luni, 29 septembrie 2014

Ora de religie

I-au trebuit doi ani înainte să ia o decizie. Sigur, am fi putut noi să alegem în locul ei, am fi putut să mergem încă din prima săptămână de şcoală să cerem să nu frecventeze ora de religie. Dar am preferat să aşteptăm, având grijă să-i spunem că are de ales. Aşa am considerat noi că e fair play. Sigur, jocul pe care mai marii în educaţie îl fac cu religia este departe de a fi unul corect. Ştiu şi ei, sunt sigură, doar că preferă să nu crâcnească în ţara unde biserica dă aprig din coate ca să ajungă acolo unde nu are ce căuta. Nu am greşit deloc spunând biserica şi nu religia. Pentru că ceea ce se face în şcoală nu are nicio legătură cu religia. O ştiu şi ei, o ştiţi şi voi. Nu este o eroare, este vorba de un plan bine pus la punct, de un demers prin care se încearcă o manipulare a unor creiere în formare.

În doi ani de zile de frecventat orele de religie, copilul meu nu a învăţat nimic. Nu m-am aşteptat să aibă norocul să pice peste un profesor luminat care să se abată de la litera cărţii – veritabil manual de catehizare –, dar am sperat să înveţe, măcar, nişte noţiuni de cultură generală, nişte informaţii despre locuri şi întâmplări pe care credincios sau nu, tot e normal să le ştii. Dar... nu. La religie se scrie mult, se dictează şi toate propoziţiile încep mai mult sau mai puţin cu substantivul biserică. De altfel, nici nu e de mirare, într-o ţară unde reprezentanţii Patriarhiei au putut decide că se vor ocupa ei – şi nu cei din Minister – de procesul de selecţie al profesorilor de religie şi de elaborarea materiei. Cadrele didactice vor putea astfel să predea religie doar cu avizul scris al unui oficial al bisericii, conform unui ordin al Ministerului pe 2014. Cum s-ar zice, vom cădea din lac în puţ, pentru că nu numai că religia va rămâne în programă, dar va fi predată doar de oameni selectaţi în prealabil de BOR. Poate că pe unii dintre voi nu-i deranjează. Poate vi se pare absolut firesc că dacă voi credeţi în Dumnezeu, în supremaţia creştin-ortodoxă şi mai departe în puterea bisericii şi a preoţilor, e absolut normal ca şi copilul vostru să aibă parte de ore de catehizare fără drept de apel. Treaba voastră, e dreptul vostru. Nici măcar nu o să încerc să vă conving de contrariu, pentru că nu voi avea niciun câştig de cauză. O ştiu şi eu şi o ştiu şi cei care au introdus religia în şcoli şi au pus BOR la loc de cinste în societate, mizând pe manipularea oamenilor.

În cele ce urmează, aş vrea  să vă vorbesc vouă, celorlalţi părinţi, cei care, la fel ca şi mine, vă uitaţi revoltaţi la ingerenţa brutală a bisericii în societate. România cheltuie anual în jur de 540 milioane de euro pentru finanţarea cultelor religioase, în condiţiile în care spitalele se dărâmă sau se închid, iar şcolile sunt pline de păduchi – ca să nu dau un exemplu din presă, ci unul cât se poate de real din viaţa fiicei mele. Suntem cu toţii de acord că într-un stat laic, catehizarea creştin ortodoxă nu are ce să caute în şcoală. La fel de bine, suntem cu toţii de acord cu introducerea în şcoală a istoriei religiilor. Problema este însă alta. Nimic nu se va schimba dacă majoritatea nu o cere.
vineri, 26 septembrie 2014

Vine weekendul, tralala!

Azi nu pot zăbovi prea mult pe aici. Mă simt moale ca o cârpă. Mi-e de stat în pat şi de uitat la un film bun. Ultimul l-am văzut în august. Les Intouchables. Parcă v-am mai povestit de el. De atunci am cam încheiat-o cu televizorul. Ba e pe desene, ba nu e timp, ba e iar pe desene şi tot aşa. Revenind acum la răceala mea şi la apatia ce m-a cuprins, mi-am dat seama că tocmai ce vine weekendul şi că infantei i se va fâlfâi  total de mucii mei, asta dacă nu-i va produce până diseară pe ai ei proprii şi personali şi că deci, va vrea program. Nu d-ăla cu stat în casă şi citit fiecare la ea în cameră şi d-ăla în care să simt şi eu că e sărbătoare, măi mamă!

De data asta, am idei. Două, adică una pe zi. Primo, mâine începe o nouă ediţie a Festivalului internaţional de Teatru pentru copii 100, 1000, 1000000 de poveşti. Iar cei de la Ion Creangă vor juca în deschidere un spectacol, în premieră, după Amintiri din copilărie. Magnifique, vorba ălora de pe Sena, mai ales pentru mamele de odrasle ce-şi dau ochii peste cap la fiecare arhaism din textele lui Creangă, lăsând să le scape câte un ce naiba mai înseamnă şi asta? Aşadar, mâine şi poimâine, adică sîmbătă, 27 şi duminică, 28, puteţi să-l vedeţi pe Nică într-o ipostază sperăm, friendly, pe scena Palatului Naţional al Copiilor. Şi cu această ocazie, cei de la Ion Creangă au şi un concurs. Am dat peste el întâmplător, căutând să pun un link la eveniment. Cică se lasă cu o invitaţie cadou. Ia vedeţi aici ce trebuie să faceţi. Mai multe despre piesa asta ce se adresează, atenţie,  copiilor de peste opt ani, găsiţi ici şa.



Cu ziua de sâmbătă, am rezolvat. Rămâne duminica, zi când eu voi fi pe baricade, la redacţie, târându-mi mucii prin studio. Şi pentru că se anunţă o vreme uşor labilă, am găsit pentru ai mei o distracţie indoor care are şanse să fericească şi mulţumească pe deplin şi odrasla şi p-ăla mare: Festivalul Ştiinţei ScieKIDS de la Mall Promenada. Eh, nu-i aşa că sună bine? Două zile, de la amiază până la orele opt seara, copiii sunt aşteptaţi să participe la fel de fel de experimente dintre care, piesa de rezistenţă va fi cea care se regăseşte şi pe afiş: şi anume construirea unei baterii gigantice de tataaaam... portocale. Vă copiez un pic din comunicatul oficial, vă pun şi linkul şi vă urez distracţie plăcută!

Pasionatii de stiinta distractiva sunt asadar asteptati la Mall Promenada, nivel -1 cu experimente stiintifice cu Fun Science, show-uri de senzatie :Mathmagicia, Bubbleology cu Claudia Stroe, Spooky-Ooky Fire & Ice, Robot Dance, obiecte interactive aduse de Oraselul Cunoasterii, machete de trenulete cu Atelier Micul Modelist, stiinta si arta cu Game Arte, demosntratii de print 3D cu RoboFun, competitii de roboti cu Techies, o baterie gigantica de portocale cu Da Vinci Learning .



joi, 25 septembrie 2014

Vai!

Gata, azi mă plâng. În primul rând pentru că nici n-ajunsei bine la birou, că vărsai pe mine bunătate de cană plină ochi cu apa în care tocmai se topea, sfârâind încetişor, o pastiluţă de vitamina C. So, acum sunt jilavă şi mucoasă. Căci da, am luat-o. Soţul e de vină. Întotdeauna, aşa-i? S-a procopsit cu o drăcie de prin aeroporturi şi după ce o săptămână ne-am tot ferit unul de altul, iată că un weekend la ţară, cu prietenii, ne-a apropiat nepermis de mult şi hop, mucii lui sunt şi ai mei.

Staaaaţi, că n-am terminat. Doar am zis că mă plâng. După muci şi durere în gât- care durează de câteva zile bune- acum vreo două seri am simţit ceva nelalocul lui, undeva prin burtă. Să mă culc, mi-am zis şi dau să mă bag în pat. Când colo, pas să poci adormi. Chestia din burtă a urcat vertiginos pe esofag şi de acolo...dă-i şi luptă. Două ore băture pe muchie, cu capul în WC, complicate şi cu nişte crampe, m-au făcut să mă zvârcolesc spasmodic prinsă în ghearele unei crize de bilă. Noroc că la două noaptea m-am liniştit cu totul, aşa că la şapte dimineaţa eram numai bună de dus copilul la şcoală, de mers la birou, de făcut teme după şi de stat în parc până la opt seara.

Iar acum, mă plâng. Pentru că sunt pleoştită de la răceală, pentru că aş vrea să fiu acasă, cu o carte în mână şi nu cu nasul în ştiri şi agenţii de presă, pentru că trebuie să stau la muncă până la opt şi nici mâncare pentru mâine nu am făcut, pentru că trebuie să o dau preventiv, pe Ana, cu spray de păduchi, pentru că sâmbătă e ziua prietenei mele şi o serbează în club şi noi nu putem merge, fiindcă nu avem unde lăsa copilul şi pentru că duminică lucrez toată ziua. Gata, am terminat. Acum ştiţi tot. Hai să vă spun şi ce carte citesc, măcar să vă alegeţi cu ceva din lamentaţia asta. Al dumneavoastră sincer, Şurik de Ludmila Uliţkaia. Recomand.





marți, 23 septembrie 2014

Dileme

Se dă următoarea problemă: într-o clasă cu treizeci şi doi de elevi, un copil este depistat de asistenta şcolii cu lindini, mai pe româneşte, ouă de păduchi. Părinţii sunt informaţi asupra riscului de epidemie şi rugaţi să devină vigilenţi şi să-şi controleze odraslele cu atenţie. Totuşi, nu se spune absolut nimic despre copilul cu pricina.

Acum, stau să mă întreb cât este de benefică această discreţie. Sigur, sunt convinsă că mama împricinatului a aflat deja de la doamna asistentă şi sper că va lua măsurile de rigoare. Dar într-o astfel de situaţie, mie mi s-ar părea corect să spunem lucrurilor pe nume. Adică să se afle cine ce şi cum pentru că una este să fie vorba de colegul de bancă, de prietenul cel mai bun, de cel cu care copilul tău s-a jucat la after şi alta să fie vorba de un copil cu care fiica sau fiul tău nu prea interacţionează. Nu mi se pare nimic ruşinos în a te trezi cu păduchi în şcolile sau în grădiniţele de la noi. Adica da, este grav că există, dar nu ruşinos pentru cel ce se trezeşte cu capul plin de umblători. Se întâmplă şi eu, sincer, aş spune tuturor dacă fiica mea are păduchi pentru a-i pune în gardă pe cei ce au intrat în contact cu ea.

Tratamentul, chiar dacă nu mai este pe bază de gaz, nu e atât de simplu. Şampoanele din comerţ îşi fac şi nu treaba. Când Ana a luat păduchi la grădiniţă, ne-am chinuit o lună întreagă. Deşi am găsit doar un singur exemplar decedat pe prosopul de baie al infantei, am schimbat pernele, am spălat michimauşii cu care doarme, ne-am frecat cu toţii cu drăciile alea care put oribil, am congelat cearceafurile şi câte şi mai câte.

Ce cred însă, este că numele copilului nu ar trebui dezvăluit în faţa colegilor de clasă. Copiii nu ar trebui să ştie că x sau y are păduchi pentru că inerent s-ar trezi vreunul să râdă sau să se ferească. Dar părinţii? Oare este exagerat să aflăm pe bune cum stă treaba? Nu ştiu, eu chiar mă întreb cum ar fi corect. Personal, aş sta mai liniştită dacă aş afla cine este, chit că poate aş descoperi că e chiar colegul de bancă, moment în care aş lăsa baltă căutările cu lupa printre firele de păr şi m-aş pune pe spălat vârtos capul odraslei cu soluţii anti păduchi.

Cum ar trebui procedat? Opinii, sfaturi, reclamaţii...?


luni, 22 septembrie 2014

Pauză de publicitate gratis

După ani de zile de bătut magazinele, după sprâncene ridicate şi ochi daţi peste cap în faţa ideii de cumpărături on line (da, ştiu, sunt rac şi deci fidelă până-n măduva oaselor trecutului meu şi vremurilor de demult apuse), iată că lipsa de timp, alergătura zilnică şi mai ales trezitul cu noaptea-n cap pentru a duce şcolerul acolo unde îi e locul, m-au făcut să ajung şi eu la mâna netului.

Totul a început în ziua în care mi-am descoperit un nou rid. Geaba am tras de el, geaba m-am scălămbăit preţ de cinci minute în oglindă doar, doar o dispărea, nimic. Dunguliţa cu pricina a rămas bine mersi în mijlocul frunţii, lângă alte două surate mai vechi şi cu care mă obişnuisem. Iniţial am vrut să mă apuc să-l atac cu nişte creme d-alea sănătoasele pe care să mi le prepar singură, folosind ce-mi puneau la dispoziţie cei de la Elemental. Dar cum lenea e cucoană mare, am decis că mai bine iau eu ceva de-a gata, dar la fel de bio şi vedem ce-mi rămâne de făcut în funcţie de cât de mulţumită voi fi de rezultate. Şi uite aşa am ajuns eu la oamenii ăştia. După două comenzi, pot spune următoarele: sunt prompţi, au un site bien făcut şi uşor de folosit, o BB cream tare faină (acoperă bine faţa şi nu o usucă), ca şi apa de trandafiri cu care mă tot fâsâi de vreo zece zile. Tot de la ei mi-am luat o cremă cu ulei de argan despre care nu ştiu încă nimic fiindcă abia ce-am primit-o de dimineaţă. Ah şi am mai luat nişte pastă de dinţi pentru moi même şi infantă cu care obţii, cică, dinţii mai albi. Eu v-am dat adresa, mai jucaţi-vă şi voi pe acolo şi dacă descoperiţi ceva ce merită cumpărat şi folosit, strigaţi tare să aud şi eu.

Acum vreo săptămână, am fost cu fie-mea şi cu o prietenuţă de-a ei la un târg de toamnă unde se vindeau tot felul de drăcii, de la haine, buchete de flori până la pantofi. Ocazie cu care am făcut cunoştinţă cu doamna Mirabella Creţu şi cu încălţămintea dumisale. Preţul e foarte bun (150 lei), e toată din piele şi arată super simpatic şi inedit. Mai multe detalii, găsiţi aici. Şi tot la târgul ăla, m-am ales cu o carte de vizită de la cei de la Arta Noastră. Habar nu am ce să vă spun despre ei, erau pe acolo, fac fel de fel de obiecte decorative, dacă vă plac, mă bucur că v-am ajutat să-i descoperiţi.

Şi dacă tot suntem la capitolul cumpărături în două clikuri, o să pun aici şi situl celor de la F&F. Ştiu că deja majoritatea mamelor îşi îmbracă odraslele de aici, dar dacă mai există printre voi oameni care l-au ratat, merită să aruncaţi o privire. Transportul pentru România e vreo zece lire, puteţi să vă combinaţi mai mulţi când daţi comandă, iar hainele sunt geniale. Super ok calitativ, arată mişto, nu se strică la spălat, măsurile sunt cele de pe site şi le găsiţi aici. Au cămăşi de şcoală, au haine de iarnă foarte faine, tricouri de tot felul, pijamale drăguţe la 11 lire setul de două (păi, scuzaţi-mă, dar la Zara o pijama de fetiţă de zece ani sărea de o sută de lei). Noi am cumpărat de la ei şi am fost mulţumiţi.

Aşaaaa. Acum urmează partea în care vă spun că toate cele scrise mai sus nu sunt reclamă, nu sunt posturi plătite, ci fac parte din categoria hai să vă spun ce mi-am mai luat. Iar la sfârşit o întrebare: voi ce vă mai luarăţi şi de pe unde? 
vineri, 19 septembrie 2014

Ce vreau eu şi nu se poate

Abia aştept. Să stau pe terasă şi să mă uit cum coboară seara, cum se lasă ca o femeie bătrână şi corpolentă peste dealurile cu spinări cocoşate de atâta preumblat de copite. Să trag în nări mirosul de iarbă gălbejită şi de regina nopţii ce abia, abia, se mai poate ţine pe picioare în faţa unui octombrie ce pluteşte în aer. Abia aştept. Să stau şi să mă uit la ea cum se joacă. În curte, prin casă, urcând şi coborând scări, tropăind cu bucuria celor nouă ani. Abia aştept să fie vineri seară. Să fie sâmbătă, să fiu la ţară.

De la o vreme îmi pune serioase semne de întrebare. Cred că am greşit, cred că de fapt nu ştiu cum se face şi ce trebuie făcut. Acum doi ani, mi se părea o nebunie cu accente de snobism să-ţi sustragi odrasla din învăţământul public şi gratuit ca s-o arunci pe băncile unor şcoli cu nume complicate şi sonore. Mi se părea absurd şi caraghios să-ţi dai copilul de clasa întâi la after school doar ca să aibă cu cine să-şi facă temele, deşi ai fi avut acasă pe cineva care să aibă grijă de el. Să cauţi eventual o bonă cu calităţi pedagogice care să-l supravegheze la lecţii. Asta era acum doi ani.

Acum nu ştiu ce să mai cred. Văd cum încet, încet, şcoala se tot bazează pe mine să suplinesc ceea ce ea nu face. Nu pentru că nu vrea. Ci pentru că este imposibil. Nu ai cum să tot măreşti pleaşca de materii şi de noţiuni când timpul de studiu rămâne acelaşi. Nu ai cum să ai şi manual şi caiet special şi culegeri şi să le faci pe toate. Nu ai cum să înţelegi şi să reţii dacă nu există timp să repeţi. Ca profesor, nu ai cum să-i faci pe toţi să priceapă dacă nu ai când să răspunzi la de ce-uri. Ca elev, nu ai cum să-ţi pui întrebări pentru că nimeni nu are timp să le audă. Ca părinte, nu poţi lăsa lucrurile să meargă de la sine pentru că ele nu merg în direcţia bună. Anul ăsta am renunţat complet în a-mi mai spune că pe vremea noastră, şcoala era şi făcea şi dregea. Eu am fost produsul ideal al acelei şcoli. Am făcut exact ce mi-a spus ea, fără posibilitatea ulterioară de a-mi continua studiile pe alte meleaguri sau a face vreo specializare în străinătate pe vremea studenţiei. Se dovedeşte că nu a fost de ajuns.

Ana este în clasa a treia şi situaţia este departe de a fi în regulă. Am luat la puricat manualul de lb.română. Nu ca să-l critic, ci doar să văd ce ar trebui ea să ştie. Din punctul de vedere al autorilor, cred că ar trebui stat pe fiecare lecţie cel puţin trei ore pentru ca omuleţii de nouă ani să se aleagă cu ceva. Programa însă nu dă libertate de mişcare. Este ziua şi lecţia. Probabil că restul de două ore ar trebui făcut acasă sau la after. În momentul ăsta aş prefera ca la şedinţa cu părinţii să ni se comunice ce ar trebui să ştie elevii la fiecare sfârşit de trimestru, ca să văd cum să-mi drămuiesc şi eu timpul şi să fac cu ea, în plus. La şcoală nu se mai fac dictări sau compuneri pentru că în clasa a treia se predau deja alte chestii. Parcă alergăm cu toţii în cursa ignoranţei.

Acum trei ani, Ana citea. Ana se întreba. Acum scrie repede şi urât, doar să scape. Şi scrie cu greşeli. Pentru că nu există timp pentru dictări şi compuneri. Se completează repede, pe caiete tip, se ard etape şi se ajunge pe nemestecate acolo de unde căderea este liberă şi dureroasă. Şi da, Ana are doar calificative foarte bune, deci, încă o dată, din punctul de vedere al şcolii, lucrurile sunt cum trebuie. Doar că scrie cu greşeli, stimată şcoală şi nu ştie încă bine ortogramele, deşi le-ai acordat o oră întreagă în clasa a doua! Şi habar nu are să extragă ideile principale dintr-un text, iar tu vrei s-o înveţi deja metaforele şi hiperbolele! Şi nu este timp să i se corecteze temele, deşi s-a găsit timp să fie întrebată ca între prietene de ce au decis părinţii să o retragă de la religie. Şi nu, nu m-ai întrebat pe mine, adultul, deşi m-ai avut în faţă aseară, la şedinţă.

Am decis totuşi să fac ceva pentru ea. Să o ajut într-un fel sigur, care să nu dea greş. Am inscris-o la cursuri de franceză. Engleză ştie binişor pentru un copil de vârsta ei. Reuşeşte să se uite la MasterChef-ul cu Gordon Ramsey şi să nu aibă nevoie de subtitrare (sigur, e un show visual, dar oricum pricepe suficient cât să nu se plictisească). Anul trecut s-a apucat cu ta-su de italiană. Încet, fără stres, gen activitate de duminică pe vreme rea, dar a prins câte ceva şi îi place. Dacă încercăm şi o germană printr-a şasea şi facem şi abonament la Biblioteca naţională, eu zic că mi-am făcut datoria de părinte. Mi-aş dori să-şi facă şi şcoala datoria ei şi să nu-mi mai ceară timpul meu şi al copilului meu pentru treburile ei. Pentru că eu, în timpul liber, vrea să stau. Să stau şi să mă uit la dealurile cocoşate de toamnă şi să o las să alerge şi să se joace în curtea mare de la ţară.




marți, 16 septembrie 2014

Dacă doamna nu cere, eu nu fac

Nici nu intru bine pe uşă că se şi repede spre mine, strigând parcă, victorioasă:
- Nu ştiu să-mi fac tema la românăăăăă!
Hait, zic, teme din prima zi şi cu un castron de ciorbă în faţă, o iau lângă mine, în bucătărie, să vedem despre ce e vorba.
- Am de scris despre prietenia dintre o frunză şi o pasăre, spune şi se aşează tacticoasă, aruncând ochiade pofticioase castronului de pe masă.
- Ai de citit Frunza lui Gârleanu?
Se uită stupefiată, cu un aer semi admirativ, semi intrigat.
- Dacă spui tu, nu ştiu cine a scris-o!

Dau să pescuiesc o păstaie din ciorbă şi o pun să-mi citească cu voce tare.
După nici cinci minute, tocmai când venea toamna în povestire şi frunza noastră vedea cum suratele ei cad secerate şi îngălbenite la pământ, Ana se pune pe plâns. Şi dă-i şi plângi, strigând printre suspine:
- Nu vă înţeleeeeg, de ce toate povestirile alese de voi, adulţii, sunt aşa de triiiisteeee? Nu e dreeeept! Şi eu nu mă pot abţineeee! Şi o să am de citit şi Fetiţa cu chibrituuuuri şi nu vreauuuu să merg în ziua aia la şcoalăăăă!

Chiar aşa, cine alege poveştile din manualele şcoalare? Nu zic că Frunza asta nu e frumoasă (deşi, fie vorba între noi, nu despre prietenie este vorba ci mai degrabă despre punerea în scenă a vorbei facere de bine, nanana de mamă), dar e oarecum greu, dacă nu imposibil să-i atragi cu astfel de istorioare. Oare chiar înseamnă să ne trădăm neamul şi ţara dacă încercăm să schimbăm un pic programa la literatură? Oare e un sacrilegiu dacă îl lăsăm pe Creangă deoparte, pentru nişte ani şi să încercăm şi altceva? Nu cred că Rabelais se învaţă în clasele primare în Franţa. După cum nu cred nici că Noi vrem pământ are ce să caute printre lecturile de la clasa a doua. Nu mi se pare o lipsă de cultură dacă un copil de nouă ani nu o să citească Stan Păţitul (ce să înţeleagă fiică-mea din cele ce urmează- apoi, da, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume?)  după cum nu mi se pare o dovadă de pervertire dacă îi lăsăm să citească Charlie şi fabrica de ciocolată, Apolodor sau Prinţul Miorlau.

Poate sună stupid, dar mi se pare o dovadă de naivitate să credem că până la urmă, copiii noştri vor ajunge cum, necum, să citească. Că va veni o vreme, de la sine, când hop, vor pune mâna pe carte, îşi vor face abonamente la bibliotecă şi vor lăsa televizorul şi calculatorul să se umple de praf. Poate dacă avem noroc să se întâmple aşa ceva. Asta dacă nu ajung telefonul şi tableta obligatorii în şcoală.

Indiferent cât sunt de frumoase, cărţile necesită un efort mult mai mare decât serialele şi desenele. Iar cu poezii de genul Noi vrem pământ sau cu lecturi precum Stejarul din Borzeşti nu avem nicio şansă. Doar să-i facem să silabisească încă la clasa a treia şi să se uite pătrat atunci când au de scris două rânduri despre prietenia dintre o frunză şi o pasăre. Şi apropo, mi-am dat seama aseară că în doi ani de şcoală, Anei nu i s-a dat să facă nicio compunere. Nu că ar plânge după aşa ceva. Dar poate că aşa ar fi înţeles de ce nu sună bine să foloseşti acelaşi cuvânt, de două ori,  în aceeaşi propoziţie. Şi sincer, nu mi se pare că e treaba şi datoria mea să fac cu ea ore de română. Deşi voi face, că nu pot să o las aşa.

Şi încă ceva. Oi fi vreo babă comunistă, dar dacă tot apar prin manual fragmente din cărţi precum Habarnam sau Tom Sawyer, oare nu ar trebui încurajaţi (sau chiar obligaţi), să citească poveştile în întregime? Pentru că, chiar dacă vremurile s-au schimbat şi lumea e alta, copilul ştie una şi bună: dacă nu mi-a spus doamna, atunci nu trebuie musai!




luni, 15 septembrie 2014

Clasa a treia

Era un banc pe vremuri cu Napoleon care le cerea oamenilor să dea bani pentru campaniile sale militare. De câte ori se ducea peste ei, ăştia începeau şi-şi smulgeau părul din cap că aoleo şi vai de noi, de unde să avem noi a da! Până într-o zi când i-a pufnit râsul la auzul veştii că iar trebuie să arunce cu banul jos. Dacă râd, e clar că nu mai au de unde!, a zis împăratul.

Cam aşa şi cu mine cu şcoala. În clasa I eram emoţionată, într-a doua eram combativă; acum sunt bine şi afişez un zâmbet tâmp. Placidă, cu o privire galeş-bovină, cu resemnarea celui care ştie că nu e bine ce se întâmplă, dar trebuie. De dimineaţă, m-am trezit într-un Tatăl nostru de zdrăngăneau geamurile casei (stau vizavi de un liceu), apoi am mai avut parte de unul şi la noi la şcoală. Înţeleg că e noua modă; nu înţeleg pe ce se bazează, nici cine a iniţiat acest preacucernic demers fără nicio legătură cu educaţia în sistemul public. Vorba unui prieten, o fi epidemie de eBORa. Dar, după cum v-am spus, acum tot ce fac este să remarc, să dau din umeri şi să aştept să treacă.

Serios acum, ce aş putea face eu să fie altfel? De exemplu, ce aş putea face ca la anul, clasa a patra să nu înveţe după-amiaza? Da, ştiu, mai am multe luni în faţă să mă tot gândesc şi, teoretic, se pot schimba multe într-un an. Doar că nu se va schimba nimic. Tot la fel de multe clase de pregătitoare vor fi primite în şcoală, tot la fel de mare înghesuiala va fi, tot aceeaşi directoare care nu va spune stop când numărul de cereri va depăşi – în mod evident – capacitatea şcolii şi tot aceeaşi părinţi cu privire placidă şi atitudine inertă care nu sunt dispuşi să mişte în front de frică să nu se răzbune cineva pe odraslele lor. Aşadar, astăzi am aflat oficial că într-a patra copiii vor învăţa de la douăsprezece. Oricum ar fi făcut-o într-a cincea, aşadar ce-i un an în plus sau în minus, aşa-i? Nu-i aşa – dar ce mai contează? Poate contează că în timp ce uşile de la toaletele şcolii nu au încuietoare (cică ar fi special gândite aşa, ca nu cumva să se ascundă elevii mai mari în budă şi să scape de ore – de la director zicere, parol!), Ministerul introduce manuale digitale. Foarte bine. Şi schimbă iar programa. Minunat. Şi o vor schimba încă o dată şi la anul. Şi mai bine! Şi complet inutil. Pentru că oamenii din sistem sunt aceeaşi şi habar nu au cum să facă altfel. Şi nici nu vor.  Dar nici că mai contează.

Ştiţi ce cred că contează? Contează faptul că de dimineaţă, în drum spre şcoală, vorbeam cu Ana despre ce va învăţa anul ăsta.
- O să faceţi tabla înmulţirii şi unităţile de măsură. Pe alea trebuie să le ştii bine dacă vrei să te faci bucătar, o să ai nevoie de ele!
- Lasă, mama, că dacă nu înţeleg, îl întreb pe tata acasă, să-mi explice el!

Contează aşadar să stăm pe aproape.


joi, 11 septembrie 2014

Fricile

Sunt zile ca cea de ieri. Nu proaste, dar la limita unde îţi vine să scuipi în sân, să-ţi faci cruce cu vârful limbii şi să spui era cât pe ce. Uneori nici măcar nu se întâmplă rele, ci doar mintea ţi-o ia razna şi începe, nebuna, să coasă şi să descoasă d-astea neştiutele şi nefăcutele. Şi atunci îţi vine să te faci mică şi să te iei singură-n braţe, cu spatele la un perete, legănându-te ca atunci când alte braţe o făceau în copilărie.

Şi de fapt, de la ce ţi se trage? De la el care nu a fost acasă atunci când, cică, a fost cutremur. Nici nu l-ai simţit, dar te-ai uitat chiorâş spre locul gol de lângă tine şi ai spus printre dinţi na, acu' ţi-ai găsit să te cari, fi-ţi-ar delegaţia de râs să-ţi fie. De la avionul care se întoarce azi, dacă nu cumva continuă greva pe aeroport şi tu nu ştii nimic şi nici aleia de se vaită acasă că unde e tata nu ştii ce să-i spui. De la un interviu care ar fi putut fi simplu şi la îndemână, dar el nu şi nu, e departe şi complicat. Se lasă greu şi azi e joi şi soare afară şi parcă ai fi vrut să nu vorbeşti tocmai acum despre necazuri şi suferinţe d-alea altora. Şi iar scuipi în sân şi zici doamne-ajută că mi-s bine! De la şcoala care se apropie şi de la treziri,  teme,  spaime, explicaţii,  negocieri şi  timp pierdut. Şi de la ea. Ea, care ieri seară, m-a luat de mână, m-a strâns tare şi mi-a spus dintr-o dată, abia şoptit, cu inima tahicardică pulsând în căuşul palmei:
- Mi-e frică, mama! Mi-e frică să nu mori! Mi-e atât de frică că nu ştiu ce să fac!

Apoi a venit seara, s-a dus noaptea şi a trecut. Azi s-a dus singură la magazin şi şi-a cumpărat din banii ei castraveţi muraţi. Cică merg bine cu pilaful de la prânz. Azi era curajoasă şi flămândă.
miercuri, 10 septembrie 2014

Benelux fără Lux, partea a doua care e de fapt a treia şi ultima

Vă spuneam ieri că marea atracţie belgiană a fost, pe lângă ciocolată, o zi petrecută aici. Este un mega-giga parc zoologic tematic, unde totul este făcut să-ţi dea senzaţia că faci o călătorie în jurul lumii. Parcul reproduce fidel zone de pe glob, cu fauna şi flora aferente, dar şi cu fel de fel de construcţii, habitate, pagode, temple budiste. Şi apropo de asta, inclusiv toaletele sunt făcute să aibă legătură cu locul de origine (de exemplu, în zona India erau din piatră, cu uşi ciudate, cu încuietori rudimentare, dar care funcţionau perfect). În plus, animalele zburdă libere, păsări ciugulesc de pe mesele din restaurante care, nu-i aşa, sunt amenajate şi ele printre orătănii. Au locuri de joacă minunate, poduri de sfoară suspendate, au acvariu cu peşti şi foci, au animale de fermă ce se lasă mângâiate şi mai ales, dar mai ales...
...le au pe ele. Girafele prietenoase, curioase şi caline care se lasă dezmierdate, iubite, luate de după gât şi chiar pupate şi hrănite. Inutil să vă spun că Ana s-a îndrăgostit iremediabil de domnişoara din poza de mai jos de care nu voia să se mai despartă.

Una peste alta, parcul acesta a fost o minune. Preţul, hm, scump. Adică trei bilete ne-au dus la 70 de euro. Mult, ştiu, dar este genul de distracţie pe care ne-o vom aduce aminte cu siguranţă, fără să plângem de mila animalelor. Multe dintre ele au fost salvate de la circ şi acum sunt fericite.

Ultimele două zile din Belgia ni le-am petrecut la Bruxelles. Despre oraşul ăsta, nu ştiam nimic. Nu ştiam nici că atunci când voi vrea să închiriez un apartament de pe un site specializat, mă voi lovi într-un prim stadiu de refuzuri politicoase. Abia când am spus că sunt jurnalist, cineva ne-a deschis uşa şi ne-a primit în casă. Înainte de a arunca cu pietre, daţi-mi voie să vă spun că e plin de cerşetori de-ai noştri în Bruxelles. Nu i-am văzut nici la Roma, nici la Amsterdam, nici la Paris, aşa cum i-am remarcat prin Grande Place. Urâtă treabă!

Mă gândesc acum cum ar fi bine să pun în propoziţie cele ce urmează să vă spun. O să o spun pe şleau: nu mi-a plăcut Bruxelles-ul. C'est la vie, dar pe mine acest oraş nu m-a atins. Asta nu înseamnă că nu e frumos, sau plin de istorie sau cu catedrale şi cu un centru impresionant. Dar...nu are acel je ne sais quoi care să-ţi taie respiraţia. Îmi dau seama că depinde foarte mult şi de ceea ce ai mai văzut la viaţa ta. La Grande Place e superbă, doar că îţi ajunge o oră, două, să te lămureşti. Chiar şi Chişilă cum am ajuns noi să-l botezăm pe Manneken Piss e doar un băieţel care urinează lângă un perete sub flashurile turiştilor. Les Maisons du chocolat sunt fabuloase, doar că nu sunt cu nimic mai presus de cele din Bruges. De fapt, aici sunt şi mult mai comerciale şi riscul să cumperi ciocolată de supermarket cu preţ de capitală europeană nu e de neglijat. Cartierul european e mare. Pe bune, habar nu am ce să spun mai mult despre el. Ah, ba da, are un parc. De fapt, două. Mari.
Metroul e urât. Nu el în sine, ci lumea. Cam ca cel parizian, doar că nu dai pe spate când ieşi din el, aşa cum se întâmplă când te trezeşti la Place de la Concorde. Nu există acea boemă, acel freamăt al străzii, acea bucurie a cafenelelor. Clădirile sunt frumoase, cochete, dar nu au la parter puzderia de boulangerii şi patiserii care te fac să mergi pe stradă cu nasul în vânt.
În plus, strada nu pare prietenoasă ca la Roma sau la Munchen. Totuşi, la Bruxelles am descoperit ceva ce mi-a plăcut- un lanţ de autoservire ce se numeşte Exki. Excelent! Găsiţi la preţuri absolut decente feluri de mâncare din produse naturale, multe dintre ele organice, fel de fel de tarte, sucuri, supe, sandviciuri, salate, ce mai, tot ce vă doriţi. Există unul vizavi de metroul Boursa, încă unul lângă Comisia europeană şi sunt sigură că mai sunt şi altele. Noi am fost încântaţi de el, mai ales că în Bruxelles se mănâncă scump. Exagerat, aş spune, pentru că acolo unde vedeţi afişate meniuri la 15 euro, automat vi se cere un coperto de vreo patru euro de căciulă sau vă obligă să luaţi şi ceva de băut şi apa e la şapte euro, iar acolo unde nu e taxa asta, o porţie de paste, nu prea bune, ajunge pe la 12 euro. Başca un suc la vreo doi euro, o bere mică la vreo trei, înmulţit cu trei...hm, faceţi şi voi socoteala.

Ca să nu mai prelungesc saga belgiană, vreau să vă spun câte ceva şi despre viaţa în Belgia, aşa cum am aflat-o de la prietenii mei. De fapt, nu despre toate aspectele vieţii, ci despre ceea ce a făcut-o pe Ana să rămână ca trăznită. Ei da, despre şcoală. De la început trebuie precizat că şcoala flamandă e pe tipic olandez, pe când cea valonă se duce către Franţa unde nemulţumirile legate de sistem şi programă au atins cote alarmante în ultimii ani. Şi tot e mai bine ca la noi.

Aşadar, la şcoala flamandă copiii sunt fericiţi şi abia aşteptau să se termine vacanţa şi să se întoarcă în clasă. Cel puţin asta ne-a declarat băiatul prietenei mele, ceea ce a făcut-o pe Ana să mă întrebe, fără menajamente, dacă băieţelul este normal? La şcoală, copiii fac cursuri de înot obligatorii, de mers pe bicicletă şi tataaam, de pieton. Un an de zile învaţă regulile de circulaţie şi apoi dau examen cu un poliţist. Se învaţă pe grupuri de lucru, se fac proiecte, au abonamente la bibliotecă, dacă ajung mai devreme la şcoală sunt trimişi să se joace, nu există teme de vacanţă, nu există teme pentru acasă. Nu se ţipă la ei, nu sunt pedepsiţi, nici ameninţaţi. Şi, ce să vedeţi, dragi guvernanţi români, sistemul funcţionează!

Iată-mă ajunsă şi la finalul poveştii. În loc de încheiere, vă las să ascultaţi asta. Le spune bine şi frumos. Şi a cântat la noi în maşină preţ de câteva zile bune. Ciocolată şi Brel, ce mai, am fost răsfăţaţi! Ah, şi încă ceva: dacă nu ştiaţi, apăi aflaţi de la mine că berea belgiană îngraşă. Rău.




marți, 9 septembrie 2014

Dacă e marţi, e Belgia

Dacă la început, ideea de a merge în Olanda nu a trezit entuziasmul Anei decât în perspectiva de a petrece timp cu mă-sa şi ta-su (ulterior s-au schimbat lucrurile şi după cinci zile olandeze a ajuns să ne întrebe de ce nu ne mutăm acolo), ei bine, cu Belgia situaţia a fost diferită. La auzul veştii că vom sta câteva zile pe lângă Bruxelles, Ana a tropăit de încântare, scandând prin toată casa cio-co-la-tă, cio-co-la-tă! Adevărul este că ce aş fi putut să-i spun unui copil de nouă ani despre Belgia în speranţa de a-i trezi entuziasmul? I-am pus cântecele lui Stromae (şi se pare că a prins câte ceva) şi i-am fluturat pe la nas perspectiva de a se îndopa cu munţi de praline, trufe şi alte minunăţii.
Aşadar, iată-ne ajunşi în Belgia sub un ciel si gris, vorba lui Brel, plecând, culmea, de sub soarele olandez care ne-a răsfăţat în ultima zi în Ţara Morilor de Vânt. Prima haltă am făcut-o la Ghent, în partea flamandă (flamanzii îl pronunță „hent”). Şi că veni vorba, francofonă cum sunt eu, tropăiam din picioare de încântare în momentul în care am intrat în Belgia – că deh, urma să vorbesc şi eu, în sfârşit, în limba lui Moliere. Draci, ca să zic pe limba strămoşilor mei. Toată lumea ştie că Belgia e împărţită în două: Flandra cu flamanda („olandeză”) şi Valonia cu franceza. Ce nu ştiam eu, dar am aflat pe pielea mea, este că împărţeala asta e pe bune. Adică nu te apuci tu să o dai înainte cu s'il vous plaît şi tout à fait când totul în jurul tău este scris în flamandă. Iar dacă eşti prost şi o faci (ca mine), atunci o faci pe pielea ta – mai ales într-un oraş ca Ghent, unde flamanzii îi urăsc într-un mod special pe valoni. Aşa că, până să se lămurească chelnerul că suntem turişti, a refuzat pur şi simplu să ne servească cât am vorbit franceză, spunând, în franceză, că nu înţelege. Ulterior, când s-a lămurit că-n calitate de româncă mi se fâlfâie éperdument de problemele şi orgoliile lor, a dat-o pe franceză şi mi-a explicat să uit limba asta până ajung în siguranţă fie în Valonia, fie la Bruxelles. Despre Ghent, numai de bine.L-am văzut pe repede înainte, sub nori şi ploaie, începând cu Turnul cu Ceas sau Belfort, catedrala Sf. Bavo unde puteţi admira, contra cost, Altarul mielului mistic, capodopera lui Jan van Eyck şi sfârşind, în ceea ce ne priveşte, cu o vizită la Castelul conţilor sau Gravensteen, ridicat de Philippe de Alsace  în secolul XII şi unde Ana a rămas profund zdruncinată de obiectele expuse în camera de tortură. Vreţi să vi le descriu? Nu? Aşa mă gândeam şi eu! Pe lângă monumente, catedrale, poduri, turle şi canale, la Ghent am învăţat o lecţie de viaţă. Şi anume că gauffrele sunt de două feluri: pe de o parte cele zise din Liège, cu zahăr adăugat în aluat (şi deci leşinător de dulci), şi pe de altă parte cele de Bruxelles, fără zahăr, şi care se pretează la a fi consumate cu fel de fel de adausuri de zahăr, frişcă, ciocolată sau alte alea. Aşadar nu cereţi o gauffre de Liège cu adaos de frişcă şi cioco – o să o mâncaţi doar ca să nu simţiţi că aruncaţi banii pe geam.


A doua zi după Ghent urmează preferatul meu, cel la care mi-a rămas sufletul, cel unde aş fi vrut să rămân cel puţin încă vreo două zile, cel care ne-a răsfăţat cu soare şi cu o plimbare cu barca, cel în care aerul mirosea a cea mai bună ciocolată din lume, cel în care lebedele pluteau nestingherite. E vorba de Bruges. Din păcate, timpul fiind prea scurt, am petrecut doar câteva ore şi aici – dar ce ore! Nu am intrat în muzee; chiar şi-n catedrale am observat că de la a treia încolo, nu prea mai fac diferenţa. Ne-am mulţumit să ne pozăm în faţa Turnului de 83 de metri înălţime, aşa-zisul Beffroi, să ne plimbăm prin Piaţa Markt, dar mai ales să intrăm aproape cu sfinţenie în toate ciocolateriile din oraş. Şi sunt imens de multe, Bruges-ul fiind oraşul  cu cea mai mare concentraţie de ciocolaterii din Europa. De altfel, aici are loc în luna noiembrie un festival al ciocolatei unde aveţi ocazia să-i vedeţi şi să gustaţi din arta celor mai mari artizani ai ciocolatei belgiene. Revenind la noi, reţeta noastră pentru a descoperi un oraş ca acesta a fost o plimbare, fără rost, pe străzi, atârnat musai la o terasă sau un local drăguţ (aici am găsit un Irish Pub construit ca un castel, cu fel de fel de scări, cotloane şi ascunzişuri), lăsat copilul să-şi aleagă câte ceva printre munţii de bomboane şi, pentru că vorbim de aşa zisa Veneţie a Nordului, am adăugat şi o plimbare pe canale care ne-a permis să vedem şi faţa nevăzută a oraşului, adică cea dinspre apă şi care mi-a atras admiraţia infantei după ce am reuşit să trag o lebădă de coadă într-o tentativă eşuată de a o mângâia. 



După Bruges, nu va urma nici Anvers, cum probabil s-ar fi impus, și nici Bruxelles – ăsta e mai încolo –, şi nici o vizită în Valonia care să-mi gâdile orgoliul francofon. Ci o super zi petrecută într-un super parc pentru copii. Detalii mâine. Și nu, nu e vorba despre Mini Europe.
luni, 8 septembrie 2014

Benelux fără Lux, partea a II-a

După introducerea de ieri, să trecem la partea concretă, adică la momentul poveștilor. Înainte de toate, dați-mi voie să vă spun că am stat doar cinci zile în Olanda, iar în următoarele cinci am fost în Belgia. Încă un detaliu: fiind cu copilul, prietenii care ne-au găzduit, plimbat și hrănit (aveți grijă – dacă ne invitați, noi venim!) ne-au dus nu atât în orașe turistice, cât în locuri unde să se distreze și Ana. Așa se face că în prima zi de Olanda am ajuns la un fel de muzeul al satului de la ei. Mamă, mamă ce minunăție! Imaginați-vă o pădure imensă, cu case de odinioară, mobilate în funcție de zonă și de preocupările de pe vremuri ale locuitorilor, cu demonstrații live ale îndeletnicirilor tradiționale (torsul lânii, culesul de cartofi, împletitul, fabricarea saboților, prepararea cașcavalului), cu traversări de canale cu pluta, cu spații de joacă, cu labirinturi, cu oi bune de mângâiat, cu rațe și lebede, cu mori de vânt și de apă. Era inclusiv un tramvai vechi de vreo sută de ani cu care te puteai plimba, sau o budă de țară din care se auzeau zgomotele unui pântec plin cu fasole. Normal că era un cârd de copii curioși să vadă cum se ușurau oamenii pe vremuri (pe Ana noastră, crescută verile la țară, chestia asta a lăsat-o rece, având în vedere că vecinii noștri încă au buda în curte). În concluzie, dacă ajungeți cu odraslele prin zonă, nu ratați muzeul. Totuși asigurați-vă, pe cât puteți, să fie vreme bună. Pe ploaie, nu e prea amuzant.


Următoarea distracție de pe listă: o plimbare pe străduțele din Giethoorn (ziceți si voi dacă limba asta nu e imposibilă, pe bune!). În două cuvinte, e un sat cu canale și în care mergi doar pe jos, de-a lungul apei sau pe deasupra ei, atunci când traversezi poduri. Știți filmele alea pentru copii în care dai de o poartă către o grădină secretă, ascunsă de crengi și ramuri înflorite și în care te strecori ca să ajungi în altă dimensiune? Așa e aici: parcă te afli într-o poveste cu căsuțe locuite de spiriduși, cu armate de pitici care lucrează de zor în grădini și care, la auzul pașilor de om, intră în adâncuri, sub ape, ca să nu-i vadă muritorii ce doar le bănuiesc prezența la vederea minunilor lăsate la suprafață. Uite, pun niște poze, că zău dacă știu cum să explic mai bine.



Ziua a doua am dedicat-o Amsterdamului. Din păcate, pe ploaie. Urâtă, măruntă, rece și tomnatică, numai bună să strice cheful și să coboare moralul. Și a reușit. Ei bine, doamnelor și domnilor, într-un top ten Olanda, Amsterdamul a ajuns pe ultimul loc în preferințele noastre. Poate pentru că ne așteptam mai mult de la el – sau prea mult. E drept că am stat doar câteva ore, de-a lungul cărora ne-am plimbat cu vaporul pe canale, am bătut centrul la pas cu umbrela în cap, am fost în piața Dam și în piața Rembrandt. Bașca, am văzut ceva din Cartierul Roșu, dar la ora la care nimeni nu stătea în vitrine – am lăsat copilul cu prietena noastră ca să vedem „fetele”, dar canci gagici la orele după-amiezii într-o zi lucrătoare. Una peste alta, am alergat în sus și-n jos și ne-am ales cu două chestii pe care le recomand: muzeul Van Gogh și piața de flori. Am ales muzeul atât pentru artist, cât și pentru dimensiuni: mic, pe doar câteva etaje, deci digerabil pentru copil. I-a plăcut (atâta cât se poate la nouă ani), a avut răbdare să ne asculte explicațiile și cred – sau măcar sper – că s-a ales cu ceva. Și-l aduce bine aminte pentru că la ieșire a găsit un loc de joacă în imediata apropiere, unde s-a ales cu o super căzătură: direct pe spate, cu lovitură la cap și mușcat limba în cădere. Cât despre piața de flori, eu aș fi rămas acolo toată ziua. Munți de bulbi, ghivece cu flori, recipiente pentru mirodenii, bonsai, răsaduri, culori și parfumuri în care aproape că mi-aș fi îngropat fața, să stau așa să respir până la amețeală.

Ziua a treia: Madurodam sau Muzeul în aer liber al Olandei în miniatură. Minunat. Pentru noi, ăștia marii care nu știam și nici nu aveam timp să vedem toată țara, o ocazie numai bună să ne uităm la clădiri, monumente, porturi, catedrale, turnuri și vapoare pe care nu am fi avut timp să le vedem în carne și oase – sau piatră și sticlă. Pentru copil, o super distracție de a profita de jocurile interactive în care deschidea și închidea ecluze, stingea incendii, încărca vapoare, mirosea legume sau se juca pe corăbii. Nu mergeau toate ca pe roate, dar Anei i-a plăcut la nebunie. După distracția copilărească, am trecut la treburi de adulți și am pornit la pas prin Haga. Ce oraș – vai, ce oraș! Te surprinde la fiecare colț de stradă, nicio stradă nu e la fel ca anterioara, totul pare făcut ca să-ți rămână bine întipărit în minte – de la mulțimea colorată, bonomă, cu adolescenți trendy și vârstnici eleganți, de la vitrinele elegante de chocolatier până la bisericile impresionante, de la terasele ce se lăfăie pe stradă și până la palatul ce-și oglindește sobrietatea în apă. Love it!

Madurodam
Haga
 Și acum, un mic exercițiu de imaginație. Ziua se apropie de sfârșit. Soarele e încă pe cer, dar îl simți cum abia se mai ține cu ultimele raze să nu cadă în apus. Mașina se oprește cu tine pe o străduță, aparent oarecare. Te dai jos, îți dezmorțești picioarele, respiri un aer cald cu miros ciudat. Nu știi încă a ce miroase. Apoi, auzi. Zgomotul, foșnetul. Încă nu te întorci. O simți acolo, în spate. Te ții cu ultimele puteri înainte de a o privi în față, știind că nu vei avea cum să-i reziști; știind că odată ce o vezi, ai s-o iei la fugă spre ea, ai să țipi din toți rărunchii de bucuria că există, că e acolo și că te așteaptă. Cerul capătă nuanțe de roz molatic și feminin, lovit peste față de un vânt aromat cu gust de sare. Imaginați-vă: ai nouă ani și deodată, pe neașteptate, după zile de mers pe străzi, printre case și muzee, ai ajuns la mare. O oră la Marea Nordului, cu Ana bătută de vânt și cu râsul împrăștiat în patru zări; ăsta rămâne momentul preferat din Olanda mea.


Ultima zi am început-o în Zaanse Schans, un orășel-muzeu unde poți petrece câteva ore căscând gura la mori de vânt (pe unele le puteți vizita contra cost), intrând în magazinașe cu fel de fel de aiureli (scumpe și nu neapărat extraordinare), alergând pe poduri, hrănind rațe, bând o super cafea la muzeul cafelei (muzeu e impropriu spus, o chițimie drăgălașă unde miroase demențial a cafea proaspăt măcinată). Merită petrecută o dimineață cu soare, dar nu trebuie să vă smulgeți părul din cap dacă v-ați întors din Olanda fără să-l vedeți. După-amiază am ajuns la Volendam. Un vechi sat de pescari ușor comercial, super aglomerat, unde se mănâncă numai chestii pe bază de pește, inclusiv la tonete pe stradă, cu multe buticuri și puține toalete și unde șpilul este să iei vaporașul și să treci pe malul celălalt, unde ai ocazia să descoperi un sat minunat, cu case frumoase, cu grădini îngrijite și terase învăluite de briza mării. Concluzia zilei: Ana a adormit istovită și evident fericită în mașină.

Volendam
Concluzia mea: țara asta are ceva aparte. Fără să fie fermecătoare ca Franța sau ispititoare  ca Italia, pare genul de teritoriu care poate să-ți devină loial odată ce se convinge că-i meriți prietenia și încrederea. Cu alte cuvinte, depinde doar de tine. Nu la fel stau lucrurile și-n Belgia. Dar, despre asta, în altă zi.
duminică, 7 septembrie 2014

Benelux fără Lux, partea I

— Ia zi, mă, te bagi să conduci peste două mii de kilometri dus și alți două mii întors?

Se uită la mine. Cunosc privirea asta, iubesc privirea asta. Fără ea cred că aveam certuri... hai să nu zic lunare, dar anuale sigur. Eu sunt izmană pe călător. Vrei să mă nenorocești, spune-mi că de acum înainte ne vom face concediile cuminți la mare și la munte, ca niște oameni responsabili, în hoteluri recomandate, cu mese asigurate. Poate sună bine, dar nu e pentru mine. Eu respir bine pe drum. Îmi place călătoria în sine la fel de mult ca destinația. Sunt statică și precaută în viața de zi cu zi – și nomadă în minte.

— Unde vrei? zice și aproape că mă mângâie pe cap cu privirea aia a lui în care se citește ceva de genul „nebună ești, fată, dar d-aia stau cu tine”.

— Olanda și Belgia. Merge?

Și a mers. Acum e unul din rarele momente în care mulțumesc sorții pentru prietenii care au plecat din România – și au acceptat să ne primească la ei. Fără ei, nu știu să vă spun dacă vacanța asta ar fi fost fezabilă. De fapt, știu: pentru noi, nu ar fi fost. Sigur, drumul a fost lung, l-am făcut în trei bucăți, că deh, cu un singur șofer și cu un copchil amețit de atâta stat, ne-ar fi fost imposibil să „dăm pedală” (vorba unui prieten) mai mult de șapte-opt sute de kilometri pe zi.

Ana cu cercel de perlă
Dar să o luăm pe îndelete. Că tot am spus „pe îndelete”, apăi așa e drumul prin țărișoara noastră. Mai întâi, ne-a luat o oră să ieșim din București – dar asta pentru că am făcut prostia să plecăm pe la nouă de dimineață (chiar glumeam în mașină apropo de articolul din Times New Roman). A doua prostie a fost să ajungem în vama Nădlac la ora când se schimba garda, adicătelea tura. Și am stat, și iar am stat, uite așa, două ore bătute pe muchie, în mașină, fără să ne spună nimeni de ce dracu' stăm. Când în sfârșit am intrat în Ungaria, hop o tăntică polițistă a început să agite frenetic o baston luminos cu care ne devia de la traseul către Szeged, unde urma să dormim prima noapte. Așa am văzut satele ungurești la căderea serii. Pastoral, bucolic... și exasperant! Cu toate întârzierile astea, abia la orele nouă seara reușeam, în sfârșit, să ne hrănim odrasla la un McDonald's din Szeged. Cam astea ar fi aventurile pe drum – de a doua zi, situația a revenit la normal; autostrada se întindea până-n zare și singurele probleme erau cele legate de prețul motorinei. La unguri e mai ieftin ca la noi, însă, în mod surprinzător, în Austria motorina e mult mai scumpă pe autostradă: aproape 1,6 €/L. Așa că merită să intrați în orășele (noi am deviat cinci minute în St. Pölten) unde era 1,3 €/L. La nemți, Shell-ul era relativ ieftin, pe la 1,34 €/L.

O să trec peste noaptea petrecută în Germania, undeva pe lângă Regensburg – nu de alta, dar nu am ce povesti – și iată-ne în Olanda. Trebuie să recunosc că eu nu știam mai nimic despre țara asta. Adică o asociam cu lalele, saboți, diguri, mori de vânt, cașcaval, ING si marijuana. Dar despre Olanda însăși nu aveam nicio idee. Ba mai rău decât nimic, mi se părea că trebuie musai să aibă ceva din rigoarea germană (cu limba aia te aștepți la ce e mai rău, serios), amestecată cu kitschul tirolez. Cu limba am avut dreptate: e imposibilă; însă în rest, mea culpa, dragă Olanda. Ești frumoasă, cu satele tale curățele și ordonate, ești cuminte cu pășunile verzi pline de vaci mulțumite, ești impresionantă cu toate canalele survolate de stoluri de gâște sălbatice, ești amuzantă cu morile alea de vânt ce parcă îl așteaptă pe Don Quijote, ești fermecătoare cu Marea Nordului ce pare blândă și nicidecum capricioasă, ai nori și soare ca o femeie cu ifose, dar ești atât de ordonată și de prietenoasă că, pe bune, nu se poate supăra pe tine nici măcar o ahtiată după vreme bună ca mine.

Un copil cu un breton
În Olanda pe-un ponton
Da, mi-a plăcut, atât de tare încât mi-a dat prin cap că e o țară în care mi-ar fi plăcut să-mi duc viața. Și, apropo de asta, mă așteptam să ne găsim prietenii storși de muncă, stresați de cotidian și responsabilități, scuturați și torturați de șefi aberanți, muncind și plătind cu vârf și îndesat pentru privilegiul bunăstării occidentale. Ei bine, nu e așa. Olanda e o țară cu politici de integrare foarte bine puse la punct. Nu intru în detalii, că nu despre asta vreau să vă povestesc. Dar ideea e că aici poți să obții cetățenia urmând niște pași bine stabiliți, fezabili și fără compromisuri. Mă rog, cu efort – dar nu e nevoie să recurgi la căsătorii cu nativi sau mai știu eu ce. Apoi, la muncă, lucrurile nu stau așa de înfiorător cum s-ar putea crede. Se pare că în urma crizei economice, din ce în ce mai multe state încearcă să încurajeze munca la domiciliu, așa că poți să lucrezi de acasă din când în când. Poți să alegi să ajungi mai devreme la serviciu ca să poți pleca mai devreme, poți să ceri și câteva zile de concediu aproape de azi pe mâine – lucruri pe care poate le practică și multinaționalele de la noi, dar pe care nu trebuie să le plătești cu sănătatea, tinerețea și timpul liber.

Gata pentru astăzi. De mâine ne punem serios pe povestit și arătat poze. Stați pe aproape.
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes