luni, 31 martie 2014

Cu tata la Comana

Am auzit de multe ori mame plângându-se că atunci când lasă copiii din dotare cu tații, cei mici ajung să petreacă ore întregi la televizor sau pe tabletă, cu o felie de pizza în față, tâmpindu-se încet și sigur între patru pereți și fără nicio fereastră deschisă. Domnilor, astăzi vă dau ocazia să vă revoltați în fața unor astfel de acuzații și să povestiți ce faceți special cu cei mici atunci când stăpâna nu-i acasă.

Dacă v-au secat ideile, iată una de la consort. Se numește Parcul Natural Comana și e la doar treizeci de kilometri de aerul îmbâcsit al capitalei. Eu foarte multe nu am ce povesti, pentru că, după cum v-ați prins, ieri am dispărut din viața familiei din motive de multiple treburi la serviciu și nu numai. Am înțeles însă că e frumos, aglomerat în weekend, există multe specii de păsări și uneori sunt și la vedere (ieri erau doar niște rațe), pădure numai bună să o bați în lung și-n lat, lac cu pod și restaurant.

Înainte de a vă povesti pe scurt ce au făcut ai mei pe acolo, vreau să vă spun vouă, doamnelor, că, spre deosebire de noi, tații sunt adesea muuuult mai relaxați și mai imaginativi și de astfel sfârșesc, chit că ne convine au ba, să fie preferați de odrasle în momentele lor de joacă. Priviți, rogu-vă către parul cu pămătuf, din imagine. Se numește trestie și odată ce tatăl coboară prin noroi pe buza lacului pentru achiziționarea un exemplar, acesta va face invariabil deliciul copilului, atrăgând în același timp privirile pizmașe ale tuturor copiilor din jur, însoțiți, bieții de ei, de mame neputincioase și fără spirit de aventură.


La capitolul distracție pură, la Comana aveți de ales între Parc Aventura la prețul de 50 de lei de copil sau datul cu tiroliana la 10 lei pentru o survolare a lacului. Dat fiind harnașamentul din imagine (vă rog să remarcați că în această primăvara se poartă casca asortată cu bluza), ați înțeles și singuri ce au ales ai mei [n.r.: era același echipament pentru ambele; eu am dat-o pe Ana doar în tiroliană]. Aveți grijă că și aici e coadă mare, dar, dacă sunteți bărbat, probabil că vă va da prin cap să lăsați numărul de mobil și să vă sune ăia de acolo când se eliberează. Eu mai mult ca sigur aș fi stat ca fraiera la coadă.
Am înțeles de la ai mei că inițial și-ar fi dorit să închirieze biciclete și să se plimbe cu ele prin pădure unde există trasee pentru așa ceva. Doar că biciclete nu mai erau, timp să aștepte nici atât (dacă ești bărbat nu te scoli duminică, în zori, să mergi la pădure că doar nu pleacă nicăieri foioasele), așa că au pornit-o voinicește prin codru. Probabil că dacă ar fi fost cu mine, ar fi avut și acum trestia că, nu-i așa, dacă ai vrut-o, acum ai grijă de ea! Nu și cu tata! Pentru că, vorba cântecului, daddy cool. Am dreptate, taților?

sâmbătă, 29 martie 2014

Hai la țoale, neamule!

Mulțumesc providenței că mi-a dat un soț plin de imaginație, cu spirit practic și artistic, pentru că a stat toată seara de sâmbătă să-mi facă mie frumusețile astea de etichete. Mulțumesc pentru copilul pe care îl avem și care se dovedește o persoană mișto și plină de idei, care vrea să ajute, să se implice și care, în loc să se joace, a stat mai bine de două ceasuri să taie, perforeze și decupeze. Și mulțumesc tuturor prietenilor, bunicilor, rudelor și bunului meu gust moștenit de la tata pentru toate hainele astea ce mâine vor fi pe tarabă, la Talciocul urban pentru Dana. 



vineri, 28 martie 2014

Când afară plouă, eu...

Cred că aveam vreo cinci, şase ani când am descoperit frumuseţea ploii. Mai ales primăvara, când înfrunzea castanul cel mare de la geamul meu. În el se strângeau cete de guguştiuci cu pene ude şi gângurit molcom ce-şi roteau căpşoarele mici, pândind-o pe bunică-mea să le aşeze pe un fund de lemn nişte firimituri de pâine. Şi stropii aceia care cădeau sacadat, însoţiţi în răstimp de câteva secunde de paşii târşiţi de bătrâneţe ai bunicii mele. Iar eu, mică şi ocrotită, stând în camera mea cu tavan înalt şi guguştiuci la geam, în miros de ciocolată caldă şi înconjurată de foi albe, creioane colorate, rochiţe de păpuşi şi stare de bine. 

Mai târziu, spre zece ani, ploaia mirosea a muşchi şi a pădure. Aşa mi-o aduc eu aminte din zilele calde de vară când nori negrii se întâlneau pe cer făcându-ne pe noi, copiii, să ne ascundem în câte o vilă de la munte unde uitam de timp şi de părinţi până când foamea ne făcea să scoatem nasurile afară ca nişte ţestoase curioase. 

Când eram la liceu, ploaia mă alunga până într-un colţ al canapelei galbene din camera mea, până într-un colţ al minţii mele, până când rămâneam fără aer şi o sunam pe ea, prietena cea mai bună, să ieşim în ploaie, să ne spele, să ne ude, să se scurgă, să se ducă povara gândurilor de şaptesprezece ani. 

Se făcea că era primăvară. Ca acum. Şi eu aveam vreo douăzeci şi doi de ani. Şi el a venit la mine. Fără să anunţe. Fără să-l aştept. Şi afară ploua. Ca acum. Avea părul ud şi mirosea a primăvară, a iarbă, a asfalt aburind. Îmi aduc aminte că i se scurgeau pe faţă picături de apă cu gust proaspăt. Avea un pulover cu dungi bleumarin. Atunci m-am îndrăgostit a doua oară de el. Între timp, puloverul s-a tocit, l-am rătăcit pe undeva. El însă este tot aici. Şi afară plouă. Şi mă uit la picături şi mi-aş dori să fiu acum acasă. Cu el. Să căutăm împreună puloverul cu dungi şi de afară, să se audă guguştiucii cu gângurit molcom. Şi poate undeva să mai aud o dată paşii târşiţi de bătrâneţe ai bunicii mele.

Voi la ce vă gândiţi când plouă? 



joi, 27 martie 2014

Ne vedem duminică?

Se pare că duminică o să fie soare și deci o să putem sta pe terasa de la Ca va bistro acolo unde va avea loc Talciocul urban pentru Dana Ene. Nu vreau să insist și să vă spun de ce este important un astfel de eveniment. Vreau doar să vă zic că în timp ce scriu aceste rânduri simt cum inima mi se strânge încet-încet ca un burete pe care îl storci de preaplinul de apă. Sunt tristă și furioasă. Tristă pentru că ea, fata la care mă gândesc acum, avea doar 38 de ani și un copil de 14 ani. O fetiță pe care o creștea singură, pe care o știu din burtică. Pe care mi-o aduc aminte cum fugea cu chiote să ajungă între brațele ei larg deschise. Furioasă pentru câtă nedreptate există. Și câtă durere și câtă neputință. Am o colegă care a murit. Ieri. De un cancer. Și eu mă simt ca un burete pe care, în timp ce vă scriu, cineva îl stoarce de un preaplin de apă sărată.

Am respirat adânc. Sunt gata acum să vă arăt ce o să mai înșir pe tarabă.

(rochiță Mothercare 6-7 ani)
(rochita Kidkanai 5 ani)



(deux pièces 6 ani)
(pulover Les filles, 6 ani)


Dragilor, ne vedem duminică, da? Și să nu uitați că sâmbătă se schimbă ora.



miercuri, 26 martie 2014

Vrei să ne împăcăm?

Ideea mi-a venit de la Mara ce anunţa ieri, pe blog, o săptămână de evenimente dedicate certurilor în cuplu. Dacă vreţi să ştiţi ce şi cum (câtul se exclude căci intrarea e liberă), citiţi mai mult la ea. Eu voiau să vă spun că de ieri mă tot gândesc oare cât este de rău, de dramatic sau de nociv ca cei mari să se mai certe din când în când?

Ei bine, eu am crescut între doi părinţi cu personalităţi dominante. Ambii aveau orgolii, ambii au ajuns într-un anumit moment al vieţii la funcţii de conducere, ambii erau pasionaţi de ceea ce făceau şi ambii îşi asumau roluri egale în familie şi drept de veto în mai toate problemele. Drept pentru care certurile se purtau şi ele de la egal la egal. Vorbesc de certuri normale, dacă le pot spune aşa, care de cele mai multe ori izbucneau din te miri ce şi mai nimic: cine cumpără pâine, cine duce gunoiul sau cine cară apa minerală de la maşină. Cum e ca şi copil când ai tăi se ceartă? Ce simţi şi mai ales ce te sperie? Aş minţi să spun că celor mici le e absolut indiferent dacă ai lor ridică tonul, dacă mai ţipă sau mai trântesc o uşă. Pe de altă parte, cred că mai important decât a ne certa în spatele uşilor închise este să ştim să ne certăm. Constat cu stupoare cât de puţini oameni din jurul meu reuşesc să aibă dispute civilizate. Să nu înjure, să nu denigreze, să nu bată cu pumnul în masă, să nu întoarcă spatele, să nu uite să lase întotdeauna loc de bună ziua. Când părinţii se ceartă, copilul este speriat ca nu care cumva ei să înceteze să se mai iubească. Asta este de fapt frica cea mare (am exclus din start cuplurile violente, alcoolice unde certurile pot duce chiar la tragedii). Or, dacă adulţii au grijă să-i spună clar celui mic stai, măi, calm, suntem oameni, ne mai enervăm şi noi, asta nu înseamnă că vom rămâne supăraţi, atunci copilul sa va linişti şi chiar va învăţa din certuri. Va învăţa, de exemplu, cum să nu facă tot ce simte în momentul în care vede roşu în faţa ochilor, va învăţa că trebuie să aibă argumente, că e în regulă să o ţii pe a ta atâta timp cât nu jigneşti, va vedea că oamenii, chiar dacă se supără, ajung să se împace, va vedea că furia trebuie ţinută sub control şi că ţipetele se pot domoli cu un pic de exerciţiu, va învăţa să-şi ceară scuze atunci când greşeşte şi va învăţa să ierte.

Eu nu cred în imaginea părinţilor perfecţi. Mi se pare o cruntă ipocrizie să încerci să joci un rol în sânul familiei, ridicând practic ştacheta mult prea sus pentru copiii tăi care adulţii fiind, vor încerca să fie ca tine. Cred că nu e bine să trimiţi de fiecare dată copilul la el în cameră când ai ceva de discutat în contradictoriu cu partenerul. În primul rând pentru că, odată rămas singur, cel mic se va da de ceasul morţii întrebându-se despre ce oare vorbiţi voi acolo şi cum se va sfârşi disputa, apoi, pentru că a te certa nu este un capăt de ţară. Totul este să o faci civilizat. Sigur, asta nu înseamnă să implici vreodată copilul în disputele voastre, întrebându-l eventual tu cine crezi că are dreptate?. Never!

Îmi aduc aminte că acum câţiva ani, am citit sau am auzit de povestea unui cuplu de nordici ce doreau să adopte un copil. La tribunal, judecătorul a refuzat să continue procesul de înfiere după ce a văzut în dosarul celor doi că ei nu se certau niciodată. Replica a fost că acel copil, odată ajuns la maturitate, risca să  reacţioneze complet aiurea la ceartă şi deci să aibă probleme reale de adaptare.

Ca să ajuns şi la cazul meu. Da, eu şi B. ne certăm. Nu des, nu tare, dar o facem ca orice oameni normali care comunică. Pentru că şi cearta e o formă de comunicare până la urmă. Odată, un prieten proaspăt divorţat, ne-a spus pe un ton uşor invidios: voi o să rămâneţi forever împreună fiindcă ştiţi să vă certaţi. Asta înseamnă că voi chiar vorbiţi de-adevăratelea unul cu celălalt.

Şi voi, dragilor, cum staţi cu cearta? Mai o replică tăioasă, mai o buză lăsată în jos sau totu-i calm şi armonie?
marți, 25 martie 2014

Talcioc urban

Și cum mă apucasem eu voinicește să fac ordine prin dulapuri și cum strânsesem eu o ditamai punga cu hainele prințesei de când era ea mică, iată că-mi picară ochii pe un anunț. Nu știu de ce dar tot aud în ultimul timp de cazuri din acestea. Oameni tineri. Nu vreau să spun mai mult. Nu e nimic de spus în plus. Doar că e nevoie de ajutor. Mare nevoie. Și Delia s-a gândit să facă ceva.

Și cum stăteam eu cu punga mea cea mare la picioare și cu ochii pe anunț, îmi zic "ia să văd pe unde o fi chestia asta, deși, cum eu lucrez duminică, slabe șanse să pot ajunge". Dar, parcă a fost un făcut: Talciocul Urban pentru Dana Ene are loc exact lângă Radio, la bistro Ca va, pe strada Știrbei Vodă, lângă Cișmigiu. Buuun, deci dacă planetele s-au aliniat, musai să merg.

Așadar, cine vrea rochițe, bluzițe și alte hăinuțe de fetițe între doi și șase ani sau cine vrea să stăm de vorbă, duminică, 30 martie, începând cu orele 10h30, ne vedem la o cafea, în grădina bistroului. Zice Bogdana că cică ar avea acolo și niște prăjituri demențiale.  Mă rog, eu voi ajunge abia pe la prânz din motive de buletin de știri. Vă rog să nu mâncați tot cheesecake-ul până ajung și eu.

Și acum, veniți un pic mai aproape, aici, în jurul meu, să deschid gura sacoșei și să vedeți ce am prin ea. Și astea nu-s toate.

(rochiță tiroleză, 92 cm)

(rochiță Zara, 128 cm, dar merge și la 122 cm)
(bluziță Lisa Rose pentru 6 ani)
                   










luni, 24 martie 2014

Let's rock, baby!

Sâmbătă. Cald afară, soare, şedinţă de două ore de shopping soldată cu una pereche blugi for me şi una for her. Tonus bun, fericire maximă, un prânz delicios cu pui la cuptor uns în prealabil cu muştar de Dijon şi miere, prăjituri de la Alice pentru un final glorios. Şi iată-ne aşadar pe toţi trei leneşi, tolăniţi pe canapeaua conjugală, scăldaţi în lumina unui soare prietenos de început de weekend şi fără chef de nimic. Un moment propice să culturalizăm un pic infanta. De data aceasta, în ale muzicii.

Pentru început, am ales să vorbim despre Beatles, alegând întru exemplificare o bucăţică de concert asezonată cu ţipete de femei isterice care-şi smulgeau părul din cap. Faţa impasibilă a Anei l-a făcut pe B. să treacă mai departe, la un rock ceva mai dur. Să-i luăm aşadar la puricat pe cei de la AC/DC. La primele acorduri din asta, privirea până atunci tâmpă şi molatică a Anei a început să se însufleţească pentru ca, spre finalul cântecelului, copila să fie cu totul trântită pe jos, în genunchi, cu o măturică de jucărie pe post de chitară şi cu nişte mișcări zbuciumate însoţite cu chiuieli de satisfacţie: asta da, muzică! OK, deci se poate, ne-am zis şi am plusat cu un Metallica şi Master of Puppets. Oau, fascinaţie maximă în faţa pletoşilor de pe scenă şi din sală, deja siesta de sâmbătă se dusese pe apa sâmbetei şi copila fremăta toată de încântare. Am încercat şi cu un Guns N' Roses, crezând că va pica şi ea precum mă-sa în mrejele solistului, dar nah, mie îmi place să fie mai agitat, ca şi lui tata! Doar că ta-su a hotărât că dacă tot s-a apucat să-i povestească despre muzică, măcar să-i spună cât poate de mult pentru nouă ani şi o după amiază de sâmbătă. Şi i-a spus: despre anii '80, despre dance şi disco, despre  tinerimea rebelă şi pusă pe distracţie, despre trupe terminate de droguri, despre furăciuni şi falsuri a la Millie Vanillie, despre voci fenomenale ca cea a lui Freddie Mercury sau despre duete ca cel cu Monserrat Caballet.

Concluzia? De sâmbătă copila e mai cultă, dar tot de Smiley îi place. Văzând-o însă cum se arunca pe jos şi dădea din cap, ceva mă face să cred că, în curând, frumuşelul ăsta autohton va fi detronat de vreun pletos cu chitară. Iar pentru cine mă cunoaşte, să ştie că din păcate nu am avut nicio şansă cu Depeche Mode, deşi am încercat. Ai voştri copii ce muzică ascultă?
joi, 20 martie 2014

Puneți mâna pe Vasilică

În general, nu prea mă înghesui să particip la concursuri. Nu că aș avea neapărat ceva împotriva competiției, ci pur și simplu pentru că mi se pare că probabilitatea de a câștiga este atât de mică, încât nu are rost să mă agit. Sigur, nu vorbim de concursuri serioase și importante pentru carieră, ci de acelea unde norocul face de obicei regulile. Și totuși, nu știu de ce, din când în când mă apucă. Prima dată m-a apucat în martie 2011. Era un concurs lansat de o editură pentru copii. Pe principiul "încercarea moarte n-are", am scris și eu asta și ce să vezi, câștigai niște cărțulii frumoase.

Acum două zile, stând eu ca o mamă responsabilă și soție devotată pe facebook, hop o întrebare-concurs de la Fairy's Corner. "Hai să arunc și io o vorbă, poate leg măcar o conversație prietenoasă". Un pic mai târziu, tataaaaaam


... ditamai buchețoiul de lalele aduse la poarta radioului (cu greu m-am abținut să nu las să plutească suspansul asupra expeditorului; acasă nu am lăsat nici urmă de suspans).

Așadar, să recapitulăm: martie atunci când am câștigat cărțuliile, martie acum cu buchețoiul. Să fie oare un semn? Să fi venit oare momentul să mă arunc pe toate concursurile până nu se termină luna? Să încerc să caut vreun concurs d-ăla cu premii în bilete de avion către Tenerife pentru mine și toată familia ori de câte ori avem chef de ceva exotic? Voi ce ziceți? Ce concursuri mai există prin zonă? Mai sunt zece zile din martie și vreau să câștig tot ce mișcă!
marți, 18 martie 2014

French Revolution

Cât de bun poate să fie un ecler? Hai, serios, la ce vă gândiți când auziți cuvântul ăsta? Până ieri, eu aveam în minte ceva cu o formă lunguiață, cu cremă sau frișcă, cu gust de ciocolată, vanilie sau ness și care, înainte de a ajunge la mine pe masă, trebuia să îndeplinească o condiție de bază: să fie proaspăt. Dar de când i-am cunoscut pe George (nu e o scăpare, îi cheamă pe amândoi la fel), lucrurile s-au schimbat și papilele mele gustative au pornit o adevărată French Revolution. Ieri, m-am dus să-i cunosc personal pe George Pop și George Panaitescu (deh, avantajele de a fi jurnalist) care, de la începutul anului, au decis dimpreună și cu fratele lui G.Panaitescu, Florin, să-și unească eforturile și economiile,  întru revoluționarea eclerului. Și astfel,  într-un laborator un pic mai mare decât bucătăria mea, într-un cuptor de 6000 de euro care se spală singur (ah, Moș Crăciun, dacă exiști...!) se fac zilnic zeci și uneori chiar sute de ecleruri care de care mai minunate.

G.Pop în roșu și G. Panaitescu în bleumarin
Ideea de la care au pornit cei de la French Revolution e simplă: alegi un produs, unul singur și faci tot ce-ți stă în putință ca să iasă aproape de perfecțiune. Regula de bază: nu faci rabat de la calitate. Niciodată. Niciodată nu vei pune ulei în loc de unt cum am aflat, cu groază, că se face în multe din cofetăriile noastre. Niciodată nu vei face produse congelate sau care vor fi uitate în frigider până a doua zi. Totul este făcut dimineața și totul se vinde în următoarele ore, prin comandă, pe net. Crema este binecunoscuta crème pâtissière légère (adică nu are făină), untul și smântâna sunt franțuzești, aromele se obțin prin infuzare, iar rezultatul este... mmmm... să vă mai spun?!

Era în frigider, l-am văzut cu ochii mei
În bucătărie sunt deocamdată doar trei oameni dintre care maître de cérémonie este chiar George Pop, fost consultant în branding, pasionat de bucătărie și mai nou, specialist în ecleruri după ce a făcut un curs de patiserie la un hotel din capitală, sub aripa unui chef francez. Tizul său se ocupă mai mult de partea administrativă și în prezent pregătește deschiderea magazinului French Revolution, undeva pe la sfârșitul lunii, pe strada Constantin Esarcu, pe lângă Ateneul Român. Așa că puțintică răbdare și veți putea să mergeți sur place ca să vă alegeți. Chiar așa, ce să alegeți? Dacă ar fi să mă întrebați pe mine, preferatul meu este cel cu caramel și unt sărat Paysan Breton. Închizi ochii, muști și brusc ești undeva pe Rivoli, la o cafenea cu vedere la Hotel de Ville și toată ființa ta participă, fără să vrea, la o French Revolution. Dacă ar fi să-l întrebați pe bărbatu-miu, încă oscilează între Choco Noir și un ecler ce se anunță new entry cu gust puternic de limetă. Cât despre Ana, după ce a gustat câte un pic din fiecare, a pus mâna pe eclerurile cu nucă de cocos, fistic și vanilie și a decretat: de astea să nu vă atingeți, sunt ale mele!

Iar acum, în timp ce vă povestesc, în fața mea se află o ceașcă mare de cafea și lângă ea, pe o farfurioară, stă cuminte și așteaptă (vine mama imediat!) un ecler Classique café cu o boabă de cafea în vârf și cu aerul acela de cofetărie din vremuri apuse.

Classique café, mon amour!

Așadar, dragii mei, cât de bun poate fi un ecler? O să vă răspund simplu și la obiect: foarte bun. Fiecare aromă este acolo, prezentă, gata să izbucnească, fiecare ingredient se simte puternic, gusturile nu pot fi amestecate pentru că sunt pregnante, așa cum e normal să se întâmple când folosești ingrediente naturale. Și să vrei, nu vei putea să mănânci mai mult de un ecler deodată. Nu este genul de prăjitură pe care să o cumperi ca să-ți satisfaci nevoia de dulce. Costă 11 lei tocmai pentru că se dorește a fi mai mult decât un simplu ecler. Este un ecler cu adevărat revoluționar. Iar pentru ca revoluția să continue, George Pop se gândește deja la o gamă de eclere cu ingrediente bio. Dar până atunci, credeți-mă, un pic de zahăr, doar un pic și doar din când în când nu poate fi atât de nociv. Serios, e un ecler prea bun să facă vreun rău. Ei, aș mai sta eu cu voi, dar mă așteaptă un Classique café. Așadar, aux armes citoyens sau, mai pe românește, șo pe el, măi fată!
luni, 17 martie 2014

Rafael de pe Tărâmul Zmeilor

La început i-a fost frică. A preferat să stea lângă Max (parcă așa îl chema). La fel de frumos, dar mai mic și mai docil. Venea când îl strigai, se așeza când i se spunea, aducea mingea, ce mai, un tip pe cinste. Din când în când însă, arunca câte o privire pe sub șapcă, doar-doar o primi vreun semn că e în regulă și că nu i se va întâmpla nimic.
- Hai, Ana, o să plecăm de aici și o să ajungă să-ți pară rău. Măcar încearcă și dacă ți-e frică, te dai jos!



Și nu, nu i-a fost frică. Și nu, nu s-a mai dat jos vreun sfert de oră. Ea ar fi stat și mai mult că deja se simțea în largul ei. Când cu privirea înainte, când de-a-ndoaselea ca să fie șmecheră, când la trap, când mai domol, când în șa, când în picioare, când fără mâini, când agățată de coama lui, când cu gura până la urechi, când serioasă ca o amazoană gata de luptă. Iar el, el-ul cu plete și cu mustață (da, da, ați auzit bine, este un tip cu totul aparte ca și locul unde trăiește) est un adevărat gentleman. Începând de la nume- Rafael- și terminând cu eleganța și răbdarea cu care suporta manifestările de bucurie ale copiilor veniți duminică pe Tărâmul Zmeilor. 



Este un loc minunat, foarte aproape de București, doar la 11 km, lângă Mănăstirea Pasărea, un loc la aer curat, unde iarba miroase a iarbă, unde câmpul se întinde cât vezi cu ochii, unde caii pasc fericiți și așteaptă cuminți să vă plimbe,  unde sunt și câini și pisici și un iepuraș ce-și sapă tunel prin fân, unde copiii vor fi cu siguranță fericiți. Oamenii de acolo sunt extraordinar de drăguți și primitori doar să le dați un telefon cu câteva zile înainte să veniți, căci ei nu locuiesc acolo. Și să nu vă faceți probleme, vor avea mare grijă de copii, se vor ocupa de ei, nu veți auzi plânsete sau țipete de niciun fel. Luați-vă un termos cu cafea, apă, ceva gros de pus pe voi (e vânt și uneori cam frig) și o pungă cu morcovi pentru căluți și pregătiți-vă să vă faceți copiii pur și simplu fericiți. Mai fericiți decât la Mall, sau la restaurant sau nu știu ce loc de joacă. Și vedeți că există și fel de fel de oferte și de activități: cursuri de agrement, cursuri pentru copii, ateliere, spectacole cu cai,  un tobogan și o minge pentru cei micuți, iar la sfârșit copiii pot hrăni și peria caii.  Încă ceva: să știți că se pot organiza inclusiv excursii de o zi pentru grădinițe unde celor mici li se asigură nu numai distracția când călare, când pe jos, dar și masa. Ia aruncați un ochi pe site, că tot vine săptămâna altfel și profesorii și educatorii sunt de obicei în pană de idei!



Dragii mei, hai că vă las. E abia luni și nu vreau să pun degetul pe rană, povestindu-vă despre weekend. Dar, timpul trece repede și acuși se face sâmbătă și iar vă întreabă ăia mici "noi ce facem azi special?". Să nu mai ziceți că nu aveți nicio idee, că eu mi-am făcut datoria. Iar eu, la rândul meu, îi mulțumesc Adei pentru invitație. A fost o duminică superbă între fete!
vineri, 14 martie 2014

Step by step

Are ea o mişcare aşa din picioare de care e foarte mândră: tropăie scurt şi repede pe loc, apoi începe să bată ritmul în podea de vreo trei ori pac, pac, pac, după care face o piruetă şi totul se încheie cu nişte sărituri nebune ce aduc mai degrabă a ritual de exorcizare decât a dans. Este însă atât de ferm convinsă că această bătută e unică şi o caracterizează încât chiar a participat cu ea la o seară a talentelor din tabăra de vară. Şi nu, n-a câştigat. Dar, departe de a se lăsa descurajată, infanta a decis că ar fi păcat să lase să moară un asemenea har şi s-a decis că merită să mai urce o treaptă în perfecţionarea tropăitului. Aşa că acum mi-a cerut să o înscriu la cursuri de step. Departe de a începe la rându-mi să tropăi de bucurie, recunosc că am întâmpinat doleanţa cu un mare oftat. Sigur, în gând, că de faţă cu ea m-am mulţumit să întreb, ce-i drept, cu jumătate de gură:

- Măi, eşti sigură?

Normal că e. Doar că, în capul meu, alesesem deja altceva. Mă gândeam să se reapuce de tenis, undeva mai aproape de casă, că tot vine vara şi avem terenuri berechet în zonă. Sau să încerce să meargă iar la înot. Ştiu că a rămas cam stresată data trecută, dar am aflat că merge şi blondul ăsta de-i place ei şi poate că aşa se lasă. Iar acum, planurile mele s-au dus naibii şi tot ce-mi rămâne de făcut este să mă pun pe căutat cursuri de bătut geamparaua.

Mi se pare foarte amuzantă discrepanţa asta între ce ne dorim noi pentru copii şi ce-şi doresc ei. La mine primul şoc a fost cu pianul. După ce şi-a dorit să cânte, după ce a făcut un an şi se descurca chiar binişor şi bineînţeles că numai după ce am cumpărat o orgă, a decis că s-a stresat suficient şi e de ajuns. Apoi, a vrut la dans. Da, dar nu la d-ăsta lent şi organizat, ci la ceva unde să pot tropăi cum vreau io (se pare că are o chestie cu tropăitul ăsta). Tenisul l-am oprit din vina mea şi a drumului până acolo; la volei, unde s-a cerut într-o vreme, nu am ajuns din motive de ore târzii. Să vedem acum ce va fi şi cu stepul, deşi, trebuie să recunosc că preferam înotul.

Şi apropo de asta. Voi ce v-aţi dori să înveţe copii voştri? Hai măi, ziceţi pe bune că nu ne aude nimeni. Sigur că important este ce-şi doresc ei şi că orice ar vrea să înveţe trebuie încurajat şi blablabla, dar voi, voi ca mame, ce v-aţi fi dorit? Hai că sparg eu gheaţa şi recunosc că mi-ar plăcea ca Ana să înveţe germană şi franceză. Şi cred că mi-ar fi plăcut să ştie să cânte şi la pian, dar deh, acolo nu mai trag nădejde. Acum e rândul vostru.
joi, 13 martie 2014

Rendez-vous pe înserat/ Zi-mi pe unde mi-ai umblat

- La ora asta se vine? Te aștept de la patru și acum știi cât e ceasul? Uite, e șase!
- Iartă-mă, nu am putut ajunge mai devreme, nu am avut cum, serios.
Dă să plece îmbufnată. Apoi, cu o mișcare jucăușă, își întoarce fața spre el și un zâmbet îi atârnă bleg pe buze. Șoptește:
- Te-am iertat deja.

Dar nu și eu. Mă uit spre el, spre ăla mare.
-Păi bine, dom'le, stăm aici de două ore. Unde ați fost?
- Săru' mâna. Acum am ajuns de la muncă. Da', nu ziceau că au divorțat?
- Neaah, asta a fost astă iarnă. Și nu divorțaseră, doar luaseră o pauză.

Ne bufnește râsul pe amândoi. Rămânem cu ochii suspendați de cele două siluete care se pierdeau deja în fugă pe aleile parcului. Mă așez pe o bancă, sprijinită de trotineta aruncată la picioarele mele. Hm, deci, cum era? Parcă era vară. El era grăsun și avea rău de mașină. Știu asta pentru că s-a întors de la țară cu noi și a vomitat tot drumul. Când a ajuns acasă, mama lui mi-a dat un borcan de gem. De la el am primit un zâmbet și o scrisoare "te iubesc. dela A". Măi, tată, păi tu, fată de nota zece, un agramat ți-ai găsit să iubești? Dar ție, tată, nu ți-a plăcut nici de ăla de scria poezii. Știi tu, ăla deștept și cu capul în nori, ăla de te-a trimis mama în celălalt capăt al orașului să cumperi, cică, o salată, ca să nu vezi când plec să mă văd cu el! Acu', ca să o spun pe aia dreaptă, mai bine că n-ai văzut ce a urmat, căci mă îndoiesc sincer că ți-ar fi plăcut mai mult de rockerul cu plete până la brâu din Franța sau de top modelul de a apărut la noi, la ușă, în costum cu cravată cu Bugs Bunny. Ce-i drept, ăla era cam prostălău. Nici mamei nu i-a plăcut de el. Dar ea nu spunea nimic. Ajunsesem noi două să avem la un moment dat un fel de cod secret: dacă atunci când îi cunoștea li se adresa direct cu "dumneavoastră", era clar că băiatul ăla nu avea să facă prea mulți purici pe la noi. Au mai fost și cei care doar mă iubeau și cei pe care doar îi iubeam.Și cei care au stat peste noapte. Și cei cu ani buni mai mari ca mine. Și cei care au plecat. Și cei care au rămas. S-a lăsat și cu lacrimi, s-a lăsat și cu împăcări și cu promisiuni și cu minciuni. Și nu, nu am mai primit scrisori agramate, deși au fost momente în care aș fi trecut peste orice greșeală de scriere, doar să scrie.

Și uite că acum am ajuns să stau iar după un el. Două ore. Deși ăsta de acum abia de-mi ajunge la umăr și pariez că încă scrie cu greu o compunere. Dar e blond și cu o șapcă roșie pe sub care știe să arunce zâmbetul ăla pe care ea l-a așteptat toată ziua. La care s-a gândit în timp ce a fugărit temele pentru școală, de frica de a nu întârzia în parc, la întâlnire. Și cică pentru ea ar fi gata să stea și cu capul în jos, agățat de nu știu ce bare din parc. Mi-a zis mie ta-su în timp ce stăteam de vorbă. Auzi la el cică să divorțeze! Păi, bine, măi omule, tu nu te uiți la ei?! Ah, bărbații ăștia, nimic nu înțeleg! Dar noi tot îi iubim. Și la opt și la treizeci și opt.

marți, 11 martie 2014

Unde dă mama doare

Draga mea, în primul rând, am preferat să scot din start tonul protocolar și să-ți vorbesc ca de la mamă la mamă. Trebuie să-ți spun că nu ne cunoaștem, deși în ultimele zile tu ai tot apărut pe rețelele de socializare și la televizor. Ai fost blamată, criticată, ai reușit să revolți o întreagă mare de oameni și mai ales de părinți prin felul în care ai reacționat când copilul tău nu a vrut să stea potolit pe scaunul stomatologului. Ai greșit. O știi și tu, sper, altfel nici nu ți-aș mai scrie. Te-ai lăsat dusă de val și ai reacționat prost. Dar cred că dacă vom continua să te arătăm cu degetul și să strigăm "huo", nu te vom ajuta cu nimic. Și sincer, am senzația că tu acum ai nevoie de ajutor. Pentru că refuz să cred că ești o mamă indiferentă căreia îi face plăcere să-și plesnească fiul atunci când plânge de spaimă.

Înainte de a trece mai departe, aș vrea să-ți spun de ce am ales să-ți scriu aceste rânduri. În urmă cu vreo trei ani, fetița mea era în parc, cu bicicleta când, din neatenție, a căzut și și-a luxat vreo trei dinți. De atunci, eu trebuie să merg regulat cu ea la stomatolog. Am fost și să-i repoziționeze dintele ajuns în cerul gurii după accident, am fost și să-i pună sârme și să i le schimbe și să i le scoată și să-i facă mulaje și pentru o extracție de canin, i-am făcut și injecții și controale și mai urmează. În tot timpul ăsta, am văzut fel de fel de stomatologici și fel de fel de copii. Majoritatea speriați și plânși. Frica de doctor este de fapt frica de necunoscut. Nu neapărat de durere, ci de faptul că nu știi la ce să te aștepți pentru că de prea puține ori ți se spune adevărul. O să-mi zici probabil că îi explicaseși copilului că o să fie totul în regulă, că nu durează mult și poate i-ai spus și că nu o să doară. Stai așa, dar tu știai că o să doară, nu? Probabil că stomatologul cu pricina îl cunoștea pe copil și probabil că îi mai spusese în trecut că nu va simți nimic, ca apoi să-l înțepe și deci să-i provoace durere. Din momentul ăla, copilul nu a mai avut încredere nici în tine, nici în doctor. Înțelegi acum de ce era isteric? Pentru că indiferent ce i-ați fi spus voi, el nu știa la ce să se aștepte. O să mă întrebi acum "păi și eu ce să fi făcut? Că dacă i-aș fi spus că-l doare nu îl mai scoteam din casă!". Exact asta ar fi trebuit să faci: să-i spui exact ce va simți, să-l lași apoi să plângă de frică și să-i explici cu calm că dacă nu merge la dentist, durerea va crește. Crede-mă, până la urmă va înțelege. Copiii nu sunt proști sau isterici, pur și simplu nu știu să-și țină în frâu sentimentele și reacționează exact pe măsura trăirilor lor. Sigur, frica de doctor este de multe ori indusă chiar de părinți. Știi și tu replicile alea din copilăria mică "nu mai alerga că răcești și vine doctorul să-ți facă injecție" sau "pune căciula pe cap dacă nu vrei să ajungem la spital". Nu te acuz, poate că tu nu ai zis niciodată așa ceva. Dar dacă ai făcut-o, să știi că e nevoie să-ți ajuți acum copilul să depășească această frică de medic.

Probabil că în clipele astea ți se pare că nimeni nu te înțelege. Nimeni nu pricepe că nu erai cu copilul la stomatologul ăla de plăcere. Că nici tu nu ai fi vrut să se ajungă unde s-a ajuns, dar ce să faci dacă copilul era disperat de durere și trebuia musai intervenit, iar pe doctorul ăla măcar îl știai că e bun și că face bine ce face? Draga mea, înțeleg perfect cum te simți când întrevezi cu groază momentul în care riști să fii dată afară din cabinet cu copil cu tot și să ajungi acasă unde vei petrece iar o noapte de nesomn din pricina urletelor de durere ale celui mic. Iar tu nu ai vrut asta. Ai vrut pur și simplu să se termine odată: să-i facă naibii anestezia aia, ce mare lucru, să-i curețe și mai știu eu ce și apoi să fie bine. Totuși, fii atentă: sunt momente în care e bine să respiri adânc, să te gândești la ce se întâmplă sub ochii tăi, să te pui în locul copilului și să pleci din cabinet. În primul rând să știi că nu toți stomatologii sunt ca cel pe care l-ai găsit tu. De fapt, chiar nu știu cum naiba ai dat peste asemenea personaj. Nu zic că nu e priceput, ieftin, aproape de casă și așa mai departe, dar omul acesta nu știe să lucreze cu un copil. Trebuie să cauți un doctor cu experiență și cu iubire pentru copii. Un om care să nu amenințe, să explice, să vorbească. Îmi aduc aminte că în cazul fetiței mele, stomatologii de la Facultatea de pedodonție mă întrerupeau pe mine și-mi spuneau: "acum vorbim cu copilul, el este pacientul!" Înțelegi? Asta e atitudinea normală, asta trebuie să cauți tu. Și să nu-ți fie frică niciodată să trântești ușa în nas unui doctor care nu te respectă pe tine sau pe ai tăi. Sau să-l critici, sau să te revolți și chiar să nu-l plătești. Nu vrei să știi câți doctori am schimbat eu până acum. Și copilul meu, din fericire, se lasă dus la doctor, chiar dacă nu-i face plăcere.

Apoi, trebuie să înveți să ai răbdare. Este foarte greu. Este momentul în care în fața unui copil foarte speriat să poți să spui, ok, hai s-o lăsăm  pe mâine. Sigur, asta dacă se poate așa ceva și nu e foarte grav. "S-o lăsăm pe mâine" înseamnă, de fapt, să-ți acorzi ție un răgaz în care să te calmezi, să fii sigură că nu riști să-ți pierzi controlul, în care să vorbești cu cel mic despre ceea ce i se va face -- dar fără să-l minți, de acord? Un răgaz în care să stai și să citești despre doctorul respectiv pe net, să vezi ce spune lumea despre el, să afli dacă a mai lucrat cu copiii sau nu, să vezi dacă nu găsești un cabinet cu jucării sau cu posibilitatea de anestezie pe mască.

Și ajungem acum și la ultima parte. Poate cea mai importantă. Copilul tău este terorizat de ideea de stomatolog. Crede-mă, un copil nu reacționează așa atunci când ajunge la dentist. Ieri, de exemplu, am fost cu fiica mea să-i facă o extracție de premolar. Știa la ce să se aștepte, pentru că mai făcuse una în vară. Știa că anestezia, mai ales cea în cerul gurii, doare groaznic. Și da, îi era frică. Dar a venit la dentist, s-a așezat pe scaun, a deschis gura, nu a comentat, doar că mă căuta din privire și mă ținea de mână. Până la urmă nu a mai fost nevoie de extracție, dar, dacă ar fi fost, știu că ar fi plâns când ar fi înțepat-o și gata. Spaima cu care copilul tău are de luptat este dureroasă și-ți face realmente rău. El nu urlă și se zbate ca să te supere pe tine sau pe prostul ăla de doctor, ci pentru că este atât de terorizat că nu mai poate judeca. În momentul ăsta, copilul tău are nevoie de ajutor real pentru a-și depăși această frică. Acum înțelegi ce ai făcut? L-ai făcut să-i fie frică și de tine, nu doar de stomatolog. L-ai umilit în spaima lui, te-ai coalizat cu un personaj care și-a bătut joc de față cu el și apoi l-ai mai și lovit.

Te rog, schimbă urgent medicul. Vorbește cu cel mic și cere-ți iertare. Spune-i că ai greșit, că ai fost disperată să nu rămână cu durerea. Spune-i că nu-l vei mai duce vreodată la stomatologul acela și ia-l de mână și faceți un tur al cabinetelor și lasă-l și pe el să-și spună părerea. Și nu te rușina în a cere ajutorul unui psiholog pentru a rezolva spaima de doctor a copilului. Gândește-te că mai târziu o să refuze să meargă la medic, chiar dacă va avea nevoie. Știi tu oamenii aceia care se duc abia pe ultima sută de metri? Cred că provin din rândurile copiilor amenințați cu injecții.

Cât despre tine, cred că nu ți-e ușor în zilele astea. De fapt, sper din suflet să nu-ți fie ușor și să plângi lacrimi amare pentru ceea ce s-a întâmplat. Eu nu o să pun niciun link la filmulețul cu pricina. Nu are rost. Nu vreau să te arăt cu degetul sau să-ți dau o palmă în public. Dar apropo, cum te-ai simți dacă aș face-o? Hai, lasă, du-te și cereți scuze copilului. Le merită din plin!
luni, 10 martie 2014

Eu nu sunt cea mai bună mamă din lume!

Mă tot gândesc cum să încep. Mă tot gândesc cum să o spun fără să supăr pe cineva. Hm, deja am început greşit. Uite că, fără să vreau, mă trezesc că mă gândesc iarăşi la voi, cei ce mă citiţi acum, uitând de mine, cea care stau aici şi-mi frământ palmele înainte să scriu cele ce urmează. Iar cele ce urmează sună cam aşa: nu sunt o mamă perfectă, nu vreau să fiu şi mai ales nu voi putea niciodată să ajung să fiu mama cu M mare, mama la modă, mama despre care se tot vorbește. Dar a fost nevoie de o perioadă destul de lungă de timp pentru a-mi da seama de asta și de faptul că lupta mea cu mine însămi, bătăliile duse aproape zilnic în mintea mea cu fel de fel de frici şi de spaime vehiculate peste tot m-au făcut o persoană mai speriată, mai nervoasă şi mai irascibilă decât eram oricum. Şi deci o mamă, hai să nu zicem rea, dar mai puţin bună pentru copilul ei. Pentru că mai presus de o persoană care să-l nască natural, să-l alăpteze până la grădiniţă, să nu-l vaccineze, să nu-i dea dulciuri, să nu-i interzică sau să nu-l trimită la niciun fel de concursuri, un copil are nevoie de cineva pe care să se bazeze. Cineva care să ştie şi care să-şi asume pe deplin rolul de adult. Şi eu cred că în ultimul timp am uitat cum este să fii om mare.

Poate sună un pic exagerat, dar de fapt cam asta se întâmplă când încerci să schimbi macazul, fără să ştii spre ce vrei să te îndrepţi de fapt. Vrei un copil responsabil, independent, fericit, încrezător, plin de imaginaţie şi de idei? Ei bine, personal, habar n-am dacă asta vreau de fapt. Na, am spus-o. Vreau ca Ana fie responsabilă, dar nu într-atât încât să se poarte ca un mic adult la şapte, opt ani. O vreau independentă, dar nu suficient încât să plece de acasă şi să nu mai dea bună ziua. O vreau fericită, dar nu cu orice preţ. Mi-ar plăcea să fie încrezătoare, dar nu suficient încât să respingă orice critică. Şi da, normal că mi-aş dori o Ană plină de idei şi de imaginaţie, dar aş vrea totuşi să rămână cu picioarele pe pământ şi să nu fugă toată viaţa după cai verzi pe pereţi. Iar pentru asta cred că ar trebui să înclin mai degrabă spre cea care sunt, decât să încerc să joc un rol de mamă poate mai bună, dar pe care nu o pot de multe ori înţelege și aproba. Iar eu, v-am mai zis, nu sunt perfectă, nu sunt nici măcar atât de responsabilă cum poate ar trebui să fiu sau cum poate aţi fi sperat voi să fiu.

Eu mi-am alăptat copilul până la şapte luni şi nu am făcut-o la cerere, prin parcuri şi autobuze pentru că nu m-am simțit în largul meu, eu am plimbat-o în cărucior și nu în manduca, eu am vaccinat-o aşa cum scria pe schemă, eu i-am dat lapte praf şi suzetă şi nu am vrut să dorm cu ea în pat, eu am făcut cerere să mă întorc la muncă după nici un an de zile şi am lăsat-o cu bona, eu i-am cumpărat prăjituri de la cofetărie şi am dus-o chiar şi la Mc Donald’s, eu i-am dat antibiotice când a avut febră şi puroi în gât, eu am lăsat-o la desene ca să pot sta cu o prietenă la telefon, eu am ţipat la ea pentru că a scris greşit la română, eu i-am spus că nu am suficienţi bani ca să-i cumpăr jucăria dorită, eu am pedepsit-o când era mică şi nu mă asculta, eu i-am interzis să-mi vorbească urât sau să se răstească la mine, eu am pus-o să-şi facă ordine în cameră şi să-şi strângă jucăriile, eu i-am spus şi că e frumoasă, dar şi că e afonă, eu o bat la cap să citească, eu o las să-şi invite prietenii acasă şi tot eu am încurajat-o să meargă la Euclidul de mate. Şi să nu uit: eu cred că mama mea a fost şi este cea mai minunată mamă pe care aş fi putut-o eu avea. Şi nu, chiar nu am nimic să-i reproşez. 

Doar că v-am spus deja: eu nu sunt perfectă. Însă niciodată nu am fost mai convinsă de un lucru: nici nu voi putea ajunge vreodată să fiu. Eu sunt doar mama. Mamă de Ană. Fetiţa mea pe care o iubesc aşa cum e. Şi tot ce vreau este să mă iubească şi ea. Aşa cum sunt.
sâmbătă, 8 martie 2014

8 Martie

-Uite ce ți-am făcuuuuut! Șiiii i-am dat lui tata niște bănuți de la mine să-ți ia flori. Șiiiii i-am spus să fie lalele.

Și lalele au fost. De la ea și de la el.


vineri, 7 martie 2014

Pupe mama!

Acum vreo două zile, cineva a scris pe un blog cam aşa: nu vă mai pupaţi copiii pe gură! Am citit, am dat aprobator din cap, scăpând spre mirarea celor din birou câte un îhî şi apoi... şi apoi au început să curgă comentariile. Şi... surpriză! Sunt multe mame -- dar cum să vă spun, chiar multe! -- care nu văd nicio problemă în a-şi pupa copiii pe gură! Din start o să elimin orice fel de trimitere la spusele psihologilor, deşi, chiar şi cu trimitere, ceva mă face să cred că dacă nu vedeţi nicio problemă în asta nu citim din aceeaşi psihologi, şi o să vă spun pe scurt aşa: nu vă mai pupaţi copiii pe gură pentru că e scârbos! Îmi pare rău, dar pentru mine, cea care nu sunt mama copilului tău, ci doar o persoană din societatea în care vrând, nevrând, trăieşti tu şi familia ta, imaginea unor buze de adult care se aşează pe cele ale unui copil îmi repugnă. Pe tine, părintele care îţi iubeşti aşa de mult copilul încât nimic din ceea ce are legătură cu el nu ţi se pare deplasat sau ciudat, te pot înţelege. Am şi eu un copil şi ştiu foarte bine că sunt momente în care îţi vine să te impregnezi de el de atâta iubire. Este un sentiment mai presus de orice ai trăit până să devii părinte, dar, cu tot respectul, nu ai dreptul să ţi-l asumi astfel încât să-i transmiţi mesaje greşite. Pentru că sărutul pe buze, fie el de dimensiunile unui pupic reprezintă un mesaj. Asta e! Şi este tipul de mesaj pe care adulţii şi-l rezervă ca să-şi exprime iubirea. Sigur, departe de mine ideea că tu, atunci când îi dai celui sau celei mici un pupic pe buze, ai orice fel de gând de sexualitate în cap. Dar pentru mine, individul care asistă la aşa ceva, sărutul vostru se asociază în capul meu cu ceva nelalocul lui, înţelegi? Nu te aştepta ca cel mic, odată ce va creşte, să ştie să-ţi spună stop! Tu eşti părintele, tu trebuie să stabileşti limitele.

Şi acum intervine şi întrebarea principală: ce reprezintă pentru copil acest pupat pe gură cu părintele? Am zis că nu fac referire la psihologi şi o să mă ţin de cuvânt. Dar o să vă spun doar atât: am văzut un copil la grădiniţa Anei care, obişnuit să se pupe cu mama şi tata pe gură, aştepta să fie pupat la fel şi de educatoare. Restul copiilor se uitau pătrat la el pentru manifestările acestea de tandreţe, iar el a sfârşit prin a simţi că era ceva în neregulă cu el şi familia lui.

O să-mi spuneţi că sunt complet absurdă şi că noi, astea de ne strâmbăm la imaginea tăticilor care-şi pupă fetiţele pe gură în faţa şcolii sau a mămicilor care îi dau băieţelului cu ghiozdan în spate un sărut pe guriţă, suntem doar nişte caţe exagerate şi închistate. Bun, pot să accept. Dar atunci v-aş ruga să-mi răspundeţi şi mie la o întrebare: de ce vă pupaţi copiii pe gură? Serios, care e faza? Nici măcar nu poţi să-l pupi cum trebuie că dacă vrei să apeşi cu buzele aşa cum faci când îl pupi pe obraz, rişti să transformi pupicul într-un început de sărut. Şi asta e câh. Sper că măcar cu asta sunteţi de acord. Dacă vă e egal unde îl pupaţi, aţi putea atunci să nu-l mai pupaţi pe gură? Sau măcar nu în public? Serios, e un spectacol neplăcut pentru că, din păcate, imaginea unor buze de părinte unite de cele ale unui copil atrage privirea. În plus, trăim într-o lume complet nebună, iar copilul vostru va ajunge să creadă că un adult care doreşte să pupă pe gură un copil e ceva absolut normal. Şi oameni buni, nu e -- şi o ştiţi şi voi! Că doar nu l-aţi lăsa şi pe vecinul de la ţară să o pupe pe gură pe aia mică a voastră când vă duceţi în vacanţă, aşa-i? Faptul că eşti părintele lui nu te face mai puţin adult în raport cu el şi cu corpul lui. Iar corpul lui e al lui şi e important, zic eu, să simtă că-i aparţine.
miercuri, 5 martie 2014

Girl you'll be a woman soon

Afară ploua şi noi patru stăteam de vorbă la o cafea şi o felie de plăcintă cu brânză. Despre ce ar fi putut să vorbească duminică dimineaţa, patru mame de copii de peste opt ani? Iniţial despre şcoală. Că al meu greşeşte ca blegul, că a mea fuşereşte temele, ba că a mea este mai zăpăcită decât acum un an şi nu înţeleg de ce oare o fi aşa de aiurită şi de nervoasă? (aia eram eu)
- Poate că se produc niscaiva schimbări mai serioase prin organism! zise doamna din faţa mea, singura mamă de băiat de la masă şi continuă:
- Al meu a avut în clasa a doua nişte fetiţe cărora le venise ciclul!

Nu ştiu dacă după aceste cuvinte s-a continuat ori ba discuţia despre şcoală sau despre note. Ştiu doar că m-am speriat. Fără să vreau, am început să scanez în minte corpul fetei mele. Parcă a crescut cam mult în ultimul timp şi parcă s-a mai şi împlinit puţin! Oare când ar trebui să-i povestesc ce şi cum? Am dat să-i zic de vreo două ori, dar, după introducere, se plictisise şi plecase la ea în cameră. Dar, totuşi, mi-a zis că ar fi curioasă să vadă cum e să te săruţi cu un băiat. Hm, oare să fie vreun semn de prepubertate sau o fi pur și simplu o d-aia pupăcioasă ca mă-sa? Şi parcă şi plânge ceva mai uşor ca înainte. Poate că de asta e aşa de zăpăcită în ultima vreme. Şi totuşi, întrebarea pe care ar trebui să mi-o pun este ce să fac pentru a nu mă trezi cu un copil prins într-un corp crescut înainte de vârstă. Pentru că la nici nouă ani nu este normal şi nici în regulă să-ţi vină ciclu, asta îmi e clar. Sau, cel puţin, mie nu mi se pare normal ca un organism atât de fraged să suporte o maturizare atât de devreme.

După cum ştiţi şi voi, mare parte din vină o au hormonii din alimentaţie şi mai ales carnea injectată. O spun specialiștii, o spun și statisticile și o vedem și noi. Eu nu am ştiut de la început ce pericol există în farfurie. Când s-a născut Ana, am făcut şi eu cum scria prin cărţile de diversificare, nu m-am documentat în exces, am încercat doar să nu-i dau copilului prostii de genul dulciuri, hamburgeri, prăjeli sau sucuri acidulate. De vreun an de zile, am descoperit o familie de producători de legume cât de cât mai naturale. Nu bio, pentru că nu pot să dau zece lei pe un kilogram de cartofi. Am încercat apoi să gătesc mai multă vită. Am încetat să mai cumpăr mezeluri, chiar din alea cu 90% carne sau din alea pe care scrie fără e-uri şi am început să gătesc pentru seară sufleuri şi paste şi bruschete. Acum o lună am găsit şi un furnizor de carne de pui crescuți prin curte. Sunt cam scumpi însă, aşa că nu ştiu cât de des voi putea să cumpăr de la ei.

Şi acum, ajungem la partea cu dulciurile. Dacă până la şase ani, Ana nu s-a arătat prea interesată de dulciuri, mai puţin când era vorba de clătite sau papanaşi, de vreo trei ani este disperată după bomboane, ciocolăţele sau prăjiturici. Dacă sunteţi din cei care nu au dat niciodată copiilor zahăr, apăi vă felicit, dar nu vreau să intrăm acum într-o polemică interminabilă. Eu nu am nimic împotriva dulciurilor, dacă sunt făcute în casă şi nu sunt în exces. Or, din păcate, în ultimul timp, la noi s-a întâmplat exact pe dos: am avut în casă şi le-am şi mâncat.

Şi pentru că tot vorbeam de copilul meu care se rotunjeşte într-un ritm un pic prea alert şi pentru că tot sper să ajungem să eliminăm cât mai multe drăcii din frigider, am găsit o soluţie: dulciuri raw. Nu la fel de bune ca prăjiturile de la cofetăria Alice, daaaar, pot fi făcute de Ana by her self, pentru că nu necesită foc! Argumentul ăsta a fost suficient pentru a-i provoca odraslei rubiconde ţipete de fericire. În consecinţă, de ieri am în bucătărie o pungă de curmale, una de cocos, turmenic, un plic la vreo 250 de grame de carob (habar nu aveam că pasta asta de roşcove, căci despre aşa ceva e vorba, e atât de sănătoasă şi se poate folosi practic pe post de cacao) şi nişte nuci. Ce vom face cu ele? Negresa de aici. Vor urma nişte bomboane cu prune deshidratate, o supă de mazăre cu ardei roşu şi un fel de guacamole cu iaurt grecesc. Reţete sunt multe, dar sincer, chestiile astea bio, raw sau vegan sunt scumpuţe. Adică, sunt de acord că zahărul sucks, dar nici să dau 25 de lei pe o sticluţă mică-mititică cu extract de ştevie sau vreo 20 de lei pe un pumn de migdale nu pot. Aşa că ne vom rezuma la chestii simple şi la îndemână. Ce mă enervează este ca trebuie lăsate la hidratat vreo două ore pe care, de obicei, nu le am. O altă idee ar fi să încerc să-i fac ocazional lapte de migdale cu fructe băgate la blender. Să vedem dacă, cu un pai şi o felie de portocală sau măr pe marginea paharului, o să bea drăcovenia, că în general se cam strâmbă.

Mai am o durere. Vasele şi recipientele în care gătesc. Adică nu sunt ce ar trebui şi ştiu asta. Am doar două forme faine tare pentru sufleuri, din ceramică albă, nişte vase de Jena, merg şi ele, dar în rest e cam tristă situaţia. Am ochit eu o tigaie şi o tavă, ambele din ceramică, dar...nu vă spun preţul, căci nu vreau să vă stric ziua. Şi cum împrumut la C.A.R nu mai am curajul să fac de când a plecat tanti de acolo cu bănuţii tuturor şi ne-a lăsat cu buza umflată, încerc să găsesc alte soluţii. Şi deocamdată nu am găsit. Pe net or fi ceva mai ieftine? Ştie careva?

Dar, să lăsăm tăvile şi să revenim la copilă. Cred că trebuie cumva să prind momentul şi să am o discuţie cu ea ca de la femeie la viitoare femeie. O fi prea devreme? Risc să o bulversez? Idei? Vă rog!
 
marți, 4 martie 2014

Ce cărți au citit bloggerii în 2013

Păi, cam așa stau treburile. Adică, Cristian China-Birta a lansat provocarea. Noi, ăștia cu blog, am răspuns și tataaam, iată și scorul. Mă bucur să-i văd pe Murakami și pe Allende pe listă. Și sunt fericită să regăsesc în clasament Cetatea celor o mie de sori. Ia ziceți, voi ce părere aveți? Dezamăgiți, mândri, intrigați?!


Femeie în pragul unei crize de nervi

Când a început Ana școala am făcut aproape o depresie. Pur și simplu nu reușeam să îmi înghit lacrimile și mi se părea nedrept cât de repede a trecut timpul și că iată, era deja mare, prea mare pentru cât de nepregătită mă simțeam eu. M-am gândit atunci că de fapt mă speria trecerea timpului pentru mine, nu pentru ea și că, în câteva luni, urma să mă obișnuiesc cu ideea. Apoi, am început să cred că mă apropii de criza de patruzeci de ani. Atât de bine mi-am băgat chestia asta în cap, încât am rămas surprinsă acum vreo două zile când am realizat că încă am 38 și nu 39 cum spuneam tuturor. Pur și simplu nu înțelegeam de ce eram atât de tristă, de deprimată, de sufocată de sentimentul că sunt prinsă într-o capcană din care nu mai am scăpare.

Săptămâna trecută a fost grea. Nu mi-a plăcut de mine. Nu mi-a plăcut de tonul meu, de supărarea din priviri, de glasul ridicat, de plânsetele ei. Nu mi-a plăcut să o cert că nu are chef să învețe, că nu e atentă, că scrie fără cratimă, că face calcule în cap ca să nu piardă timpul cu ciorne și că bineînțeles ia note proaste pentru că greșește. S-a certat mult la mine acasă, s-a plâns pe rupte, s-au rupt foi, s-au explicat reguli, s-au refăcut teme. Sâmbătă era să ratăm o petrecere din motive de infantă indiferentă la îndatoririle ei de școlar. Atunci s-a revoltat cum nu a mai făcut-o niciodată până acum și din pragul ușii mi-a strigat cu toată furia celor aproape nouă ani : " ești cea mai rea mamă din lumeeee!". Am reușit să nu mă bușească plânsul în fața ei. Am reușit să nu mă supăr pe ea atunci și chiar mă felicit că tot ce am făcut a fost să fiu doar tristă. Dar a durut al dracului de tare. Mai tare ca orice criză de patruzeci de ani.

Am stat apoi și m-am gândit cum era în urmă cu doi ani. Fără lecții, fără obligații, cu multe de ce-uri explicate cu drag, cu probleme date în joacă, cu fel de fel de enciclopedii răsfoite duminica de dimineață în fața unei cești de cafea. Și atunci mi-am dat seama ce mi se întâmplă: pur și simplu, nu vreau să mai fac școala încă o dată. Nu vreau, dar trebuie! Am încercat să mă gândesc că deși m-am distrat la școală, deși am avut prieteni buni și zile de naștere, deși făceam prostii și râdeam pe înfundate, a fost greu, frate! Și mult! Atâția ani de teme, de teze, de lucrări, de note, de olimpiade, de comentarii, de lecții învățate uneori mecanic (știu că nu se face, dar eu nu am înțeles niciodată nimic la fizică și chimie), de treziri cu noapte-n cap, de stresuri, de frici, de meditații, de examene, de certuri, de pedepse, de întrebări că "de ce cutărică a făcut și tu nu?". Și într-o zi, s-au terminat. Gata, a fost liniște și am început să mă trezesc dimineața fără să mai am ocazional un nod în gât. Am început să-mi fac planuri pentru seri și nopți fără să mă uit pe orar, fără să număr cărți și pagini. Am început să respir. Sigur, mi-e dor uneori de anii ăia. De fapt, mi-e dor să mai am anii ăia, căci sincer nu aș mai vrea să învăț acum la franceza veche sau la limbă franceză contemporană.

Și iată că într-o dimineață, pe negândite, m-am trezit că am luat-o de la capăt. Sigur, nu eu sunt acum acolo, în bancă. Nu pe mine mă ascultă. Nu mie îmi dă notă. Dar acolo e și timpul meu cu care brusc, după un respiro de vreo cincisprezece ani, nu mai pot face ce vreau. Pentru că acum, în locul orarului de altă dată, stă urâtă și amenințătoare o listă mare de "trebuie". Trebuie să mă trezesc cu noaptea-n cap, trebuie să știu ce lecții are pentru că deocamdată tot ce vrea e să termine cu ele, indiferent de rezultat, trebuie să stau iar cu  manuale în brațe, trebuie să știu să fac adunarea cu trecerea peste ordin, trebuie să citesc "Stejarul din Borzești" și "Muma lui Ștefan cel Mare". Dar mai ales trebuie să înțeleg și să accept că timpul meu și al familiei mele ne aparține din ce în ce mai puțin. Și atunci da, devin nervoasă. Și irascibilă. Și nemulțumită. Iar dacă mai și plouă afară...
sâmbătă, 1 martie 2014

Cel mai tare banc

Napoleon pe câmpul de luptă. Face semn unui căpitan care se apropie în grabă.
- Oui, mon général!
- Ai grijă, se îngroașă gluma. Trebuie să ne repliem. Strânge oamenii de pe flancul stâng, spune-le să fie pe fază. Du-te și la cei de pe flancul drept, ai grijă să înainteze cu grijă. Dușmanul e aproape și e gata de ofensivă. Nu faceți nicio mișcare până nu fac eu semn. Apoi, atacați! Ai înțeles?
- Mais, mon général, vous parlez roumain!
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes