum lăsați-mă să termin de făcut ordine, că în câteva ore trebuie să iau pe cineva de la gară.
joi, 6 februarie 2014

Cel mai simpatic animăluț

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț

Ioana m-a rugat să scriu un post despre cum a fost să fiu singur acasă câtă vreme sunt ele plecate la munte. Vine și ăla mâine, însă câtă vreme fac ce vreau pe blogul ei am să vă ofer acest individ glorios, pentru toți copiii dumneavoastră:


În caz că vă puneați întrebarea, cârnatul este ademenit afară din ascunzătoare cu un bulgăre de orez. Nu pot să-mi pun decât o singură întrebare: dacă în urma unui cataclism natural am rămâne doar noi și ăștia, oare am fi în stare să-i mâncăm prăjiți?

E quindi a domani, care lettrice!
sâmbătă, 1 februarie 2014

Valiza roșie

Mda, cam asta a fost. Mă retrag. Cu tot cu copilă. Și cu ea, valiza mea roșie. Mâine, voi trage după mine o valiză și o fetiță. Gata? V-ați întristat un pic că nu ne vom mai vedea? M-ați compătimit un pic, gândindu-vă la "biata femeie ce o fi pățit de pleacă de acasă, în plina iarnă, cu copil cu tot"? Nu lăcrimați, că nu aveți de ce. Biata femeie pleacă la munte. O săptămână. Doar ea, copilul și valiza. Predeal, păzea că venim!!!

Până atunci, vă las ceva fain de citit. By Simona Tache. Uite aici. Stați așa, că vă pun și o poză. Un avant goût pentru schiul Anei. Ia uite, fată, ce bine mergeai anul trecut! Hai că anul ăsta o să fie și mai bine, că ți-am luat și salopetă nouă. Roșie, ca valiza!


 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes