marți, 29 aprilie 2014

Măi, fată, măi!

De când mă ştiu, schimbările mi-au provocat adevărate atacuri de panică. Nu sunt o persoană deloc spontană, am nevoie de un timp doar al meu pentru a-mi pune ordine în gânduri, pentru a respira adânc înainte de a lua o decizie. Şi vai,  îmi este atât de greu să mă hotărăsc.

Nu mai departe decât ieri. Mi-am dat seama că am nevoie de o geacă de ploaie. Nu foarte groasă, cu glugă şi care să nu fie prea sport. Am văzut una sâmbătă. La Zara. Mişto, verde închis. Cam scumpă însă, aşa că am plecat. Am fost duminică din nou prin oraş. Am tot căutat o variantă mai accesibilă. N-am găsit. În mintea mea se lăfăia doar geaca de la Zara. Ca să nu mai lungesc povestea. Mi-au trebuit trei zile de bătut magazinele ca să ajung să mă conving că îmi doresc cu adevărat geaca aia.

Nu vreţi să ştiţi cum e cu vacanţele. Mă gândesc şi mă răzgândesc de o mie de ori înainte să rezerv ceva. Şi apoi, când mai sunt doar câteva ore, ca acum, când bagajele sunt aproape gata, ca acum, încep să intru în panică. Oare ce mi-a trebuit toată tevatura asta? Oare nu mai bine stăteam eu acasă şi dormeam de 1 mai ca tot românul? Bineînţeles că dacă aş fi stat acasă, aş fi fost nefericită până în prag de depresie că nu mergem nicăieri. Deci, jamais contente, vorba francezului. În plus, nu sunt eu dacă nu-mi fac o mie de griji: oi fi luat tot? Ne ajunge? Nu-i prea puţin? N-or fi bagajele prea mari? Oare e ok cazarea? O ploua? N-o fi frig? Şi în timp ce un vârtej de întrebări mi se plimbă prin creier, încep să mă pregătesc de zici că urmează să emigrez, nu să stau trei zile. Mă duc la coafor, tund bretonul copilului, spăl frigiderul, dau eventual şi cu aspiratorul, îmi fac listă de plătit facturi, trec pe la mama, plătesc bona.

De ce sunt aşa? Merit două palme şi un şut în fund. Mi le-aş da singură, dacă nu mi-ar fi milă de mine. De stres şi agitaţie, mă doare burta. Şi am palpitaţii. Şi mâine plec. Şi acolo cică o să cam plouă. Şi mi-am făcut deja programul pe ore. Şi ce bine o să fie, nu-i aşa? Hai, ziceţi că aşa e, vă rog!
luni, 28 aprilie 2014

Gala oamenilor

Cred că aveam vreo nouă ani când m-am apucat să scriu o piesă de teatru. Ţin minte că era vorba despre o familie compusă din tată, mamă şi o fetiţă de vârsta mea (normal) fană  Michael Jackson (cred că tocmai primisem de la nişte prieteni din străinătate un tricou cu el) şi această familie se dorea a fi extrem de amuzantă şi spirituală. Sigur, după vreo două capitole cu care am avut grijă să-mi plictisesc mai toate rudele şi prietenii de familie, am abandonat proiectul şi m-am întors la grijile şi temele de clasa a treia.

Dar preţ de două săptămâni m-am tot vânturat cu un caiet sub braţ în căutare de laude şi încurajări din partea celorlalţi. Voiam efectiv să-i văd cum se entuziasmează, cum se uită admirativ la mine, cum îmi spun cât de grozavă şi de precoce sunt! Voiam aplauze aşa cum vrea şi Ana mea atunci când se apucă să danseze un fel de ţurca-n bătătură pe care ea mi-o serveşte drept mostră de step. Sigur, cu ea, fiindcă e copil, lucrurile tind să fie mai simple. Punctezi reuşitele, lauzi efortul, încurajezi şi motivezi să continue, să vrea să facă, să poată, să se lupte, să nu se lase.  Dar cu ceilalţi? Cu ceilalţi din jurul tău, cu cei mari, cu cei adulţi, cu cei care nu mai pot suna la mama sau la tata ca să caute vorbe bune? Cu cei de care te ciocneşti pe stradă, cu cei care te calcă de multe ori din simplă neatenţie pe picior, cu cei care poate au avut o zi îngrozitoare atunci când s-au răstit la tine, cu cei care sunt uneori atât de obosiţi încât abia reuşesc să-ţi răspundă la priviri, darămite să mai şi stea de vorbă cu tine?

Mi-am dat seama că de multe ori, copiii ajung să fie în familie sursa adulţilor de răsplată şi motivare. Nimic nu se compară cu vocişoara aceea care-ţi spune seara, la culcare, tu eşti tot ce este mai important pentru mine, nimic nu este la fel de preţios ca desenul de pe frigider cu cei mai buni părinţi din univers. Dar copiii nu sunt făcuţi să suplinească nevoia noastră de încuraje şi motivare. Şi din păcate, de multe ori, doar ei o fac.

Citeam deunăzi că aproape 65% dintre români sunt nemulţumiţi de condiţiile de la locul de muncă. Şi nu neapărat de aspectul financiar. Ci de lipsa uneori totală de feed-back şi de perspective care se însoţeşte de multe ori cu o demotivare pregnantă. Iar în momentul în care la muncă eşti ţinut în şuturi, în momentul în care totul este criticat, demontat, disecat, aruncat sau când lauda vine doar ca o stereotipie de limbaj (good job şi gata) atunci frustrarea devine atât de mare încât riscăm să ajungem să pretindem familiei să ne valorizeze mai mult decât poate şi decât ar fi normal să o facă. Vă spun sincer, am momente când număr biletele de pe frigider şi intru în panică dacă mi se par mai puţine.

În aceste condiţii, pe 7 mai, la metroul de la Unirea, cei de la Deliveringlife s-au gândit să facă o nouă Gală a oamenilor.  Cu cât se vor strânge mai mulţi voluntari, cu atât mai mulţi oameni vor fi aplaudaţi şi încurajaţi după pofta inimii. Adică, fericiţi!
joi, 24 aprilie 2014

Jumătateo, tu ești?

Am avut ieri o discuție cu Ana mea.
- Auzi, mama, ca să faci un copil trebuie neapărat să fii căsătorit?
(Apropo, puteți să dați cu pietre, dar cu vremurile pe care le trăim, hormonii pe care îi mâncăm și copiii care sunt aruncați spre adolescență din ce în ce mai devreme, noi am decis să-i spunem infantei cam cum stă treaba cu făcutul plozilor).
- Păi, nu, nu e obligatoriu. Dar e preferabil, zic eu, ca un copil să aibă ambii părinți.
- Dar tu nu vezi că mie azi îmi place de un băiețel, mâine mă răzgândesc? Dacă o să rămân așa toată viața?

Sincer, sper să nu fie cazul, deși e nestatornică rău Mița, asta o văd și eu. Însă discuția asta mamă-fiică m-a făcut să mă gândesc la momentul ăla, la clipa în care îți spui "ăsta e". În cazul meu, cel mai greu în relația cu un bărbat nu mi s-a părut să mă îndrăgostesc, pe asta am făcut-o încă de mică relativ ușor și des, ci să simt că toate se potrivesc, că lucrurile se așează, că omul din fața mea are toate răspunsurile corecte și că, din momentul acela, pot să-l iubesc liniștită, fără să tot tresar de spaima de a descoperi nepotriviri pe care să le dau la o parte, sperând că, la un moment dat, se vor estompa. Din păcate, nimic nu se prea estompează, iar experiența arată că majoritatea defectelor cresc cu timpul, vârsta și rutina. Dacă tata ar mai fi trăit și dacă m-ar fi citit, sigur ar fi spus "ai văzut că ajungi la vorba mea și că educația este până la urmă cea mai importantă într-o relație?". Mda, am văzut, tată, ce să mai zic. Sigur, la început e iubirea, apoi, cu timpul, pe măsură ce hormonii se calmează și rutina se instalează (eu nu văd în rutina ceva neapărat rău, personal îmi place siguranța), lucrurile tind să se strice dacă unul e de pe-o planetă și celălalt de pe alta. Asta nu înseamnă defel că ambii trebuie să aibă aceleași pasiuni, manifestări, ritm de viață (B. e complet noctambul și pasionat de matematică, istorie, etimologie; eu nu), ci că reacțiile lor, principiile lor, lucrurile importante pe care pun preț să fie aceleași. Îmi aduc aminte, de exemplu, că în adolescență am fost îndrăgostită până peste cap de un băiat care nu citise nicio carte. Pe lângă asta mai avea un defect: trăia în altă țară. Dar, în timp ce-l iubeam știam că nu aș fi putut să rămân cu el. Mi-era clar că noi doi nu aveam de fapt nimic în comun. Și asta nu pentru că eram eu o intelectuală rafinată, ci pentru că el, prin educația primită, avea cu totul alte valori decât ale mele.

Revin așadar și spun: cum știi să spui "ăsta e"? Când simți că l-ai găsit? Nu neapărat pe cel mai bun, mai minunat, mai vrednic de iubirea ta, mai dispus să te răsfețe. Ci pe acela cu care simți că relația va fi de cursă lungă. Cu care simți că și după ce nu-ți mai tremură genunchii și nu-ți mai bate inima nebunește, rămân atâtea lucruri de povestit, de sfătuit, de râs, de dezbătut, încât viața ți se pare scurtă pentru câte puteți face împreună. 

De B. m-am îndrăgostit într-o iarnă. Ne cunoscusem de vreo săptămână cu ocazia unei seri cu lume multă și împreună cu alții de la ziarul unde lucram pe atunci, am decis să ne vedem la o cafea, în oraș. Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile. Iar eu aveam o înțelegere cu mama. Dacă intervine ceva în programul meu, să o anunț și pe ea. Seara se tot prelungea, orele treceau și la un moment dat am văzut că era foarte târziu și că mama nu știa nimic de mine. Așa că ori plecam acasă, ori o sunam să-i spun pe unde sunt. În bar nu era telefon, în jur nici atât. Prietenii îmi tot spuneau să mă calmez că sunt majoră și că mama o să se supere și o să-i treacă. Și atunci, s-a întâmplat. "Zing-ul" pentru cine a văzut Hotel Transilvania. B. a ieșit cu mine pe stradă, a oprit un taxi și ne-am dus preț de două stații de autobuz mai încolo, într-o cârciumă pe care o știa și unde l-a rugat pe patron să-mi dea voie să dau un telefon. Ce mi-a plăcut cel mai mult la gestul ăsta a fost însă comentariul care l-a însoțit: "stai liniștită, te înțeleg perfect, așa e și mama mea, se îngrijorează dacă nu o sun". Și atunci am zis în sinea mea "ăsta e, pot să mă îndrăgostesc liniștită". Și asta nu pentru că ținea la maică-sa, ci pentru că mi-a arătat că e genul de om care știe să devină empatic, fără să-i pese că poate va părea mai puțin macho.

Am văzut în ultimii ani foarte multe cupluri care au divorțat. Din păcate, educația, principiile, idealuri și comunicarea nu pot ține întotdeauna oamenii împreună. Dar atunci când cei doi parteneri proveneau de la început din medii diferite și incompatibile, din familii cu educație diametral opusă, separarea a scos la iveală tot ce era mai rău, iar despărțirea s-a făcut dureros și dizgrațios. Iar copiii au fost cei mai afectați, pentru că în situația de mai sus, părinții nu vor avea cum să rămână prieteni -- pentru că nu au fost niciodată. Cred că, atunci când va fi mare, asta o să-i spun Anei mele: "așteaptă să vă împrieteniți înainte de a vă căsători și a face un copil. Dacă nu puteți, atunci mai bine lăsați-o baltă". Și încă un sfat: cred că înainte de a te lansa într-o relație cu cineva, e bine să afli cum reacționează la supărare. Am avut prietene care au descoperit cu stupoare că omul din fața lor era un maestru al crizelor și al amenințărilor în momentele de tensiune, dar am cunoscut  și bărbați care se trezeau alungați pe canapea sau și mai rău, la hotel, pentru că nevasta nu suporta să treacă peste certuri de multe ori banale. În cei aproape douăzeci de ani de relație, nici eu, nici consortul nu ne-am întors vreodată spatele unui altuia, nu am plecat de acasă, nu am dormit pe canapea. Am zis eu că "ăsta e".

Și la voi, la voi cum a fost? Când a făcut "zing"? Când ați simțit că l-ați găsit?
miercuri, 23 aprilie 2014

A fost odată...

Eu sunt copil crescut la oraş şi fără de bunici la ţară. Bunica din partea tatălui a venit de printr-o comună din Argeş şi s-a angajat fată în casă la nişte boieri din capitală. Cel puţin aşa se înţelegea din micile frânturi de poveste care-i scăpau uneori, căci altminteri nu voia să-i afle nimeni trecutul (şi nici nu i l-am aflat). La moartea ei s-a dus o lume întreagă cu ea despre care doar cei de dincolo mai pot spune ceva. Noi, ăştia de rămaserăm pe aici, ştim doar că la optsprezece ani a avut un fiu, pe tatăl meu, şi că bărbatul a părăsit-o şi nici că a vrut să mai ştie ceva de el. Dar, aşa tânără şi de la ţară cum era, cu doar patru clase făcute şi rămasă orfană încă de mică, bunica Maria a reuşit să facă faţă capitalei şi vieţii simandicoase de pe aici, devenind o mamă şi o gospodină fără cusur, în inima căreia iubirea pentru unicul ei copil a fost atât de răvăşitoare încât nu a mai lăsat loc pentru nimeni. Nici măcar pentru mine, faţă de care avea un fel ciudat de a se comporta. Cu un simţ al datoriei dus până la sacrificiu, bunica robotea de dimineaţă până seara, neobosită, vorbind de una singură cu oalele şi polonicele, amestecând, tocând, rulând, bucurându-se de orice musafir nepoftit care ne trecea pragul ademenit parcă de mirosul de chiftele sau de borş de lobodă, dar sancţionând aprig orice tentativă de infiltrare în bucătărie a celorlalţi membri ai casei. 

De partea cealaltă, din neamul mamei, îmi rămăsese doar un bunic în Ardeal, căsătorit de-a doua cu o femeie mărunţică cu un glas care parcă ţi se înşuruba în moalele capului atunci când striga. Altfel, făceau o pereche simpatică în curtea lor minusculă cu trandafiri mirositori la poartă, cerceluşi în ghivecele de pe scară şi snopi mari de lobodă în grădina din spate. Doar că până la ei băteai jumătate de ţară şi, odată ajuns, nu aveai nimic de făcut. Casa era în oraş, oraşul avea fabrică, cerul era negru de fum, iar bunicii nu aveau nicio lighioană care să stea să fie iubită şi smotocită. Aşa că vizita la ei se rezuma la vreo două zile pe vară, timp în care distracţia, unica, era să fiu dusă  la bâlci pentru a mi se cumpăra un şirag de inimioare roz şi galbene din turtă dulce şi a fi lăsată să mă uit la cuştile cu nutrii. 

Am crescut aşadar departe de tot ceea ce înseamnă datinile de la ţară, de toate obiceiurile acelea care se încăpăţânează să mai trăiască, deşi din ce în ce mai multă lume ar vrea parcă să le omoare. Şi totuşi, de mic copil, la mine în casă Crăciunul şi Paştele veneau cu miros de cozonac şi de sarmale, bradul era viu şi împodobit, Floriile aduceau coroniţă de salcie, Înălţarea ne aduna în jurul coşului de ouă înroşite, de Anul Nou mergeam la colindat prin bloc, de Înviere lălăiam şi eu acolo cu toţi oamenii strânşi în jurul meu, la biserică, primăvara îmi alegeam o babă ca şi bunică-mea, de Mucenici pândeam în cuptorul încins colăceii mici şi crocanţi ce urmau să fie îmbăiaţi în zeamă cu mirodenii, ajutam şi eu cât puteam la curăţenia din prag de sărbători, mă bucuram de fiecare moment special, de fiecare prilej de a face ceva care doar o dată pe an se întâmpla. Dincolo de credinţă, dincolo de relaţia pe care vrei s-o ai cu Dumnezeu, dincolo de părerea despre cele sfinte, sărbătorile vorbesc despre familie. Ele ne strâng împreună. Ne ţin la un loc şi mai ales, ne fac să ne aducem aminte. De noi, de ai noştri, de casa unde ne-am născut, de părinţi şi de trecut. 

De ce vă spun toate astea? Din două motive. Primul: pentru că am văzut multă lume în zilele premergătoare Paştelui care ba se lăuda cu câte a făcut, ba cu cât de tare are de gând să ignore sărbătoarea. Al doilea motiv este însă şi mai important: am descoperit că Ana mea nu ştia să ţină oul înroşit şi să-l ciocnească. Şi atunci mi-am dat seama că, din dorinţa poate de a păstra calea de mijloc, de a nu risca să facem pe surzii în faţa raţiunii, ajungem să ştergem cu buretele nişte tradiţii care le vorbesc copiilor despre trecutul lor. Până la urmă, mai mult decât superstiţie, păstrarea şi perpetuarea acestor obiceiuri este istorie. Istorie vie. Încă. Dar pe cale de dispariţie. 

Eu nu am făcut niciodată cozonaci. Sigur, nu e grav, mai ales că sunt la comandă unii foarte buni. Problema nu este că eu am îndrăznit să mă eliberez de truda de a frământa până asudă grinda, ci de faptul că la mine în casă nu a mirosit niciodată cum mirosea de Crăciun şi de Paşte la mama acasă: a rom şi coajă de portocală, a nuci prăjite şi a cacao, a cocă pufoasă ce se prelingea blând pe lângă ligheanul acoperit cu ştergar. Şi eu, mică şi vârâtă în aşternuturi scrobite, dormind liniştită cum numai pruncii care se ştiu ocrotiţi pot dormi. Pentru copilul meu, Crăciun şi Paştele nu miros a nimic. Poate a casa de la ţară cu aerul ce duce cu el parfum de liliac şi petale de flori de cireş. Sau poate că nici atât.

Sărbătorile, fie ele şi religioase, aduc cu sine de cele mai multe ori ritualuri pe care copiii le văd ca pe un prilej de a transforma o zi obişnuită într-una cu totul specială şi cred că e păcat să le luăm această bucurie doar pentru că, de fapt, zicem noi că nu are nimic ştiinţific. În regulă, dar chiar şi aşa, lipsite de fundament raţional, obiceiurile astea sunt parte din cultură. Cât oi fi tu de ateu, nu se poate să nu ştii când vei fi mare ce sărbătorim de Paşte sau de Crăciun. E păcat să ştergem cu buretele tot ceea ce contravine raţiunii pentru că, oamenii, fie ei mari sau mici au nevoie de poveşti. Iar eu cred că în spatele sărbătorilor, a freneziei care cuprinde familia, a bucatelor alese, a primenirii casei, a hainelor noi şi frumoase, a cadourilor, a cozonacilor ce umplu aerul cu miresme, a lumânărilor aprinse şi mai ales a oamenilor care simt nevoia să se adune laolaltă, un copil se va simţi întotdeauna ocrotit şi fericit. Pentru el aceste zile, aceste sărbători vor face întotdeauna legătura cu trecutul. Şi nu e drept să-l ştergem. Nu e drept ca Ana să nu ştie cum e să miroasă a cozonac în casă, nu e normal să asculte Smiley, dar să nu ştie Mă dusei să trec la Olt, nu e bine că de sărbători ne-am obişnuit să avem totul de-a gata şi mai ales să nu avem timp. 

A scris şi Laura despre asta. Am scris şi eu. Nu ştiu dacă o să învăţ să fac cozonaci. Ştiu doar că datorită mamei mele copilăria mea a mirosit întotdeauna perfect. 
vineri, 18 aprilie 2014

În faţă la Armenească mirosea a liliac

Pe vremea aceea nu era nici urmă de clădire înaltă cu geamuri de sticlă ce pare acum, chiar aşa bolnavă cum este, că se sprijină într-o rână pe cupola albă. Pe vremea aceea, copiii se jucau în curtea mare şi se căţărau pe gardul cu bare de fier. Poate o mai fac şi acum, dar eu nu i-am mai văzut sau poate că nu am stat îndeajuns pe trotuarul din faţă să-i aştept să vină.

Pe vremea aceea, Bucureştiul trebuia să aştepte scurgerea firească a timpului ca să ajungă să simtă clipele de sărbătoare. Iarna speram zăpadă şi portocale, primăvara pândeam florile de nu-mă-uita de pe aleile din Cişmigiu în timp ce număram zilele până la primele căpşuni, vara venea cu valuri şi nisip până în străfundurile minţii noastre de copii, iar toamna aducea cu ea miros de rechizite noi şi pere coapte.

Când eram mică, în duminica de Paşte trebuia obligatoriu întinsă o masă undeva. De obicei, era cea de la noi, din camera mea cu tavan înalt și balcon. Masa neagră cu picioare impozante care se pierdeau sub o faţă de masă brodată adusă de tata tocmai din China. În mijloc, un coş cu ouă. În jur, doi părinţi, o fetiţă şi-o bunică. Tradiţia cerea să fie în familie. Cam asta era toată. Şi familia şi tradiţia. Mergeam seara să luăm lumină, ciocneam un ou, iar a doua zi aşteptam Iepuraşul, cozonacul şi Cascadorii Râsului.

Dar în anul acela ceva s-a schimbat. Le-o fi venit ideea să facă şi ele ceva special. Ştiu şi eu, poate că vorbiseră  între ele şi au decis să meargă cu fetele la biserică, să se vadă astea mici şi să se mai joace. Poate că mama şi-a dorit  să ieşim şi noi din casă, să ne plimbăm un pic pe străzile ce se lăfăiau la soare ca nişte pisici vagaboande, jegărite după foamea de peste iarnă. Sau poate că am propus noi, copiii şi cei mari au zis să ne facă pe plac. Ştiu că în ziua aceea am purtat ciorapi de nailon, ca doamnele. Erau albi şi erau singurii pe care garderoba mea mi-i permitea la zece ani. Pantofii erau cu baretă bleumarin şi un toc minuscul, din cel care lasă să se audă un  poc-poc firav, fără să te facă defel mai înaltă. Dar piesa de rezistenţă era un pardesiu. Bleumarin, cu aplicaţii ecosez, cu o beretă asortată, din cea mai bună stofă englezească, pe care mama îl primise plocon de la o familie cu copii mari de acuma şi pe care eu îl uram de moarte. Pentru că la zece ani nu voiam decât să am şi eu geacă de fâş ca toţi copii din clasă şi nu un pardesiu de căpătat de la Londra.

În orice caz, simţeam că în duminica aceea de Paşte, cu soare şi vestimentaţie britanică, totul era diferit. Cupola bisericii unde ajunsesem era undeva sus de tot, aerul dinăuntru era din belşug şi parcă toţi pereţii albi respirau în voie. Oamenii nu se înghesuiau. Iar preotul spunea ceva într-o limbă foarte caraghioasă ca o ploaie de pietricele care se loveau unele de altele. Şi era plin de copii. Mulţi copii lăsaţi să alerge în curte. O curte pe lângă care trec aproape în fiecare dimineaţă. Şi stau şi încerc să mă văd pe mine, cu părul lung şi blond sub bereta ecosez, prinsă într-un pardesiu englezesc, cu mama tânără, cu prietena mea, Irina, cea pe jumătate armeancă, cu Biserica armenească fără de clădirea bolnavă, cu geamuri de sticlă, stându-i în coastă.

Azi de dimineaţă, o femeie cu două coşuri pline de liliac stătea lipită de gardul cu zăbrele de fier de la Armenească. Ploua mărunt peste cupola albă. În curte, nici ţipenie de om. Mai sunt două zile până la Paşte. Poate vine soarele şi se umple iar de copii. Poate o să-i iau şi eu Anei o pereche de ciorapi de nailon, ca ai mei. La urma urmei, acuşi face zece ani.
joi, 17 aprilie 2014

O curte mare cu nuc sau o fi fost altceva...

Era o curte mare, cu un nuc în mijloc. Sau poate nu era  nuc, o fi fost doar vreun vişin mai pricăjit sau chiar şi-o tufă de liliac ce crescuse cu tupeu. Poate că nici curtea nu era aşa de mare, dar la patru-cinci ani lucrurile sunt văzute printr-o oglindă ce exagerează până la stele. Serile, la masa de sub nuc, (o să zicem că era nuc, bine?), când vântul de la miazănoapte aducea cu el miros de alge şi scoici desfăcute, când oalele se odihneau în sfârşit în bucătăriile de vară după ce pufăiseră toată ziua  pe foc, fierbând în pântecul lor ştiuleţi de porumb înveliţi în haine de mătase, serile aşadar răsunau de râsetele lor. Erau mulţi. Pe unii îi ştiţi cu siguranţă. De prin cărţi sau de la teatru. Alţii ajunseseră din întâmplare la 2 Mai şi rămăseseră fiecare în câte o curte umbrită de pomi, la o masă de lemn.

În seara aceea, era şi ea acolo. Sigur, poate că fusese de la începutul verii. Dar mintea mea de copil de patru-cinci ani ştersese restul, păstrând-o doar pe ea. Seara aceea. O amintire mare cât să deschizi o dată gura să tragi aer în piept. O clipă. Aceea în care m-am dus, cu mama de mână, la ea în curte. Eu îl căutam pe Lobiţă. Un ghem de blană pe care-l chinuiam în joacă de atâta iubire. Mama îl căuta pe Jorj. Un prieten mare, gras şi bonom cu aer de Baloo. Ea era acolo. Cu coatele sprijinite la o masă, cu degetele subţiri pe care şi le trecea nervos prin păr. Vorbea. Fuma. Avea un gât teribil de lung, asta îmi aduc aminte. Şi haine deschise la culoare. Şi o faţă ciudată, triunghiulară şi osoasă. Şi lume în jur. Şi se râdea. Râsul ăla plin de savoare, ăla însoţit de valuri de sclipire. Râsul care îţi umezeşte ochii şi care te face, om mare fiind, să îţi alegi prietenii. Şi apoi să-i plângi când pleacă. Râsul cu care s-a trăit la mine în casă. Râsul de care răsunau curţile vara, la 2 Mai. Râsul Ninei Cassian din seara aceea cu nuc în mijloc de curte.

M-a sunat mama aseară.
- A murit Nina Cassian, ai auzit? Când am aflat, am vrut să sun repede pe cineva, să povestesc şi eu cuiva. Dar nu am avut cui să spun. Toţi de atunci sunt morţi.

Am spus eu aici. Şi parcă îmi miroase iar a frunze de nuc şi-a scoici desfăcute.

miercuri, 16 aprilie 2014

Un job imposibil

Vă rog, nu plecați! Ceea ce veți vedea e absolut minunat. Doar să aveți răbdarea să vă uitați până la capăt. Vă uitați, promiteți?




marți, 15 aprilie 2014

Câteva motive pentru care nu poți să scrii zilnic pe blog, deși ai vrea

1. Vacanța copilului. E binevenită, avea nevoie de ea, doarme mai mult, se bucură de timp, dar...nu era momentul. Nu acum, nu zilele astea când o pendulă mare stă deasupra capului meu și bate zgomotos "re-pe-de, bing" "re-pe-de, bang".

2. Deadline-urile. Doar două. Dar sunt peste munca la zi. Peste turele la radio. Peste buletinele de știri. Peste program și ăla suficient de încărcat din motive de zile libere de sărbători.

3. Bona. Minunată, indispensabilă, dar evlavioasă. Și ca un făcut, vacanța copilului și materialele mele cu predare mâine, poimâine, se suprapun cu Săptămâna Mare și de aici "doamnă, am și eu o mică rugăminte. Dacă se poate să nu întârziați azi și mâine și poimâine, că vreau să ajung și eu la biserică și am și treabă pe acasă."

4. Paștele. Ala de se lasă cu plecare la țară și cu Iepure aducător de cadouri. Pe care, normal, nu le avem. Și pe care, normal, trebuie să le luăm cumva. Adică să le iau. Normal. Și habar nu am ce. Și când.

5. Vacanța. Aia de vară. Aia în care nu știu unde vreau să merg. Adică o să fie la mare, în Grecia, dar mai mult habar nu am. Tot ce știu e că acolo unde îmi plăcea nu mai sunt locuri. Și acolo unde chiar îmi plăcea e scump. Și ca să găsești ceva, trebuie să cauți. Și deci, ai nevoie de timp. Și iar aud în urechi "re-pe-de, bing", "re-pe-de, bang".

6. Munca. Cea de zi cu zi, cea care va începe peste jumătate de oră ca să se termine undeva, după nouă. Gata, bate pendula. Trebuie să fug. "Re-pe-de, bing", "re-pe-de, bang". Te pup, blogule!
vineri, 11 aprilie 2014

Uneori, îmi iubesc meseria

- Puteţi să vă lăsaţi lucrurile aici, în dulap. Imediat vă aduce doamna asistentă un halat şi nişte cipici. Când sunteţi gata, veniţi după mine.

Am avut emoţii. Mari. Nu ştiam ce aveam să văd, nu ştiam cum avea să fie. M-am aşezat pe un scaun, rotindu-mi ochii de jur împrejur peste eprubete, sticluţe, microscoape, sterilizatoare, incubatoare. Mă uitam la ea, blondă şi frumoasă, cum nu putea o clipă să stea locului.

- Vorbim imediat ce termin aici. Mai am două paciente şi apoi mă ocup de dumneavoastră. Dacă vreţi, puteţi să veniţi să vă uitaţi şi dacă aveţi întrebări, aici sunt!

Nu reuşeam să-mi dezlipesc ochii de la geamul micuţ, din colţul laboratorului, ce comunica direct cu sala de operaţii. Din timp în timp, o voce striga totul în regulă la mine! Apoi, doar sunete de instrumentar metalic şi rece. Şi iar vocea care striga la mine în regulă.

După nici zece minute, o mână s-a ivit prin gemuleţul deschis şi a lăsat un recipient micuţ pe care Marilena Băluţă, embriloaga cea blondă şi frumoasă de la clinica Panait Sârbu l-a luat cu gingăşia cu care o mamă îşi ia puiul de mână. Apoi, a început procedura. Căutarea. De partea cealaltă a gemuleţului, totul se încheiase. Acolo începea aşteptarea.

- Mai am pe cineva şi gata, stăm de vorbă!

În uşă a apărut o femeie. 39 de ani. Exact ca mine. S-a aşezat cuminte, pe un scaun,  cu ochii lipiţi de ecranul unui calculator deschis în faţa ei.

- Il vedeţi? Ăsta e. Aseară erau doi, dar din păcate, pe unul l-am pierdut. Dar nu-i nimic, ăsta care ne-a rămas arată perfect şi are toate şansele. Haideţi cu mine în sală.

Am rămas în pragul uşii şi mă uitam la ea cum îşi ţinea mâna pe burtă, ca orice femeie care tânjeşte ca nevăzutul şi neştiutul din pântecul ei să se tranforme în viaţă. Şi am sperat din tot sufletul ca picătura aceea din recipientul minuscul, picătura pe care am văzut-o cu ochii mei şi pe care doctoriţa blondă şi frumoasă a făcut-o acolo, în laborator, să poată peste câteva luni să fie iubită, mângâiată, ţinută în braţe, legănată, ocrotită cu aceeaşi iubire cu care instinctiv, femeia din faţa mea îşi tot ducea mâna la pântecul până acum sterp.

Când am ieşit pe stradă, după reportaj, primul gând a fost să sun acasă. Să văd ce face Ana mea. Să o aud, să o ştiu, să-i spun că o iubesc, să-i spun puiul mamii de o mie de ori, abţinându-mă să plâng de mila tuturor celor care stau la coadă, în clinici şi spitale, sperând că de data asta va fi cu noroc. Şi din păcate, sunt mulţi. Din ce în ce mai mulţi, în condiţiile în care vârsta la care femeile aleg să devină mame e din ce în ce mai înaintată, stresul vieţii din ce în ce mai mare şi alimentaţia mai plină de E-uri. Cam unul din şase cupluri are probleme de infertilitate. Şi mai grav, amânând momentul la care doresc să aibă copii, multe din aceste cupluri nici nu ştiu că au probleme, iar când descoperă este deja prea târziu. Şi totuşi, speranţă există. Doar la Clinica Panait Sârbu s-au născut peste o mie de prunci prin FIV.

Al doilea gând a fost să vă spun şi vouă povestea de mai sus şi să scriu aici, negru pe alb, ca să pot să-mi aduc aminte când simt că lucrurile merg prost: îmi iubesc profesia! În zile ca asta, cu oameni ca cei pe care i-am cunoscut de dimineaţă, să fii jurnalist e un privilegiu! Pentru că noi vedem uneori minuni! Pentru că, dacă totul va fi bine, astăzi am văzut cu ochii mei cum un copil minuscul, făcut într-o eprubetă, şi-a găsit în sfârşit liniştea în pântecul mamei. Şi dacă credeţi în poveşti, atunci permiteţi-mi să fiu eu ursitoarea cea bună care să spună prima dorinţă: să te faci mare, puiule! Căci de iubit, vei fi iubit cu siguranţă!
joi, 10 aprilie 2014

Vine o vreme când e bine să spui nu

Mi-a adus acum vreo câteva zile programul pentru "Săptămâna altfel". Prima zi, adică luni, un curs de o oră de pictură pe sticlă. 18 lei sau așa ceva.
- Dar o să pictăm icoane și eu nu vreau. Nu-mi place. Personajele sunt prea triste.
- Cere și tu altceva, poate mai au și peisaje.
A doua zi, aflu că sunt și tablouri de primăvară, dar nu se poate.
- Mama, doamna mi-a zis că oamenii cu pictatul nu pot să facă excepție doar pentru mine!
- Atunci, tu o să colorezi într-o cărticică de acasă. Cum ți se pare?
- E ok, nu mă deranjează.

Două zile mai târziu, alți bani, altă distracție. De data asta tot vreo 20 de lei pentru un concurs de politețe.
- Ana, fără supărare, dar eu nu îți dau bani ca să vedem dacă ești bine crescută.
- Mi se pare corect, nu mă supăr. O să-mi iau ceva de citit.

Bineînțeles că a fost singura din clasă care nu a participat la tot ceea ce a propus școala. M-am bucurat că nu a avut o problemă cu asta.
- Stai liniștită, mama, nu am vreo problemă să fiu singura care spune "nu".

Ei bine, nici eu. Nu e o tragedie să mai zici și "pas" din când în când. Și cu cât înveți asta mai repede, cu atât mai bine. În rest, i-am dat bani să meargă în excursia de la sfârșitul lui mai. La aer curat și la alergat.




miercuri, 9 aprilie 2014

Dare de seamă

Bună, bună! Staţi aşa, nu vă bucuraţi prea tare că m-am întors. Sunt doar în trecere, din păcate nici azi nu am timp de palavre. Sper să îmi fac mai mult după Paşte. Apropo, ia daţi-mi şi mie nişte idei de cadouri. Ana vrea numărul de telefon al Iepuraşului că cică ar dori să-l sune din când în când să vadă ce mai face. Eu mi-aş dori o geacă de primăvară. Pentru consort nu ştiu ce să trec pe listă, iar pentru bunici, cu atât mai puţin. 

În rest, infanta a început să se agite că vine ziua ei şi nu ştie unde să şi-o serbeze. Anul trecut am făcut la Happy Planet despre care spuneam eu cam aşa.  De atunci şi până în prezent, mi-a fost dat să mai descopăr un singur loc neştiut, la mare căutare am înţeles ulterior şi anume Jungle Laser Mania. Ce să vă spun? Distracţia este maximă, locul unde se lasă cu împuşcături este mare, copiii au şi o sală separată unde se pot juca şi cu altceva decât cu lasere, părinţii au şi ei nişte canapele pe care pot socializa şi se poate veni cu mâncarea la purtător. Daaaaar, harnaşamentele alea de se pun pe odrasle ca să se împuşte mai abitir sunt extrem de grele şi cred că, de fapt, sunt pentru adulţi pentru că vestele atârnă până la genunchi. În concluzie, seara, după petrecere, am numărat unsprezece vânătăi de culori şi dimensiuni diferite, inclusiv o tăietură pe gât roşie şi urâtă. Aşadar, pentru ziua Anei voi căuta altceva. Nu ştiu ce şi nu ştiu unde, aşa că orice idee e binevenită. 

În rest, muncesc cu spor la un articol despre fertilizarea in vitro (FIV) în România. Situaţia e tristă. Hai să vă spun doar aşa, în câteva cuvinte, cum stau lucrurile: Bulgaria are trei tentative de FIV plătite integral prin Casa de asigurări, Ungaria are şi ea vreo cinci, în Franţa sunt patru plus şase înseminări artificiale, în Polonia sunt trei FIV şi la noi... tataaaam... zero! A fost una şi aia plătită parţial din 2011 până în 2013 când subprogramul de reproducere umană asistată a fost pus pe tuşă din lipsă de fonduri pentru ca, ulterior, să fie scos cu totul de pe lista de programe subvenţionate de la buget. Şi totuşi, în doi ani de existenţă, programul ăsta, aşa slab şi palid cum a fost el, a făcut să se nască aproximativ 300 de copilaşi. O să vă întrebaţi poate cam câţi bebeluşi apar într-o ţară unde programul ăsta este bine pus la punct, acoperă toate cheltuielile atât în clinicile private cât şi de stat, decontează tote analizele, procedurile, consultaţiile, ce mai, te invită practic să faci tot ceea ce e omeneşte posibil la ora actuală pentru a deveni părinte. Staţi jos? Douăzeci şi două de mii de copii se nasc în fiecare an, într-o ţară ca Franţa, prin procreere medicală asistată. Vreţi să vorbim acum şi de natalitate? Nu, nu are rost că ne întristăm şi e păcat de ziua asta frumoasă.

Apropo, vedeţi că de mâine se anunţă ploaie până sâmbătă inclusiv. Ceea ce a iscat o dramă la mine, în familie, pentru că Ana spera să mergem în prima zi de weekend în Parcul Izvor unde cică ar fi fost un mega schimb de cărţi de la Mega Image, plus nu ştiu ce animăluţe bune de mângâiat, dar mai ales, un concert Smiley începând cu ora două. O să sărim peste asta, se pare, şi o să ne refugiem probabil la vreun film. Chiar, aţi văzut careva Mr. Peabody and Sherman? Noi l-am ratat acum două săptămâni din lipsă de locuri în sală şi am eşuat la ăsta nou cu Clopoţica şi Zâna Pirat. Nu pot să spun că nu ne-a plăcut, dar am rămas cu frustrarea că nu l-am văzut pe celălalt. 

Bun, gata, v-am lăsat. Mă întorc la ale mele. Să fiţi cuminţi şi să ieşiţi în parc! Păcat de o zi aşa  frumoasă ca să o pierdeţi cu ochii pe bloguri!
luni, 7 aprilie 2014

Avion cu motor/Ia-mă şi pe mine-n zbor

Ştiţi voi zicala aia cu toate drumurile duc la Roma? Poate că duc, nu zic nu, dar în orice caz cu Alitalia nu duc niciodată când vrei şi cum vrei tu, asta mi-e clar. Vă aduceţi aminte când vă povesteam eu astă iarnă că am luat nişte bilete la Roma prin cei ce de la Airtickets? Şi că era să ne luăm o ţeapă de vreo sută de euroi pentru că ne băgaseră nişte taxe ascunse de care nu era vorba pe nicăieri? Dacă aveaţi senzaţia că asta a fost tot, vă înşelaţi amarnic.

De vreo trei luni de zile, Alitalia joacă un fel de alba-neagra cu zborurile mele care azi sunt, mâine se anulează. Prima dată am primit un telefon de la Airtickets că cică zborul meu către Roma s-a dus pe apa sâmbetei. Pur şi simplu, vorba poetului: azi o vedem şi nu e. Adicătelea, canci avion la orele prânzului când plătiserăm noi. Duduia de la capătul firului mă anunţa senină că aveam de ales între o decolare, în zori, pe la şase sau una pe la şapte seara. Mă enervez, intru pe sfântul gugăl şi văd că există şi niscaiva zboruri la ore mai prietenoase, ce-i drept, cu escală pe Milano. Ea, adicătelea duduia, nu şi nu! Că nu se poate, că cică dacă am plătit zbor direct trebuie musai să plec direct. Pun mâna pe telefon şi dau peste Florin de la Alitalia. Băiat bun, ăsta zice că nu e nicio problemă şi că mi le schimbă el.
- Dom'ne, dar sigur prind legătura pe Milano, că sunt cu un copil după mine?
- Da, doamna, sigur.
- Ştii tu, ai zburat tu cu ăştia de curând?
- Doamna, eu nu zbor niciodată cu ăştia!

La momentul acela, replica m-a distrat. Acum, ştiu că omul nu avea niciun motiv să mă mintă.Şi asta pentru că după o lună de la schimbarea zborului, pac un mail. De data asta, s-a anulat zborul de legătură. Cu totul. Alitalia nici nu s-a obosit să mai dea vreo explicaţie. Pur şi simplu mi-a urat pe mail călătorie plăcută la următorul zbor, care, nu-i aşa, va ajunge mai târziu la Roma ca să-mi strice şi mai mult din prima zi de vacanţă.

Sâmbătă seara, îl iau eu pe consort la un consiliu de familie, în bucătărie şi-i zic:
- Bă, hai să luăm totuşi zborul ăla de şase dimineaţa, măcar să nu ne stricăm dreacului toată ziua. Ne trezim cu noaptea-n cap, asta dacă apucăm să mai dormim, ajungem morţi acolo, ne culcăm până la prânz şi asta e, măcar ne rămâne jumătate de zi plină. O să fie mai nasol cu Ana că va fi ruptă, dar recuperează şi ea noaptea următoare.

Şi cum ne gândeam noi aşa ce să facem şi cum să facem, mă pune naiba să mă uit dacă totul e în regulă cu zborul de întoarcere. Bineînţeles că nu e. Zborul a dispărut de pe toate siturile. Adică, s-a anulat. Şi-n loc de o decolare civilizată, de pe Fiumicino, la orele amiezii, cu o ajungere la fel de civilizată undeva în jur de şase seara, acum am de ales între două zboruri cu escală şi cu plecare în zori şi un altul, la unsprezece seara, cu ajungere pe Otopeni, in the middle of the night, adică pe la vreo două fără un sfert. Şi cu un copil care a doua zi are şcoală. Şi care, în plus, va fi doar cu o zi înainte de evaluarea lui peşte.

Să tragem nişte concluzii, zic: Alitalia este un coşmar, o urăsc şi nu vreau să fiu în veci prietenă cu ea. Pe de altă parte, parcă aş fi cam tristă să anulez totul şi să-mi bag picioarele în ea de Romă. Deja mă vedeam pe Via del Corso, mâncând îngheţată şi zgâindu-mă la vitrine. Voi ce ziceţi să fac? Să înjur şi să merg mai departe până nu anulează ăştia tot? Să mă resemnez , să-mi iau banii înapoi şi să rămân acasă?
vineri, 4 aprilie 2014

Au!

Se făcea că eu, ieri, voiam să fac o ciorbă. Şi cum tăiam frumos carcasa de pui sănătos hrănit cu boabe şi lăsat să zburde de nebun prin curte, iată că, la un moment dat, am simţit aşa, o mică înţepătură. Dar, ca o vajnică gospodină  ce mă aflu, am ignorat buba şi am continuat cu ciorba. Care, apropo, a ieşit super bună graţie animalului cu veleităţi bio. Când să mă apuc să spăl vasele, parcă-parcă mă durea ceva mai tare înţepătura. Curajoasă sau inconştientă, luaţi-o cum vreţi, am purces într-un avânt revoluţionar să frec şi geamurile, să dau şi cu fâs-fâs pe biroul Anei şi să fleoşcăi şi cu mopul pe parchet.

La momentul la care dădeam eu să ies pe uşă să depun copila în faţă la British Council, degetul meu pulsa frenetic cu nişte zvâcniri din ce în ce mai vioaie. M-am întors din drum, l-am cufundat în nişte Betadină şi am luat-o la picior către engleză. Pe la orele trei, ajung şi eu în sfârşit la Radio. Acolo, bag dej'tu lovit pe sub nasurile tuturor şi mă vait că au şi au şi vaivaivai! Acum, fac o paranteză: în urmă cu mulţi ani de zile, mi s-a întâmplat să mă înţep în deget cu o sârmuliţă şi până dimineaţă nu am mai putut mişca mâna. Cu totul. Deloc. A fost groaznic: spital, antitetanos, antibiotice, sperietură pe măsură. Închid paranteza şi mă întorc în prezent.

Cum mă plângeam eu că ce mă fac că uite, se tot umflă, o colegă îmi spune să mă duc la cabinetul medical că au de toate acolo. Eu tocmai ce am fost că pe mine m-a muşcat un câine pe stradă! Mă duc fuga la cabinet, aştept să se minuneze asistenta că ce doamne fereşte i-a apucat azi pe toţi de la franceză, unul e muşcat, altul înţepat... şi explic cum că m-am înţepat într-un os de pui.
- Asta nu e bine! zice asistenta.
- Nici dacă era bio? zic eu, plină de speranţă.

Se gândeşte preţ de două secunde, inspectează degetul cu pricina şi decide să încerce cu ceva soft: tinctură de propolis.
Şi iată, după trei pansamente schimbate, scriu iarăşi pe blog! Mă gândeam că e bine să treceţi tinctura asta pe listă, să o aveţi în casă, just in case!
miercuri, 2 aprilie 2014

2 Aprilie - Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului

Avea vreo cinci ani. Era blondă cu ochii de un albastru ce părerea şi mai intens de la câtă mirare i se citea în priviri. Apoi, brusc, lumina din ochi i se stingea ca atunci când întorci spatele unei camere pe care o laşi în întuneric. A venit la mine în braţe. Nu a chemat-o nimeni. Pur şi simplu a intrat în biroul acela mic cu pereţi de sticlă, m-a văzut şi s-a cocoţat pe genunchii mei. Apoi, cu o mânuţă mică întinsă spre mine încerca parcă să prindă cuvintele care-mi ieşeau pe gură în pumnu-i de copil. Scotea nişte sunete neînţelese şi se agăţa practic de buzele mele doar-doar va reuşi să vorbească şi ea aşa.
- Nu-i voieeee, stai cuminte! i-a spus doamna cu care stătea.
Mi-a lăsat gura în pace. Nu cu totul. Continua să stea la mine în braţe când, asemeni unui duh rău din poveşti, ceva înfricoşător şi mare a luat-o cu el. Pe ea, cea din spatele privirii incredibil de albastre. Pe ea, cea care în faţa noastră, a celorlalţi, era copilul cu autism. Ştiţi ce m-a şocat cu adevărat în poveştile acestor copii şi ale părinţilor lor? Când cineva, o mamă de băieţel diagnosticat cu tulburări din spectrul autismului, mi-a spus într-o zi noi nici măcar nu putem afla cum e acolo, în lumea aia a lor. O fi prietenoasă, o fi înfricoşătoare? Cine ştie?

Au trecut ani buni din ziua când o fetiţă blondă cu ochi albaştri a încercat să-mi fure cuvintele. Nu mai ştiu nimic despre ea. Sper doar că terapia pe care o făcea să o fi ajutat să-şi creeze singură vorbe. Şi sper ca duhul cel rău să fi fugit departe. De ea şi de cât mai mulţi.

Astăzi este Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului. Cu această ocazie, Federaţia pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu Tulburări în Spectrul Autist organizează, prin intermediul fundaţiilor şi asociaţiilor membre, o serie de manifestaţii şi evenimente, atât în Bucureşti cât şi în ţară. Mai multe aici.

Iar dacă vă întrebaţi ce am putea face noi ceilalţi, părinţi care nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de tulburări, ei bine, cred că am putea începe prin a ne educa pe noi, pe ai noştri şi pe cei din jur să acceptăm că suntem diferiţi şi că diferiţi înseamnă pur şi simplu altfel. Nu mai rău. Doar altfel.
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes