joi, 21 mai 2015

Poate se numea Smaranda

Bucureşti, amiază. Pe o tarabă, lângă Piaţa Amzei, un morman de căpşuni, asemeni unui burdihan imens, se lăfăie cu neruşinare la soare. Miros de vară. Şi de bujori. Am sandale noi. Maro, din piele, cu toc şi  floare mare care lasă să mi se vadă  unghiile vopsite în verde, gratuit, de chichi, doar ca să mi se asorteze cu tricoul. Merg repede, cu capul întors înspre vitrinele de pe margine. Pentru o secundă oscilez între căpşuni şi o rochie. Aleg până la urmă nişte bujori. Să vă trăiască, zice moşul din spatele unei găleţi ce dă pe dinafară de atâta roz şi alb în floare. Sunt pentru mine, zic şi pentru o clipă îmi pare rău că nu am ales căpşunile sau că nu mă cheamă Elena. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, mi-ar fi plăcut mai mult Smaranda. Pare un nume dintr-o bucată. Al meu e din două. Fără liniuţă, dar spus ani de zile dintr-o suflare, ca şi cum literele s-ar fi lipit unele de altele. Ioana Maria, Ioanamaria. Dacă mai pui şi numele de familie, poţi deja să cânţi pe el. Ai mei mă strigă Ioana. Acum, doar mama îmi mai spune numele legat ca şi cum prin spaţiul dintre litere s-ar putea pierde poveşti preţioase de familie.

Mormanul de căpşuni a rămas în urmă ca şi rochia din vitrină. Pe stradă, perechi de ochi cu gene rimelate se uită când la bujorii din mâna mea, când la unghiile cele verzi. Doar ochi rimelaţi. Dacă aş fi luat căpşuni, poate s-ar fi uitat şi vreun bărbat. Sau măcar un copil. Dar aşa...O văd puţin mai încolo, drept  în faţa mea. Puţin adusă de spate, cu picioarele înfipte în nişte sandale decupate, cu mersul sigur al celor care de ani de zile încalţă aceiaşi pantofi şi bat aceleaşi drumuri şi cu o rochie atât de galbenă încât părea ruptă direct dintr-o zi de vară. O rochie cu poveste, îmi spun. Probabil că a văzut-o pe vremuri, într-o vitrină din  Place de Vosges sau de pe Rivoli. Probabil că l-a luat de braţ şi a întors spre el privirea aia cu gene rimelate, şi-a muşcat un pic buza de jos cât să-l facă să i-o cumpere. Sau probabil că nu a fost deloc aşa. Probabil că i-a adus-o vreo vecină de la ajutoare, imediat după revoluţie. Grăbesc pasul, o ating fără să vreau cu bujorii şi din spatele ochelarilor de soare, îi văd ridurile şi genele rimelate care se zbat încă ca nişte păsări ce nu vor să accepte că nu vor mai zbura niciodată.

La colţ cu Calea Victoriei, doi turişti tembeli, cu pantaloni scurţi şi nasurile arse de soare fotografiază un balcon de secol trecut ce-şi varsă pe asfalt bucăţi de tencuială. Câţiva metri mai încolo, un cuplu de biciclişti cu pălării de paie şi ţinută retro pedalează molcom împotriva curentului. Sunt atât de singuri pe banda lor de parcă oraşul însuşi le-ar fi construit un loc numai pentru ei ca oricine să poate să-i vadă  cât sunt de frumoşi cu pălăriile lor de paie şi cu hainele lor retro.

Traversez. Sandalele încep să mă bată, iar bujorii să se deschidă. Asfaltul se încălzeşte din ce în ce mai tare şi ziua înaintează în vară. De peste drum, o văd cum vine către mine, târând după ea o valiză. Nici copil, dar nici încă femeie, cu părul în ochi şi haine lălâi, purtând în spate o cutie de chitară  cu trufia celei care nu a învăţat încă să bată din gene pentru că nu are nevoie. Merge apăsat în ritmul roţilor de valiză, ignorând complet vitrinele, turiştii şi pălăriile lor, mormanele de căpşuni, bicicliştii cu haine retro, unghiile mele verzi sau bujorii ce au pleznit de căldură. Şi din valiză, dintr-un buzunar cu fermoar deschis, scoate capul un buchet de maci. O pată de culoare într-un Bucureşti surprins de amiază. O zi dintr-o bucată, cu o fată  care poate că se numea Smaranda.

sursa Wikipedia


2 comentarii:

alina damian spunea...

Minunat scris! imi place ultimul paragraf, mai ales :) are tempo, ca sa zic asa (eu incerc sa inchid ziua de 21 mai , dar s-a pornit deja 22..)

Ioana spunea...

Sa inteleg ca ai facut Revelionul pe blogul meu:))

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes