joi, 31 iulie 2014

Coffee break

De obicei scriu dimineaţa, la cafea. Sau după-amiaza, la cafea. Nu sunt o mare băutoare de cafea, nu sunt dependentă, sau mai bine zis nu-mi place să mă consider ca atare, deşi beau zilnic, un pahar măricel luat de la maşinăria din colţ pe care-l împart în două: jumătate până spre zece şi cealaltă după două. Îmi fac totuşi o cafea şi dimineaţa, la trezire. Îmi place mirosul, mă linişteşte hârâitul filtrului, mă bucur să văd cana plină dar nu am timp să o beau. O gură, două şi trebuie să plec.

Merg apoi peste jumătate de oră cu gândul la cafeaua de-o lăsai pe masă şi la cea ce va să curgă din maşinărie. Mă văd deja cu degetele fremătând pe paharul încins şi brusc îmi vine în gură pofta de-o ţigară. Prima pe zi. La cafeaua de dinainte de ora zece. La prima jumătate de pahar. Două, trei guri, un fum sau două şi parcă mi se dezleagă şi limba şi aş vorbi cu cineva. Doar că la ora aia sunt prima din birou. Aşa că scriu. Sau mă uit pe net. Sau stau pe facebook şi o ard cu cafeaua în faţă şi fără chef. De citit nu am stare, deşi am întotdeauna o carte prin geantă. Acum mă trambalez cu Cimitirul de Teleşpan. Cei de îl citirăţi probabil că vreţi să ştiţi cum îmi pică. Sunt abia la început, dar ce mă enervează la culme este că din motive de atâtea organe genitale trambalate la vedere, îmi e foarte greu să citesc în autobuz. Na, am şi eu o problemă. Ce spuneam? Aşa, ziceam că nu-mi vine să citesc la birou, deşi ajung mai devreme decât ceilalţi şi deşi lucrez printre oameni care nu au nimic cu cartea lui Teleşpan, cu homosexualii sau cu organele genitale flaşce sau în acţiune, dar care-ţi sar în ochi la fiecare pagină.

După ora zece lucrurile se precipită, cafeaua rămână într-un colţ, pe birou şi stă ca proasta şi se răceşte de una singură până când mai am eu timp să mă întorc la ea, după orele prânzului. Şi atunci  iar am un moment când aş putea să scriu sau să o ard pe facebook sau pe net. De două zile o cam ard. Aşa că mai bine vă las pe voi să vorbiţi. Asta e momentul în care ar fi bine să vă întreb ceva. Dar nu ştiu dacă să vă întreb despre cărţi, adică despre ce aţi mai citit sau despre cafea, adică dacă beţi sau nu, cu zahăr sau fără, tot timpul sau din când în când, neagră sau cu lapte. Sau să vă întreb despre ambele. Sau nu.






marți, 29 iulie 2014

De vară

Urăsc când văd cum îmi scapă timpul printre degete. Urăsc şi mai ales urăsc pentru că, în loc să strâng pumnul, să-l fac căuş şi să fac secundelor cuib, eu stau şi cern timpul, îl las să se scurgă, să se prelingă şi să treacă. Un an întreg stau şi aştept vara. O pândesc în fiecare săptămână mohorâtă, o visez de Crăciun, prin aprilie încep deja să o adulmec, iar în mai număr zilele până la vacanţă. Îmi este clar că nicicând nu m-am bucurat de vară aşa cum am ajuns să o fac de când e Ana la şcoală. Ca un păianjen încep şi ţes planuri, prind în plasă tot ce trece pe lângă mine, devorez orice ocazie de a profita de soare şi de zilele lungi cu miros de pepene şi asfalt încins. În jurul meu, lumea se mişcă pe vârfuri, cu spatele la perete, mergând tiptil, în tăcere, pentru că vara doar eu contez pentru mine. Am nevoie de ea, am nevoie să stea naibii pe loc şi să mă ţină de mână cât am eu chef.

Dar anul ăsta, i-am dat drumul. Nu ştiu cum am scăpat-o din vedere şi când să o caut, am văzut-o cum se fofila ca o hoaţă pe lângă castanii de lângă casă, ţinându-se de frunzele lor şi înroşindu-le în trecere vârfurile. Pe moment am intrat în panică. Mai este totuşi o lună. Treizeci de zile lungi cu miros de pepene în care lumea ar fi bine să tacă şi să mă lase să vorbesc. Doar că nu ştiu ce să spun. De data asta nu am nicio idee. Peste câteva zile, Ana va pleca la ţară. Şi apoi, mai mergem pe undeva, mai ai vreo surpriză, mama? Pentru că eu vara am surprize. Mintea mea le frământă, le dospeşte, le lasă la crescut zece luni pe an pentru ca apoi să le pună pe fiecare în forme: avem forme cu valuri, avem şi cu livadă, uneori cu drum lung, alteori cu vreo pădure. Dar preferatele mele sunt cele cu drum lung şi cu timp berechet.

Acum nu am nimic. Ei nu i-am spus. Acum am doar nişte degete care se poartă prosteşte şi nu reuşesc să se ţină căuş ca să prindă şi să strângă ce a mai rămas. Dar a mai rămas destul, aşa-i? Totul este să-mi pun ceasul mai devreme dimineaţa. Atât. Şi să caut o formă şi  încet-încet să încerc să o umplu. Şi cine ştie, poate că mai prind sfârşitul verii, poate mi-l aduc aproape şi-l ţin cu forţa să  lase naibii castanii în pace şi să se ocupe mai bine de mine şi de drumurile mele. Pentru că vreau să-mi iau vara-n cap. Vreau să o ţin în palmă şi să suflu în ea ca într-o păpădie, să o împrăştii în patru zări şi să mă duc după ea până la capăt de august.


vineri, 25 iulie 2014

De ce iubesc eu femeile...

... pentru că au intuiţie. Pentru că nu trebuie să le spui nimic, fiindcă ele înţeleg foarte bine ce se întâmplă. Pentru că nu au nevoie de semne de întrebare ca să ofere răspunsuri. Pentru că memoria lor este ca un scrin cu multe sertare pe care le trag afară şi-n care cotrobăie de câte ori e nevoie, uneori doar ca să-ţi spună mi s-a întâmplat şi mie. Pentru că ştiu să se aşeze lângă tine şi să tacă. Şi pentru că dacă nu vrei să vorbeşti ştiu să rămână în continuare şi să tacă. Pentru că odată cu anii, tăcerea lor nu mai ascunde altceva decât tăcere. Şi pentru că uneori e atâta nevoie de linişte. Şi uneori, de nişte flori. Merci, Ada!

De-a mama şi de-a mama

Îmi place când îi simt mâinile mici luându-mă de după gât şi trăgându-mă aşa, încet, lângă ea ca şi cum ar vrea să se asigure că sunt încă acolo. Se lipeşte toată de mine şi mă mângâie domol în timp ce vocea ei mică sparge aerul din jur of, măi mamă, uneori parcă ai avea douăzeci de ani, tu când o să mai creşti? Ne-am făcut un joc din asta. Ea e cea mare, ea e responsabila, ea e cea care trebuie să aibă grijă, să vegheze şi să supravegheze. Eu stau şi mă uit doar cum se joacă de-a mine. Cum mă bate la cap, cum mă învârte pe degete, cum mă întoarce pe toate părţile, cum mă decojeşte ca pe o portocală, strângând din ochi ca nu cumva ceea ce sare dinlăuntrul meu să o facă să lăcrimeze, cum mă trage spre ea şi mă aduce din cuvinte cu spatele la ceea ce ştiu şi faţa spre ceea ce vrea ea să afle.

 Încerc să văd cât imită şi cât inventează. Cât se joacă pentru ea şi cât pentru mine. Cât o face din spaimă şi cât din plăcere. Jocul nu ţine mult. E încă mică şi oboseşte repede. E de ajuns să-i scape un cuvânt spus mai aspru, o vorbă mai ocolită, un reproş ca o lamă ascuţită  cu care nu ştie încă ce să facă şi o văd cum se înmoaie, se prelinge pe lângă mine, se lipeşte de genunchii mei şi de acolo, îmi şopteşte încă fragilă acum mă iei în braţe? Şi începe să se caţere pe mine, să se agaţe de gâtul meu cu disperarea că ar putea veni o zi în care nu va mai încăpea, în care ar putea să se reverse în toate părţile, să dea pe dinafară şi să se scurgă. O zi în care jocul să devină viu şi dureros. O las să mă strivească, să mă sufoce, să mă respire. Încerc să nu mă mişc prea mult. Să nu distrug, să nu provoc. Doar stau cu ea, lipită de mine, cu nasul vârât adânc în părul ei, cu corpul amorţit de atâta greutate binevenită şi aştept. Aştept să crească. Aştept să creştem.


marți, 22 iulie 2014

Sub valuri

Încă se întâmplă. Nu des, nu înspăimântător, dar dintr-o dată. Nu dă niciun semn, nu are legătură cu nimic din jur. Nu ţine de oboseală, de vremea de afară, de obligaţii sau de timp. Aş spune că e mai degrabă o chestiune de coincidenţe. Mici, aproape insesizabile, de-a dreptul pricăjite. O fotografie, o imagine, un miros, o melodie şi brusc începe. Senzaţia e pur fizică. Inima îmi zvâcneşte în tâmple. Pulsul creşte. Nu are rost să mă lupt, să încerc să plec de acolo, să mă duc mai departe, să mă prefac că nu văd, să mă agit. Nu aş face decât să fac valuri şi mai mari decât cele care se sparg peste mine. Aşa că mă scufund. Pur şi simplu. Mă arunc cu toată forţa înainte, cât mai jos, cât mai la fund şi stau acolo nemişcată, cu privirea întoarsă spre mine, ţinându-mi respiraţia până simt că aerul se termină şi gata, pot urca din nou la suprafaţă. Uneori durează o oră, alteori zile. Două, trei. Ca să ajung cu bine la mal trebuie să mă ocup doar de mine. De mine şi de mon mal de pays. Nu ştiu cum l-aş putea traduce. Nu e patriotism, nu e nevoia şi frustrarea de a nu trăi în Franţa. Dacă aş crede în reîncarnare (dar nu cred), aş spune că ceva din existenţa mea anterioară s-a strâmbat şi că acum încerc să recuperez acel ceva pierdut la care ajung doar în zilele când sunt acolo sau când mă duc direct la fund, cu valuri care se agită deasupra mea şi care mă ascund de ceilalţi.

Sâmbătă seară, o prietenă mi-a spus că tot ceea ce am făcut în viaţă a fost din dorinţa de a mă integra. De a fi de-a lor. De-a mă franţuzi atât de tare încât până şi eu să ajung să uit că nu sunt decât o impostoare care îşi caută locul. Într-adevăr, nu se poate trăi doar în adâncuri, cu privirea întoarsă spre mine. Dar uneori e aşa de bine. Poate că şi de asta nu am vrut să-mi schimb meseria. Ani de zile m-am tot certat cu cei de acasă că de ce nu încerc mai mult, că de ce nu vreau mai bine, că e păcat de tot ce ştiu, că aş putea să fac şi altceva. Ani de zile m-am acuzat, m-am blamat, m-am înfuriat că am rămas blocată, că sunt prea speriată şi nesigură pe picioarele mele pentru a mă duce mai departe. Acum, de două zile de când stau sub valuri şi mă gândesc, îmi dau seama că nu pot şi nu voi schimba nimic. Pentru că, la dracu, asta sunt eu şi oricât m-aş preface, oricât m-aş chinui, oricât mi-aş dori să fie altfel, dacă aş renunţa să mă mai joc de-a franţuzitul până la epuizare nu cred că aş mai avea forţa să ies la suprafaţă. 

Nu e vorba de bucuria de a fi la Paris, de a sta prin muzee şi galerii, nu are legătură cu nimic de pe Coasta de Azur, nu ţine de stridii şi midii, de foie-gras sau de castelele din Lorena. De fapt, haideţi să v-o spun pe aia dreaptă: mi se fâlfâie complet de monumente, de biserici, de turle, restaurante, munţi şi văi, brânză şi jamboane, cupe de şampanie, câmpuri de lavandă, vinuri de Burgundia şi plaje din Normandia. Dar cuvintele, cuvintele alea care vin spre mine, mă învăluie, în care îmi îngrop obrazul ca-ntr-o pernă şi le ţin acolo calde şi vii de atâţia ani de zile, până când au ajuns să-mi inunde visele, să-mi ocupe mintea, să-mi iasă pe gura, să mă ascundă şi să nu-mi trădeze jocul nevinovat de-a fi ceva ce n-am să fiu niciodată. Când simt că se întâmplă, mă arunc cu toată forţa înainte şi stau acolo nemişcată, cu ochii închişi, înconjurată de toate cuvintele pe care le găsesc în jur, lăsându-le să-mi facă respiraţie gură la gură, trăgându-le spre mine, agăţându-mă de ele, devorându-le pe unde le găsesc. Să aud, să le aud, să mă gândesc ce aş face acum dacă aş fi acolo: cum m-aş trezi, aş lua un croissant de la brutăria din colţ sau nu, mai bine un pain aux amandes şi o cafea din Montparnasse, de la restaurantele alea cu geamuri mari şi apoi m-aş duce pe o bancă, oriunde, nici nu contează şi aş asculta. Şi aş aştepta ca cineva să intre în vorbă cu mine, oricine. Orice vorbă care ar face impostoarea din mine să-şi joace rolul până la capăt. Acela de a fi una de-a lor. Am făcut jocul ăsta şi poate că am intrat în vorbă mai des decât ar fi trebuit. Nu-mi pare rău, am învăţat să vorbesc aşa cum nu aş fi învăţat din cărţi. Nu vreau să trăiesc acolo, nu vreau să mă lovesc de taxe, impozite şi problemele de zi cu zi. Prefer aventurile în locul unei relaţii serioase, pe termen lung. Doar că ultima a fost deja de prea mult timp. Când eram acolo, ştiu că m-a întrebat Bogdan: ai vreo soluţie să rămânem aici? Pentru că mi-aş dori să te am şi acasă cum eşti aici. Doar că eu acolo eram acasă. Eu, impostoarea. Nu mama, nu iubita. De două zile le-am lăsat pe ele pe margine şi m-am scufundat. O să ies la suprafaţă ca de fiecare dată. Doar că nu azi. Azi stau la fund şi ascult asta.


vineri, 18 iulie 2014

Hai-hui

Mai întâi mergeam pe Lipscani unde ştia mama un magazin cu de toate. Luam de acolo vreo trei, patru castroane din plastic, musai cu capac şi câteva pahare colorate, d-alea la set de se băgau unele într-altele. Începea apoi vânătoarea de conserve: fasole verde, roşii la borcan, carne de vită, mazăre, orice avea şanse să dureze şi să se mestece. Iar  într-o zi, dis de dimineaţă, ne apucam şi aranjam toate cele în coreeană (o paporniţă uriaşă primită de tata de la un tovăraş din Coreea, de unde şi numele), puneam şi aragazul de voiaj lângă, doseam sub nişte haine canistrele cu benzină, verificam bateriile de la casetofonul cel mic şi negru, apăsam -- eu pe buton şi tata pe acceleraţie -- şi, cu Ella Fitzgerald în urechi, plecam prin ţară.

În calitatea mea de unic moştenitor al părinţilor mei, beneficiam de vacanţe în funcţie de locul unde se aflau copiii prietenilor de familie. Aşa am ajuns să văd într-o vară Dunărea aproape de intrarea ei în ţară, Valea Oltului şi Călimăneştiul. Apoi, hâr-hâr, cu radiatorul bolborosind de cele mai multe ori amarnic, ne avântam spre inima țării, către Ţara Moţilor şi de acolo, mai departe către apele repezi ale Crişului Negru până la Beiuş, în curte la Mama Mare unde la o masă de sub pom (să fi fost nuc sau gutui), ne adunam patru generaţii, venite de prin praful capitalei şi puse cu grijă la hodină şi mângâială. Pe Mama Mare o chema Iozefina Ardelean, nume ce crescuse parcă odată cu țara. Avea mai mult de optzeci de ani, dar ne trimitea încă epistole cu scris îngrijit și frumos, făcea tăieţei în casă, căuta găinile de ouă, cufunda găleata în fântână să stea lubeniţa la rece şi făcea cea mai bună prăjitură cu cremă de cafea din lume. Mama Mare nu era a mea, ci a lui Tudor şi a lui Matei. Cu ei mă jucam pe vremurile alea când, într-o dimineaţă de august, mama şi cu tata se trezeau în zori şi căutau prin casă după coreeană şi caseta cu Ella Fitzgerald ca să trecem munții în căutare de iarbă verde. Eu stăteam tolănită pe bancheta din spate, mai degrabă plictisită de atâta frumuseţe, cu picioarele deja prea lungi pentru a mai dormi liniştită în hurducăieli de maşină. Au fost veri cu soare cald şi colb înecăcios când mergeam cu Mircea la cinematograful din Beiuş să-l vedem pe Piedone. Mircea era cel mai tânăr dintre oamenii mari din curte de la Mama mare. Şi fusese în Africa. Și avea mustață. Și fuma. Şi mai ales nu se speria ca tata când noi, copiii, dispăream prin fundul curţii de ne uita ziua pe acolo şi doar foamea ne mai strângea la masa de sub copac. Şi Mircea avea pe atunci vârsta mea de acum.

Şi au fost veri când am fost cu drezina şi altele când furăm la un om acasă de avea crescătorie de iepuri și una în care a ajuns mama de-a cumpărat cămeșă și ițari cum purtau oamenii prin capătul țării. Şi merserăm de văzurăm şi joagărul de la Ghelari parcă şi fuse şi noaptea cea lungă de la Borşa de-a dormit-o tata în maşină de frică să nu ne fure hoţii canistra cu benzină. Și munții ce ne strângeau parcă în pumni în Cheile Bicazului. Şi mâncarea bună de ne-o întinseră-n faţă la Durău. Şi a fost şi ziua aia de Sânta Maria când tăt omu' s-o îmbrăcat în straie de sărbătoare şi o înconjurat Voroneţul.

Şi apoi, când fasolea se isprăvea şi zilele de august se duceau încet spre toamnă în miros dulceag de pere pârguite,  ne întorceam spre casă, cu coreeana goală şi inima plină.

Câţi ani să fi trecut de când n-am mai umblat prin locuri umblate? Câţi ani să mai las să treacă până o să umblu şi cu Ana mea? Până o să aibă picioarele suficient de lungi şi privirea ceva mai trează ca să poată cuprinde cu ea? Ce s-o fi ales oare de coreeană, că Ella Fitzgerald încă-mi mai cântă la noi acasă. Doar Mama Mare s-a dus cuminte să se hodinească şi a luat cu ea o lume-ntreagă.



miercuri, 16 iulie 2014

A fost odată

Ne-am promis că o să ne scriem. Oricum scriam fiecare pentru el. Eu, mai prost. Sau poate nu. N-am să ştiu niciodată, pentru că m-am oprit din poezeală când m-am apucat serios de franceză. El era mai cult, citea mai mult şi mă făcea să număr disperată paginile din Ulise a lui Joice să văd câte rămăseseră până aveam să-l dau gata şi să-l trec şi eu la citite. Apoi, într-o zi, el a plecat. Cu totul. Tocmai ce mă întorsesem din prima mea călătorie în Franţa când am aflat că mă-sa l-a făcut pachet şi l-a expediat la bunică-sa, în Ardeal. Şi atunci ne-am apucat să ne scriem. Scrisori lungi, complicate, cu iz intelectual şi grozăvii adolescentine. Pândeam cutia de scrisori, îi dădeam târcoale precum uliul pe deasupra cuibarului, înşfăcam epistolele şi mă retrăgeam cu ele la mine în cameră, ca o jivină ce-şi târăşte puiul în fundul bârlogului.

Apoi mi-a plecat şi prietena. Când ai paisprezece ani şi prietena ta pleacă,  lumea se rupe sfâşietor, cu zgomot, cu un vuiet care te face să-ţi pui mâinile la urechi şi să rămâi surd la vorbele celor rămaşi lângă tine. Aşa că ne scriam. Scrisori lungi, complicate, fără iz intelectual şi fără grozăvii. Doar cu doruri ce mă făceau să-mi iau mâinile de la urechi şi să-mi şterg ochii cu dosul palmelor.

Când am plecat din Franţa şi l-am lăsat acolo, i-am spus că o să-i scriu. Am făcut-o. Cuminte, metodic, afundată în hârtie, ţinându-mă de stilou ca de un colac de salvare nu care cumva să mă prăbuşesc printre cuvinte. Nu mi-a răspuns. Dar le-a păstrat pe toate. Mi le-a scos dintr-un sertar peste nişte ani când niciunul dintre noi nu mai voia să-şi scrie nimic. Doar să fie acolo, fără vorbe.

Şi apoi lucrurile s-au oprit. Acum găsesc facturi şi pliante. Găsesc anunţuri cu reparăm frigidere şi montăm centrale. Şi vreun anunţ de la administraţie pentru a-mi cere situaţia repartitoarelor. Acum câteva zile însă, o prietenă mi-a cerut adresa. Vrea să-mi scrie o scrisoare. Pe hârtie, cu stiloul. Old fashion. De două zile, dau târcoale, stau la pândă. Deschid cu grijă uşiţa şi sper. Şi fără să vreau îmi aduc aminte. De mirosul de hârtie şi de cerneală, de gânduri scrise cu negru, de mine şi de ei, cei care au fost. Şi iar de mine.


marți, 15 iulie 2014

Lăsaţi-mă să respir!

Nu ştiu cum să-i spun. Nu ştiu cum să o fac să înţeleagă, să îi arăt că nu glumesc, că e nevoie de o schimbare, că ea trebuie să acţioneze, că nu se poate ca la vârsta ei să lase lucrurile aşa, mizând pe buna înţelegere a celor din jur. Aş lua-o de o parte şi i-aş spune verde-n faţă. Dar mi-e teamă că se va simţi ca dracu'. De fapt, la momentul ăsta, aş vrea să se simtă ca dracu'. Pentru că pute. Pute de-ţi mută nasul.



Noua noastră stagiară miroase a transpiraţie. D-aia stătută, d-aia care-ţi lipeşte nările şi care-ţi dă ameţeli. Am încercat să fim discreți și i-am oferit un deodorant; l-a lăsat pe birou. Iar bluziţa cu care se îmbracă este aceeaşi de două zile. Am deschis toate geamurile, am făcut curent, mai că ne-am ţinut de nas în faţa ei. Doar că ea, franţuzoaica noastră venită în stagiu de pregătire, pare complet lipsită de miros.

Între timp, oricine intră în birou îşi pierde zâmbetul în două secunde, se dă un pas în spate şi se uită pătrat la fiecare dintre noi, încercând să denişeze sursa duhorii. De ieri, am ameţeli şi mă ustură ochii. Vreau să respir şi nu am ce. Vreau să înţeleg cum poţi ajunge la aproape douăzeci şi ceva de ani fără ca cineva să-ţi spună fată dragă, spală-te naibii înainte să ieşi din casă! Eu i-am luat Anei deodorant încă de la șapte ani, să-l ia cu ea în zilele când are sport. Încă nu e cazul să-l folosească zilnic, dar i se întâmplă uneori să transpire şi atunci ştie ce are de făcut. E o piatră de alăun, e bio, poate fi folosită cu încredere de către oricine şi e eficientă. Chiar dacă vii din Franţa, au trecut vremurile când igiena era considerată dăunătoare şi sper că a trecut şi perioada când deodorantul era considerat nociv, cum a încercat să mă convingă pe mine o franţuzoaică acum vreo douăzeci de ani (puţea la fel de tare ca şi stagiara noastră).

Aşadar, ce mă fac cu puturica? Ce să-i spun şi cum să-i spun că nu mai e de suportat, mai ales că stă la noi până la sfârşitul lui august? Imaginați-vă: iulie și august!
luni, 14 iulie 2014

Stănceştii şi Sithonia

Ne întorserăm. Şi fu bine şi frumos. Şi acum că am desfăcut bagajele şi am spălat deja vreo cinci maşini, să vă povestesc pe scurt cum mai este viaţa prin nordul Greciei, mai precis ce mai e nou prin Sithonia unde am stat prima săptămână de vacanţă înainte de a ajunge în Thassos. Pentru noi totul a fost nou pentru că am fost pentru prima dată pe braţul din mijloc al Peninsulei Halkidiki. Mai fuserăm noi, în urmă cu doi ani, vreo trei zile pe celălalt braţ de-i zice Kassandra şi unde, în urma unei izbitoare asemănări dintre Pefkohori şi Saturn, am decis să fugim în Thassos. Din păcate, nici în Thassos nu prea mai ai unde să te ascunzi, după cum v-am povestit deja aici.

Harta plajelor de pe Sithonia; sursa
Revenind însă la Sithonia, ei bine, ne plăcu. Chiar mult. Dar nu şi în Neos Marmaras, unde am avut cazarea. Şi asta din motive de plajă vântoasă şi în consecinţă, de mare recişoară. Adică pentru mine, 19 grade în apă nu-s suficiente. În plus, staţiunea asta frumoasă, cocoţată pe o colină, cu case albe cu etaj coborând abrupt spre port, staţiunea asta carevasăzică e cam scumpă. Ca să nu o mai lungesc, îmi cerură la o tavernă 30 de euro pentru o doradă. Mă laşi, cu 30 de euro mâncam o super masă în mod normal! Iar pentru un fel de gauffre mare, ce-i drept cu Nutella şi o cupă de îngheţată, am ajuns să plătesc 5 euro jumătate. Sigur, aveam un fel de bucătărie în cameră, dar mică şi complet nedotată. E drept că şi dacă ar fi avut mama dotărilor, tot nu aş fi vrut să ajung să o folosesc excesiv. Îmi pare rău, dar eu sunt genul care găteşte zilnic acasă şi niciodată în vacanţă. Apropo de cazare, am luat o cameră triplă la Studio La Luna. Scor mare pe booking, habar nu am de ce. Adică da, gazda era drăguţă, camera era curată, dar cam atât. Baia era minusculă şi senzaţia era că faci duş în closet, aerul condiţionat era fix deasupra paturilor şi deci inutilizabil, congelatorul nu avea uşiţă, plita era vai mama ei, nu aveam detergent sau burete de vase, nici uscător de rufe nu era până când nu am revendicat noi unul. So, Studio La Luna, mi dispiace, dar nu te recomand prea călduros. În plus, dacă nu sunteţi şoferi cât de cât experimentaţi, mă tem că veţi urî rapid staţiunea asta unde străzile sunt mai toate în pantă, locurile de parcare nu prea există şi atunci când sunt, e greu de ajuns la ele.

Şi totuşi, Sithonia ne-a plăcut şi cred că ne vom mai duce. Unde? Ei bine, făcând noi turul braţului, ochii ne-au căzut şi inima ne-a rămas în Vourvourou. Culmea, exact contrariul a ceea ce am fi căutat noi în mod normal. Adică nu este o staţiune propriu-zisă, ci o înşiruire de vile şi case frumoase de o parte şi de alta a unei şosele ce şerpuieşte pe malul estic al Sithoniei cum te uiţi pe hartă. Dar sunt nişte golfuri cu apă d-aia turcoaz, cu pini umbroşi sub care te poate uita dumnezeu până seara, la asfinţit, cu linişte, cu pescăruşi şi cu o sălbăticie domesticită cât să te ţină aproape.

Prima plajă pe care am văzut-o aici este Karidi. Apă mică, golf prietenos, oameni la greu, pini suficienţi pentru ăştia ca noi făr' de umbrelă proprietate personală, super market aproape, parcare şi tonetă cu cafele şi îngheţată fix pe plajă. Dar copilul fericit pe care-l vedeţi mergând pe ape doar în chiloţi fucsia se întâmpla la o minune de plajă ce se numeşte Livari. De fapt, plajă e impropriu spus. Şi asta pentru că este vorba de o limbă de pământ ce străbate marea adunată într-un mic golf cu apă caldă ce nu urcă mai sus de genunchi. Tot ce trebuie să faceţi este să aşteptaţi lumina blândă a amurgului, să vă luaţi familia şi un prosop, să staţi întinşi pe nisip cu marea în stânga şi-n dreaptă şi să vă bucuraţi.


Cum treci de Vourvourou şi continui să mergi pe şosea spre Sarti, ajungi la un moment dat la Armenistis Beach. Pentru cei care au fost în Thassos, plaja asta e un fel de Makryammos, adică un golf superb, cu plajă cu nisip fin, cu intrare lină în apă, cu baruri şi tavernă şi... cu intrare. Vreo 9 euro pentru doi adulţi, cu o cafea sau un suc în preţ. Copilul intră gratis şi ulterior ajungi să-i cedezi sucul. Mai trist este faptul că şezlongurile pe care ai putea să te aşezi în urma biletului plătit sunt în număr de vreo şase. În rest, vii cu umbrela de acasă sau speri să mai prinzi loc sub pin. Pentru că da, e unul singur. Încă un minus ar fi restaurantul din complex. Se mănâncă rezonabil ca şi preţ, dar industrial ca şi mâncare. Adică nimic de aici nu vă va gâdila nările în mod plăcut.

Am văzut din goana calului şi renumita Portokali Beach, la vreo paisprezece kilometri de Armenistis. Mi-a plăcut ce am zărit. Golf frumos, cu apă clară, dar neamenajat. Aşa că vă trebuie umbrelă de soare şi speranţa că veţi găsi şi un locuşor liber pe limba minusculă de nisip unde să înfingeţi ţăruşul. La Sarti nu am oprit, dar am reuşit să ne dăm seama că este o staţiune mare, animată şi cu o plajă lungă, lungă, cât o zi de post. Oamenii de fuseră prin zonă spuneau că intrarea în apă e destul de abruptă. Am oprit în schimb la Toroni, pe coasta vestică -- şi nu mi-a plăcut. Adică a fost frumos de vreo două poze. Plaja nu e cu nisip, ci cu un fel de pietriş foarte fin care curge printre degete şi din care e imposibil să faci cozonaci sau castele. Marea e frumoasă cu o intrare în apă foarte brutală. Apusul de soare e însă superb şi sunt peşti mari în apă. Tot pe coasta vestică am fost în Kalogria, la vreo zece kilometri de Neos Marmaras, spre Nikiti. Frumos loc, frumos golf, ne-a plăcut şi am mai fi revenit dacă nu erau atâtea chestii de văzut şi de făcut.

De exemplu să închiriezi o barcă cu motor şi să faci turul insuliţelor din Vourvourou. Oameni buni, a fost pe departe cea mai faină chestie pe care am reuşit să o facem, în primul rând pentru Ana. Ştiţi bucuria aia pură a copiilor când parcă râd cu inima la vedere? Noi de asta am avut parte o zi întreagă. Am hălăduit de nebuni pe mare, am oprit în mijlocul lagunelor, ne-am aruncat din barcă (unii, că eu coboram încetişor şi cu grijă), am ajuns pe plaje minuscule necălcate de om, am văzut peşti, am adunat scoici, am râs şi ne-am dat pe valuri în chiote de copil. A costat destul de mult (65 de euro barca pe zi, de dimineaţă până la şase după amiaza plus vreo 25 de euro motorina). Am mâncat apoi două zile gyros cu doi euro jumătate şi am reuşit să amortizăm costurile. Pentru mine însă şi pentru Ana, ziua pe barcă rămâne în cap de listă.


Ce mi-a mai plăcut în Sithonia a fost o escapadă în satul Agios Nicolaos, un sătuleţ cocoţat pe nişte dealuri, cu case frumoase, cu taverne mirosind a Grecie autentică, cu pisici tolănite la soare şi bătrâne în haine cernute sporovăind pe la porţi, cu bolţi de viţă de vie şi tufe mari de leandri, cu smochine în pomi şi capre tropăind pe dealuri. La fel de frumos este şi Ormos Panagia, un port la mare, cum cobori din Ag. Nicolaos spre Egee, unde aveţi o plajă ce figurează (nu ştiu sincer de ce) în topul celor mai bune plaje de pe braţ. Este vorba de Trani Ammouda. Într-adevăr este lungă, cu nisip, dar are pietriş la intrarea în apă, se face adâncă destul de repede, nu e foarte caldă şi e populată de fel de fel de mişcorici ciupitori. Mie una, nu mi-a plăcut prea tare.

Nu am ajuns pe plaja din Nikiti, pe braţul vestic, considerată şi ea una din cele frumoase, cu nisip şi cu apă bună pentru cei mici, în schimb am beneficiat de un super platou cu Meze (nişte gustări geniale tipic greceşti) la o tavernă faină de tot, chiar în port. Şi ca preţ, mult mai bine decât în Neos Marmaras. Graţie celor de pe Trip Advisor am reuşit să găsim şi la noi, în staţiune, un loc bun de mâncat. Deşi nu arată genial la prima vedere, mâncarea e excelentă, serviciul ok, iar mesele de pe ponton fac toţi banii. Vă recomand crochetele de roşii cu feta şi musacaua care este demenţială.

Încă un cuvânt şi mă opresc. M-am tot plimbat şi am tot salivat la vilele din Vourvourou. E clar că cel mai bine este să mergi la faţa locului, să vezi cum arată, cât de departe sunt de plajă şi de restaurante, etc. Dar, din ce am văzut eu, mi-a plăcut Top Studios. Sunt foarte aproape de plaja Karidi (care, zic eu, e cea mai faină din zonă, dacă nu sunteţi dornici să staţi chiar singuri pe plajă), vilele arată mişto, pizzeria din dotare cică ar fi cea mai bună din zonă, au locuri de parcare acoperite, loc de joacă mic, dar existent (din păcate e cam în soare) şi piscină (din păcate, şi ea cam în soare). Am luat un pliant de la ei şi camerele păreau să arate super fain în interior, cu dotări moderne şi preţuri undeva la 45 de euro camera triplă în plin sezon. Am văzut la exterior şi Vila Ioannis. Nu ştiu cum e pe dinăuntru, dar pe afară părea frumoasă şi elegantă.

Noi am decis. Data viitoare când mai dorim Grecie cu maşina, în Vourvourou vom căuta. Aproape de Karidis Beach, la o vilă, cu prieteni. Şi neapărat vom mai închiria o barcă. Şi în mod sigur nu o vom mai lua pe drumul spre Makaza. Pentru că noul punct de frontieră bulgaro-grec este minunat pentru a ajunge în Thassos. Pentru Sithonia însă, luaţi-o pe ruta spre Sofia. Altfel ajungeţi să faceţi vreo douăsprezece ore oribil de lungi. Vă pupă mama!



joi, 10 iulie 2014

Thassos 2014: s-a dus naibii

Nea Cornel pare mulțumit. A fost suficient să se întrebe cu voce tare cum naiba poate să desfacă sticla de bere și imediat cineva i-a sărit în ajutor. Suficient pentru nea Cornel să răsufle ușurat: deci și aici se vorbește românește. Aici, la marea Ionică. Cuuum? Nu e asta Ionica? Păi, ce dreacu mi-ați zis, măi copii, când plecarăm de la noi, de acasă? Nu așa ne fuse vorba, că anu' ăsta nu mai mergem la Năvodari, ci plecăm cu toții la greci? Și uite că acum, când ajunserăm și noi în sfârșit de ne întinserăm cearceafurile, acum când îi făcurăm poza lu' tușica cu ăla micu', când veni și nășica cu chiloții-n fund din apă, când ne puserăm și noi berile în nisip și cumpărarăm vreo zece gogoși să ne ajungă, eu aflai de la ăștia din jur că cică asta nu e Marea Ionică. Și mai mult, cică în apa asta de se întinde în fața noastră ca o paleașcă nu zburdă nicio balenă!

Nu-i bai, nea Cornele! O să vezi că o să-ți placă în Thassos. Chelnerii vorbesc românește, la restaurante au "ciorbițe" și "bucate tradiționale", la magazine se vând "baby papuci", meniurile sunt pe limba matale. Chiar și Giorgos, unde anul trecut aveai croissante și cheese pie...


acum ai brânzoaice și gogoși, cum îți plac matale -- și toate făcute toate de mâinile lui Gheorghe!


Giorgos nu are nicio vină. Nici Dimitri, nici Iorgo, nici Ioannis, nici alții ca ei ce au ajuns să-și scrie meniurile în română, să scrie "avem camere libere" sau "servim preparate românești".  Ei s-au adaptat și au aplicat principiul care ține comerțul în viață: "clientul nostru, stăpânul nostru". Iar aici, în Skala Potamia din Thassos, anul acesta clientul este nea Cornel. Ce dacă nu e marea Ionică cum îi spusese fata; ce dacă nu sunt balene cum se lăudase tușica -- nea Cornel e mulțumit. Are bere, are apa aia mare unde se poate răcori, are porumb fiert pe plajă și grătar în curte și când se plictisește de ai lui poate să intre în vorbă cu aproape tot restul plajei. Și din păcate, nea Cornel există. L-am cunoscut ieri, pe plajă, în carne și oase, când se plângea că apa din fața lui nu e Ionica și că în ea nu trăiesc balene. S-a înveselit însă când a aflat că primește garanție pe sticla de bere.

Ieri, pe plaja plină de români din Skala Potamia, un chiștoc de țigară plutea liniștit pe talazurile turcoaz ale Egeei. Păcat. Nu mai e de venit nici aici.
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes