marți, 31 martie 2015

Avem concurs cu invitație la teatru!

Am trei veşti: două bune şi una proastă. Partea bună e că vestea proastă e proastă doar pentru mine. Adică pe voi nu o să vă afecteze în niciun fel. Vreţi să v-o spun? Mă rog, având în vedere că sunt oarecum la mine acasă, o să fac cum vreau eu şi o s-o spun. Dintr-o suflare, ca să mă scap de ea: Ana şi-a pierdut în aceeaşi zi adidaşii, şapca, eşarfa şi stiloul Pilot. Gata! Am pârât-o! Şi nu, nu am certat-o prea tare. Mă rog, nu am fost nici prea fericită, dar am încercat să număr rar, în gând, până la zece şi să-mi aduc aminte cum am pierdut şi eu puloverul maică-mii. Era pe vremea când nu se găsea nimic de cumpărat. Anii 1980. Şi puloverul era de mohair. Şi era singurul. Şi mama mi l-a dat pentru că în şcoală era frig. Şi eu l-am uitat în bancă. Şi gata. Dacă a fost vreo ceartă, nu mi-o amintesc, aşadar nu s-a lăsat cu sechele. Mă rog, deşi mama îmi mai aduce aminte şi azi de el.

Hai să începem şi cu cele două veşti bune. De data asta, sunt bune pentru voi. Prima se referă la o carte. Nu, nu v-o dau cadou, doar vă sugerez să o citiţi. Cu o condiţie. Să fiţi femei şi să aveţi undeva spre patruzeci de ani. Cred că sunt două condiţii obligatorii pentru a vă bucura cu tot sufletul de cartea asta. Este aproape perfectă, aş îndrăzni să spun. Te surprinde ca un gând şi apoi te plimbă prin toate ungherele din minte şi din inimă, ca la sfârşit să te lase nedumerită şi totuşi atât de fericită că exişti şi că eşti femeie. Se numeşte Pavilionul femeilor de Pearl S. Buck şi v-o recomand cu tot sufletul. Este surprinzător de înţeleaptă, dar fără să-şi propună să dea lecţii. Subiectul este foarte simplu: în ziua în care împlineşte patruzeci de ani, doamna Wu decide să se retragă din viaţa de cuplu şi să-i ia soţului o concubină, urmând ca ea să se ocupe de treburile gospodăriei ca şi până atunci. Doar că această femeie deosebit de inteligentă şi cultă începe treptat să pună sub semnul întrebării vechile obiceiuri şi tradiţii. Şi de aici începe o prea frumoasă poveste de iubire. În primul rând faţă de sine. Credeţi-mă, deşi premiza cărţii pare cel puţin ciudată, este foarte interesant felul în care personajul se schimbă.

Şi pentru că tot vorbim de autoarea asta, vă recomand şi Mama.  Am citit-o când nu aveam copil şi sincer, parcă mi-e frică să o recitesc acum. M-a impresionat foarte tare încă de la prima lectură, aşa că nu vreau să-mi imaginez cum va fi acum.

Şi acum ultima veste. Cea mai bună. Doar pentru voi. Şi e cu cadou. Dragii mei, am pentru voi o invitaţie de două persoane la un spectacol, la alegere, din cele două de mai jos, puse în scenă în cadrul proiectului Teatru la cinema. Despre Little Impro am scris aici. Pe celălalt nu l-am văzut pentru că premiera va avea loc abia sâmbătă, pe 4 aprilie. Ce trebuie voi să faceţi ca să câştigaţi invitaţia: să-mi povestiţi o întâmplare amuzantă pe care aţi văzut-o sau aţi trăit-o la teatru. Orice. Din copilăria voastră, din a altora, din cea a copiilor voştri sau chiar de la serbările celor mici. Şi să nu uitaţi să precizaţi în comentariu şi pentru care dintre cele două piese optaţi. Cel mai haios răspuns va câştiga, iar câştigătorul va fi anunţat joi, pe blog. Să curgă poveştile!

miercuri, 25 martie 2015

Primăvara în care ai îmbătrânit

L-am văzut încă de astă iarnă cum stătea acolo cuminte, în staţia de autobuz, cu un aer stingher dat probabil şi de aspectul jerpelit al ţinutei hibernale. Şi uite că acum s-a mulţumit cu două, trei raze de soare ca să-şi scoată la iveală frunzuliţele mici şi verzui şi să se pregătească, pare-se, de înflorire. Mă uitam de dimineaţă la copăcelul ăsta din staţie şi mă gândeam ce mă bucur că există şi ce mă bucur că exist şi că sunt aici şi acum.

De când mă ştiu, mintea mea se joacă şi inventează scenarii. Gândurile mele încep de multe ori cu cum ar fi fost dacă, ca apoi să se împrăştie în toate părţile de fiecare dată când scutur capul să le alung. Pentru că de multe ori sunt gânduri urâte. Negre. Din acelea pe care pari să le gândeşti doar ca să le desfaci în bucăţi să nu se întâmple niciodată. Aseară, după câteva ştiri groaznice şi nişte binemeritat facebook, prin cap îmi cânta o melodie stupidă din copilărie. Era ceva cu să fie pace în lume, să fie pace, pace, pace pe pământ! Mă gândeam că mi-ar plăcea o certitudine. Să ştiu că nimic rău nu ni se va întâmpla. Fără să vreau m-am gândit că dacă ar fi ceva, ar trebui poate să plecăm. Şi  bineînţeles că nu am avea unde.Şi poate că nici nu am apuca. Şi am sta atunci ca proştii să ne războaie cum li s-a întâmplat şi altora. Şi m-am imaginat singură, cu Ana în braţe şi fără niciun copac care să se pregătească de primăvară. Fără nimeni. Doar cu melodia aia stupidă în cap. Şi uite aşa cu tristeţea-n gât şi primăvara-n faţă, mi-am scuturat capul şi am aşteptat dimineaţa. Şi când a venit în sfârşit cu soare şi frunze şi pom şi staţie şi ştiri şi primăvară şi facebook, am aflat că unele lucruri se întâmplă pur şi simplu. Chiar dacă dor şi-ţi par nedrepte. Iar unele sunt de-a dreptul nedrepte. Brad Pitt are 51 de ani. Vă las să vă liniştiţi şi mai vorbim.


marți, 24 martie 2015

Little Impro

Ce faceţi în weekend cu copiii? Hai că acuşi se face sâmbătă şi parcă văd că iar începeţi să căutaţi, să întrebaţi în stânga şi-n dreapta, doar-doar cineva are o idee sau o propunere. Păi am eu. Na, ca să nu ziceţi că aţi ajuns degeaba pe aici. Şi nu doar că am o idee, dar aveţi două zile şi trei variante la dispoziţie pentru a o pune în practică. Şi mai mult, e o idee cu care mergeţi la sigur şi vă distraţi şi voi şi copiii. Se numeşte Little Impro şi este primul şi deocamdată singurul spectacol de improvizaţie dedicat exclusiv celor mici. Se joacă în fiecare sâmbătă, de la 16h45, la Muzeul Ţăranului Român şi duminica dimineaţă, de la 11h00, la Movieplex Cinema din Plaza România în cadrul proiectului Teatru la Cinema. Iar începând cu sâmbăta asta, 28 martie, o nouă reprezentaţie va avea loc  şi la Café Godot, la orele 11h00. Preţul unui bilet este de 25 de lei la MŢR, în condiţiile în care al doilea părinte intră gratuit, iar la mall, preţul întreg este de 29 de lei per adult şi de 19 lei pentru copii, studenţi şi pensionari. La aceste tarife se adaugă şi unele reduceri aplicate de TLC. De pildă, pentru luna martie, la Plaza, este o promoţie prin care primeşti un bilet gratis la unul cumpărat.

Alexandra Timofte este mezina grupului şi cea care joacă rolul de povestitor. 
Hai să vă povestesc acum şi două vorbe despre spectacol. O să încep prin a vă spune că este absolut mi-nu-nat! Oameni buni, dragii mei, eu, aia cu gură mare în momente de nemulţumire, vă spun cu mâna pe inimă că este poate cel mai bun spectacol pentru copii măricei pe care l-am văzut în ultimii...să zicem doar mulţi ani de zile. Ideea e foarte simplă: avem cinci bucăţi actori plus doi pianişti, un decor minimalist şi o poveste simplă la prima vedere: într-o zi, un monstru a furat Tărâmul improvizaţiei şi acum copiii trebuie să ajute la recucerirea lui. Cum? Participând alături de actori la nişte probe de improvizaţie absolut delicioase. Nu vreau să intru în amănunte prea mult pentru că vreau să vă fac să mergeţi să vedeţi spectacolul. Noi l-am văzut deja de două ori, Ana a ajuns de fiecare dată pe scenă (ca mulţi alţi copii), iar spectacolul a fost de fiecare dată diferit pentru că practic se construieşte pe loc, în funcţie de ideile care vin din sală, de la cei mici.

de la stânga la dreapta- Claudiu Maier, zis şi Dudu, Carmen Lopăzan şi Cătălin Neamţu
Şi pentru că tot am fost să-i văd şi să râd două sâmbete la rând, m-am gândit să-i chem mai aproape pe cei patru din pozele de mai sus ca să-i cunoaşteţi şi voi mai bine. Înainte să le dau cuvântul, să mai spun că formaţia completă îi include şi pe actorul Vlad Oancea şi pe pianiştii Marian Hancu şi Tiberiu Chiranuş care nu au fost prezenţi la momentul interviului.


luni, 23 martie 2015

Cenușăreaso

De când am devenit mamă am învățat, printre multe altele, că în cazul meu, oboseala face ravagii. Lipsa somnului, dormitul pe apucate, câteva ore acolo amărâte, mă transformă în coșmarul oricui s-ar afla, întâmplător sau nu, în preajma mea. Eu sunt dependentă de somn. Vrei să ne certăm? Așteaptă să se acumuleze un pic de oboseală și a ta sunt. Starea în care sunt aruncată de lipsa somnului variază de la nervii demni de cel mai crunt sindrom premenstrual până la depresie și melancolie neagră.

Acum că știți datele problemei, să vă spun că sâmbătă seara fusei în club. Tataaaam! Ei, v-am făcut curioși? Quel dommage, vorba francezului, căci azi nu primiți detalii. O să vă povestesc eu altă dată despre oamenii cu care am fost, căci merită o poveste separată despre cât de fain ne hăhăim noi împreună de aproape treizeci de ani. Ceea ce am făcut și de data asta până spre patru dimineața. Totul stropit cu niște bere și o chestie dubioasă și dulceagă care trebuia musai dată peste cap și care nici la momentul ăsta nu știu ce era. Iată avantajul de a ieși cu oameni pe care îi cunoști de o viață. Ai încredere și bei ce ți se dă, fără prea multe întrebări.

La cinci dimineața, adormeam și eu în sfârșit, aruncând o ultimă privire, cu ură, către ceasul ce urma să mă trezească peste doar câteva ore. Pentru că, ferm convinsă că nu voi atârna în club până târziu, apucasem să-i promit Anei că duminică mergem la film, la Cenușăreasa. Nu știu cum m-am ridicat din pat, știu însă că parcă tot creierul se făcuse ghem și bătea cu niște pumnișori minusculi și ascuțiți de acolo, dinăuntru, urlându-și dreptul la somn și pedepsindu-mă cu una din cele mai crunte dureri de cap din ultimii ani. (A fost de altfel momentul în care am devenit brusc curioasă de numele băuturicii neidentificate). Jumătate de oră mai târziu, dormitam în mașina prietenei cu care urma să mergem la mall. Din start am refuzat oferta generoasă de-a introduce doar infantele în sală pentru a ne răsfăța cu două ore de shopping și am decis că la Zara, în cabina de probă, nu se doarme la fel de bine ca pe scaunul de cinematograf. Zis și făcut. Mi-am luat o cola, m-am cuibărit cât am putut de bine în scăunel și... să înceapă filmul!

Vă aduceți aminte ce povesteam la început despre mine și stările mele pe fond de oboseală? Chiar dacă era suficient de multă lume în jur, nu puteam să mă cert (deși domnul din dreapta mea ar fi fost tare eligibil, după seria de sudălmi aruncate cu voce tare la adresa aerului condiționat din cinema) căci era incomod așa, pe întuneric și pe șopotite. Și atunci, am ales varianta a doua și m-am deprimat. În concluzie, am plâns tot filmul. Mai puțin când a apărut zâna cea bună care a reușit să-mi smulgă niște zâmbete, deși am lăcrimat puțin și de mila șopârlelor care nu păreau fericite în costumașele lor de lachei. Am plâns, eu și jumătate dintre copii, când s-a îmbolnăvit mama Cenușăresei. Am plâns când a murit. Apoi, mi-a venit să plâng și când a crescut fetița, gândindu-mă că a crescut pe jumătate orfană. Am plâns de mila șoriceilor, a bucătăresei care a fost concediată, a prințului care era ținut din scurt, a prințesei de Saragossa care a fost adusă la bal și a rămas cu buza umflată. Mi-am scos un șervețel și când s-a pus problema să se recăsătorească tatăl. Nu vă mai spun de momentul în care a murit tatăl, acolo hohoteam de-a binelea. Mai grav este că am plâns și când a dansat Cenușăreasa cu prințul și m-am trezit gândindu-mă "fir-ar să fie, ce tineri și mișto sunt amândoi", iar momentul de sinceritate al mamei vitrege, în plină criză a femeii mature, m-a făcut să-mi fi dorit să mă fi certat cu domnul de lângă mine care se uita extrem de mirat la teancul de șervețele ce creștea la mine în poală, decât să trec prin starea de depresie neagră cu urme vizibile de rimel până-n bărbie.

La sfârșitul filmului, când s-au aprins luminile. Ana m-a fixat cu doi ochi mari și albaștri și, după ce a evaluat situația, a decis: sărăcuța de tine, ce fețișoară ai! Hai să te duc acasă, să te culci, că ești și tu mică!

Pentru cei care nu au văzut filmul și vor să știe despre ce e vorba, uite, vă povestesc domnii ăștia cum stă treaba cu fata din poveste.  E o glumă, da?!

joi, 19 martie 2015

Cea mai bună

Mă uitam la tine cu ochi de îndrăgostită. Pur şi simplu te sorbeam din priviri aşa cum stăteai acolo, complet abandonată într-un abur suav de alcool, de vin alb demi-sec, ce se potrivea de minune cu tine şi cu noaptea de afară. Până să te ating, să pun mâinile pe tine, să te apuc şi să te aduc lângă mine, erai un conglomerat de banalitate. Şi iată cum au fost de ajuns nişte mişcări suave, din poignet, ca să te transform, să te văd cum începi să capeţi formă, să te întrupezi încet, încet, în cea mai bună. În cea mai frumoasă, cea mai apetisantă. Cea mai cea tocană din lume.

Îţi aduci aminte cum a început totul? Un act absolut ordinar, un gest fără niciun fel de însemnătate care nu promitea nimic ieşit din comun. Şi totuşi, după ce am tocat mărunt ceapa verde şi i-am pus alături, în tigaia încinsă, şi nişte tulpini de ţelină apio, parcă, parcă ai început să ai încredere şi să te laşi pe mâna mea. Cu ea, adică cu mâna, am spălat apoi pulpele de pui, patru la număr şi toate superioare, cu ea am aruncat în tigaie, ardeiul gras, tăiat en julienne şi rondelele de morcov să facă menaj à quatre cu ceapa şi ţelina şi abia după ce s-au înmuiat de-a binelea, răpuse de atâta dogoare, am pus şi puiul şi capacul. Şi te-am lăsat acolo încinsă şi aproape perfectă să fierbi în suc propriu, ţi-am dat un pahar de vin cât să nu mai poţi să mi te împotriveşti şi abia după ce te-am simţit moale şi fierbinte, am binevoit să te răcoresc cu nişte suc de roşii, ca să vezi că totuşi îmi pasă. Şi pentru ca finalul să fie şi mai spectaculos, am condimentat totul cu oregano şi piper şi apoi, ţi-am făcut ceea ce meritai încă de la început: te-am abandonat. Singură, în cuptorul încins unde urma să rămâi până când te-ai fi transformat în cea mai bună. Cea mai apetisantă, cea mai cea tocană din lume.

Asta dacă nu mi-ar fi scăpat cratiţa din mână şi nu te-aş fi răsturnat peste tot, prin bucătărie, pe gresie, pe lângă aragaz, pe sub aragaz, pe aragaz, pe uşa de la cuptor, pe sub scaune şi masă. Păi bine fă, nesimţito, eu îţi fac curte ca proastă, îţi dau şi vin şi oregano şi tu îţi iei pulpele la spinare şi te dai cu fundul de pământ?! Urâto!


marți, 17 martie 2015

Micul Atelier Verde

Dacă aş putea, eu pe Adina aş lua-o acasă. Aş chema-o la mine, i-aş face o ceaşcă mare de cafea cu lapte, aş invita-o apoi să se aşeze pe canapea, cu Ana alături şi le-aş lăsa acolo, împreună, convinsă fiind că aceea ar fi ziua  în care copilul meu ar începe să creadă că Marry Poppins chiar există. Adina nu are umbrelă şi nici nu se lasă purtată de câte o pală de vânt, dar are toată dragostea, priceperea, răbdarea, veselia, exuberanţa, bunătatea şi tinereţea de care are nevoie orice copil pentru a fi fericit.

Adina Costea a fost educatoarea Anei. Adina- Albina, aşa mi s-a prezentat în ziua în care Ana mea a păşit pe poarta grădiniţei, devenind, la rândul, ei Ana- bomboana. Adina avea şosete lungi, în dungi, şi converşi în picioare, tricouri pictate sau fuste colorate. Adina nu ţipa, doar stingea lumina în clasă atunci când copiii deveneau prea gălăgioşi. Adina le aducea muzică clasică şi le spunea prietenii mei, îi lăsa să danseze pe Michael Jackson şi le povestea despre Gauguin şi Matisse, Adina pictase pe un perete al clasei câte o pisică pentru fiecare copil. Nu mă întrebaţi la ce grădiniţă este Adina pentru că nici acolo lucrurile nu mai merg atât de bine ca pe vremuri. Pentru că aşa se întâmplă de multe ori în lumea noastră, a celor mari. Stricăm joaca celor mici pentru a ieşi câştigători la jocurile noastre, de adulţi.

Dar Adina există. Şi ea e neschimbată. Şi ca orice albină roboteşte de dimineaţă până seara. Ba mai ilustrează câte o carte personalizată, ba mai pictează o cameră de copil, ba mai face câte un desen pe hârtie sau pe ce vreţi voi. Iar în unele duminici, îi aşteaptă pe copii să se joace împreună. Văzând-o pe Ana mea aşezată acolo, la măsuţa de la Micul atelier verde al Adinei, mi-am adus aminte cât de minunată este mintea copiilor şi cum e nevoie uneori doar de o mână care să-i tragă după ea pe tărâmul imaginaţiei. Vă aduceţi aminte cum Michael şi Jane au intrat împreună cu Marry Poppins în desenul de pe asfalt? Asta face şi Adina. Scoate dintr-o sacoşă culori, hârtii, bucăţele de material, tuburi cu sclipici, funde colorate, şnururi şi panglici, romburi şi pătrăţele, plicuri, cutiuţe goale, inimioare cu lipici, un arsenal întreg cu care din câteva mişcări asezonate cu multe zâmbete construieşte un univers unde preţ de două ore se refugiază cu copiii noştri departe de  lumea celor mari şi de multe ori prea critici.

Duminică, pe 22 martie, Micul Atelierul Verde îi aşteaptă între 10h-12h, la Bistro Green Hours, de pe Calea Victoriei 120, pe toţi copiii între trei şi zece ani care doresc să înveţe să deseneze, să se joace de-a oamenii mari, făcând desene în pete de cafea şi să ajute natura, reciclând dopuri de pet-uri de 5 litri din care vor învăţa să facă albinuţe. Preţul atelierului este de 50 de lei şi include absolut toate materialele, inclusiv brioşe delicioase. Pentru rezervare, trimiteţi un mesaj privat pe pagina de facebook a atelierului sau la atelierele Adinei. Atenţie, există doar douăsprezece locuri la măsuţe! 

Au trecut trei ani de când Ana a terminat grădiniţa şi s-a despărţit de Adina. Trei ani de când nu mai este Ana- bomboana, ci doar Stăncescu. Trei ani în care a avut timp să  înveţe ce este dorul. Acela aprig, care te face, chiar şi la opt, nouă ani, să-ţi duci mâna la inimă, ca şi cum ai vrea să o mângâi şi să spui mama, poţi să faci o vrajă şi să fiu iar mică? 

Acest post nu este plătit. Nu este un post de publicitate, ci doar de multă, multă recunoştinţă pentru o fată tânără cu şosete în dungi şi zâmbet mare cât inima unui copil pe care dacă aş putea, aş lua-o acasă, aş aşeza-o la mine pe canapea, i-aş face o ceaşcă mare de cafea cu lapte şi i-aş spune doar atât fată bună şi frumoasă, rămâi, te rog să mai copilăreşti cu Ana! 

(din când în când, Adina trece şi-i lasă Anei, în cutia poştală, astfel de desene)


vineri, 13 martie 2015

Au, inima!

Îmi bate inima tare. O simt oarecum în gât şi-ntr-o tâmplă. Nu e prima oară. O fi de la cafea, aşa proastă şi rece cum era, nu prevestea nimic bun. Ţin minte că eram în Praga, acum hăt ani, când mi-am simţit inima zvâcnindu-mi brusc şi luând-o la goană. Şi a tot fugit aşa preţ de câteva minute bune timp în care mă tot gândeam că Praga nu e totuşi cel mai bun loc de murit. E frig, e departe, e frumos şi totuşi...prea frig. 

Mie-mi place căldura. Aia care te striveşte şi-ţi usucă gâtul, care te ţintuieşte pe loc şi-ţi îngreunează mersul. Aia de la Mediterană plină de albastrul lăptos al cerului de iulie, aia care se înfăşoară strâns în jurul tău şi te ţine acolo până când inima  începe uneori să-ţi bată tare şi buzele să ţi se usuce. Dar acum nu-i cald. Nu într-atât de tare. Acum e aşa şi aşa. Parcă ai fi tu, blogule! Şi totuşi, inima îmi bate tare. În gât şi-n tâmplă. Cu repeziciunea cu care ni se întâmplă uneori lucruri. Cu cea cu care trebuie să luăm uneori decizii. Mie nu-mi plac deciziile. Nu ştiu ce să aleg. Eu sunt întotdeauna primul născut al Împăratului Verde, cel care stă ca prostul în drum şi ignoră ajutoarele. Mi-e atât de teamă să nu care cumva să trec pe lângă ele, încât ajung să rămân ţintuită pe loc, cu ochii spre cer şi buza umflată. Stânga sau dreapta? Cap sau pajură? Şi-n timpul ăsta, pulsul o ia razna. Şi eu încep să obosesc. Pentru că e vineri şi nu se întâmplă nimic. Pentru că mai e puţin până sâmbătă când eu lucrez, pentru că duminică nu mi-e de ajuns şi pentru că nu apuc să dorm şi nici cerul nu e aşa de lăptos cum mi-l doresc. Acum hăt timp, în ziua când inima mi-a luat-o razna la Praga, m-am închis în toaleta unui restaurant şi mi-am spus o să fie bine, o să treacă şi o să fie bine! Era început de toamnă. Era demult. Pe vremea când beam mai mult de o cafea pe zi. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, priorităţile s-au reaşezat, oamenii au inventat alintaroma, iar eu tot cu inima-n gât şi cu ochii după soare. 

sursa foto aici 

miercuri, 11 martie 2015

În faţa clasei

Totul a început cu un articol al Simonei Tache despre fenomenul de bullying, în special în şcoală. Vă invit să-l citiţi cu atenţie, inclusiv comentariile. Pentru că marea lor majoritate sunt ale unor persoane victime ale acestui fenomen pe care, sinceră să fiu, tindeam să-l asociez mai degrabă cu pervertitele societăţi occidentale în care educaţia de multe ori nu există, unde libertatea celui mic de a se da cu fundul de pământ şi de a face crize  la orice refuz este apărată şi cultivată la umbra a fel de fel de teorii de parenting. Şi totuşi, statisticile arată, ne spune articolul menţionat, că peste o mie de apeluri au fost înregistrate anul trecut pentru a raporta astfel de cazuri de hărţuire. Prima întrebare care mi-a venit în cap a fost de ce pe vremea mea, adică în urmă cu vreo treizeci de ani, astfel de situaţii erau izolate şi nu se ajungea decât foarte, foarte rar, la aruncarea victimei într-o depresie neagră cu posibile consecinţe grave? Pentru că, acum treizeci de ani, societatea era relativ uniformă, iar copiii şi tinerii tindeau să-şi măsoare forţele de pe poziţii egale. Or acum, cel slab este de multe ori cel care provine dintr-un mediu defavorizat, cel ai cărui părinţi nu au firme şi bani, cel care nu are haine ultimul răcnet, cel care nu este impertinent şi agresiv, cel care este altfel. Ca părinte, îmi este foarte greu să-mi conving copilul că este în regulă să fii altfel, să faci uneori opinie separată, să ai alt punct de vedere cu condiţia să poţi să ţi-l argumentezi.

Şi cum să nu fie greu când diferenţele, ieşirea din rând, se pedepseşte şi mai rău, se arată cu degetul în faţa întregii clase? Vă povesteam că de anul trecut Ana nu mai merge la religie. Nu reiau povestea, o găsiţi aici. Ei bine, anul acesta, în urma deciziei Curţii constituţionale, toţi părinţii au fost invitaţi să aleagă dacă doresc sau nu ora de religie pentru copiii lor. Hai să vă spun pe scurt ce s-a întâmplat cu cei din clasa Anei ai căror părinţi au decis să nu-i dea la religie. Păi doamna învăţătoare a decis să-i scoată în faţa clasei, să-i hărţuiască cu fel de fel de întrebări şi comentarii acide (chiar şi la adresa unei fetiţe catolice), să-i ameninţe că vor fi lăsaţi la toaletă pentru că şcoala nu are spaţii pentru ei, să li se ceară soluţii de petrecere ale acelei ore pentru ca imediat ce un copil avansa o propunere să i se spună că nu-i bună. Sigur, doamna şi-a atins scopul: din cei zece scoşi la careu, doar trei au rămas pe poziţii şi în prezent nu fac religie.

Exemplul de mai sus m-a făcut însă să-mi dau seama că înainte de a cădea victime colegilor, copiii sunt agresaţi şi hărţuiţi de noi, adulţii. De ce-o facem? Pentru că putem. Pentru că suntem mai mari, mai puternici, mai pe poziţii şi pentru că ei nu pot riposta. Încă. Aici mi se pare mie extrem de important să intervenim. Să-i ajutăm şi să-i învăţam cum să se apere, cum să replice şi cum să dezamorseze conflictul înainte de a degenera. Am avut ocazia să fac de curând un interviu cu un psiholog care spunea că este o dovadă de naivitate să ne mai imaginăm o societate modernă cu adevărat funcţională în lipsa unor cursuri de dezvoltare personală destinate populaţiei. Poate că nu ar fi rău să cumpărăm măcar nişte cărţi de dezvoltare personală din care să învăţăm împreună, părinte şi copil, cum trebuie gestionat fenomenul de bullying.Pe de altă parte, până la cărţi, cred că şcoala sau mai bine zis viaţa de şcolar oferă nenumărate exemple pe marginea cărora putem să vorbim cu copiii noştri despre cum trebuie reacţionat în anumite momente.

Se dă următorul caz, din păcate real. Şi iarăşi din păcate, la Ana în clasă. Avem un băieţel de nouă ani pe care mama îl trimite la şcoală cu un buchet de flori pentru doamna de religie. Cum îl vede cu respectivele flori, învăţătoarea îl ridică în picioare şi-i spune că din păcate, cu riscul de a-l supăra pe el sau pe părinţii lui, florile respective sunt ofilite şi deci ar fi o jignire să le dăruiască cuiva. Copilul se simte mizerabil, nu ştie ce să facă şi începe, normal, să plângă.  Această întâmplare povestită de fie-mea m-a făcut să o întreb ce consideră ea că a fost cel mai greşit din toată atitudinea adultului. Ei bine, două lucruri au deranjat-o în mod special: că observaţia doamnei a fost făcută de faţă cu toată clasa şi că, după ce i-a atras atenţia, nu i-a oferit băieţelului nicio soluţie pentru a rezolva situaţia.

Cu această ocazie, am încercat să găsim împreună nişte rezolvări. Prima ar fi fost  să-i spună doamnei că nu crede că florile sunt ofilite şi că le va da aşa, moment în care ar fi declaşat, probabil, un tsunami de replici acide din partea adultului în poziţie dominantă. A doua soluţie ar fi fost să facă ce zice dominatorul: să nu dea florile şi gata, riscând atunci să-i  întristeze pe cei apropiaţi. A treia soluţie care a primit şi voturile finale este ca victima să beneficieze de suportul grupului. Adică ar fi fost mult mai uşor pentru copilaşul acela ca în pauză, să fi venit la el colegii şi să-l îmbărbăteze. Dar pentru asta trebuie să-i învăţăm noi să fie solidari, fiindcă şcoala are de multe ori alte treburi.

Chiar sunt curioasă dacă şi copiii voştri v-au povestit astfel de situaţii şi la soluţii v-aţi gândit. Cred că este un subiect important despre un fenomen care se întâmplă din ce în ce mai des şi care poate lăsa urme adânci. Tocmai de aceea Cartoon Network a creat Clubul prieteniei pentru a-i ajuta pe copii să-şi dorească să fie mai buni şi să lase răutatea deoparte.

Şi încă ceva: spuneţi-le copiilor voştri că, în caz de agresiune, pot suna la 116 111 unde vor beneficia de consiliere gratuită. Dar şi mai important, fiţi alături de ei şi învăţaţi-i cum să se ajute singuri.

sursa foto aici 


vineri, 6 martie 2015

6 martie, 4 ani

Mă uit la tine şi mă minunez cât ai crescut. Erai aşa de mic, de pricăjit, de vai de capul tău ca să o spun pe aia dreaptă, că nici nu-mi vine să cred că ai făcut patru ani. Să ştii că din păcate nu ţi-am luat nimic. Am uitat, na, mă ştii cum sunt. Mă iau cu treaba, cu vorba, încep să debitez vrute şi nevrute, îţi povestesc tot ce vrei şi ce nu vrei, şi uit uneori de tine, dragule. Mă ramolesc. Chiar şi cu ziua ta, am descoperit întâmplător, aruncând un ochi prin trecutul nostru. Oricum, mă bucur nespus că avem deja un trecut. Şi să ştii că te plac, aşa mic şi pricăjit cum ai rămas. Nu e vina ta. Dar când te iei cu treaba, cu vorba, lucrurile se duc înainte de la sine şi numai ce te trezeşti într-o zi că iată, se duseră patru ani. Acum nu trebuie să te superi că n-ai cadou şi nici petrecere. Mă ai pe mine. Şi pe restul. Căci da, mai este lume care se uită la tine. Serios, vrei să pui vreo întrebare? Să-ţi cântăm mulţi ani trăiască? Nu? Eşti sigur? Să nu plângi după aia. Bine, atunci, lasă-mă să te sărbătoresc cum ştiu eu. Cu poveşti. Despre mine, despre fetiţa aia mică ce creşte ca din apă, despre noi şi d-alea noastre. Tu doar stai aici şi ascultă-mă. La mulţi ani, măi blogule şi la public cât mai bun! Na şi nişte flori, că tot a venit iarna! (oare oi fi băiat sau fetiţă?)

sursa foto aici








marți, 3 martie 2015

Francgleza

În ultimul timp, am inventat un nou joc cu Ana. Pentru că da, chiar şi la aproape zece ani, atunci când nu-şi petrece timpul şi nu-şi canalizează toate energiile în a mă contrazice, Ana se mai şi joacă. Distracţia pe care i-am găsit-o speculează la maxim dorinţa ei de a face pe grozava. Şi anume, vorbim în altă limbă ca să vedem cum reacţionează oamenii din jurul nostru. Sigur, voi cei care mă citiţi, înţelegeţi bine unde bat cu jocul ăsta. Culmea este că după patru ani de engleză şi doar câteva luni de franceza, am avut surpriza să văd că bat la porţi deschise. Copila nu numai că marşează, dar se descurcă mult mai bine decât mă aşteptam.
Acum, să nu credeţi că fie-mea e atât de grozavă încât poţi să o virezi ba în limba lui Shakespeare, ba în aia a lui Molière şi ea să facă faţă cu brio.

Cu engleza, lucrurile s-au petrecut exact în ritmul ei. Am dat-o la British în grupa pregătitoare, am lăsat-o să se acomodeze şi să facă ce-o putea ea acolo şi am început să o băgăm din ce în ce mai des în maşină sau în avion şi să plecăm în trei, prin lume. Ba la Paris, ba la Viena, ba în Grecia, ba la Roma sau la Veneţia, până când ne-am încumetat anul trecut şi am călcat pedala, ca să mă exprim în trendul actualei generaţii, până în Olanda şi-n Belgia.Şi de fiecare dată, am lăsat-o să se descurce singură la restaurant, toalete sau hoteluri. Şi uite aşa a descoperit la ce sunt bune limbile străine, başca faptul că se simţea foarte mândră să meargă singură să întrebe diverse sau să-şi comande ce voia ea de mâncare. În plus, în ultimul an, a început să se dea pe youtube singură, a devenit fan Queen, Ac/Dc şi Rammstein (pe care îi ascultă cu traducerea versurilor în engleză), aşa că, baia de engleză e asigurată. În concluzie: după patru ani de British, de două ori pe săptămână şi multe ocazii de-a-şi exersa limba străină, poate fără probleme să ducă o conversaţie.

Problema este că undeva, în sufletul meu de mamă francofonă, am tot sperat să vină şi momentul în care să se ceară singură la franceză. Şi s-a întâmplat astă toamnă, după Belgia. Aşa că am inscris-o şi la Institutul francez. Acum, dacă tot vorbim despre asta, să vă spun că aici cursurile pentru începători se fac o dată pe săptămână, profesorii sunt majoritatea români (la British sunt nativi) şi costă 800 pe an. După experienţa cu engleza, am decis ca şi la franceză să nu mă bag deloc peste ea, să nu o pun să facă în plus, să nu o controlez şi să nu o ajut decât dacă cere. Ce am început însă să fac este să-i vorbesc în franceză şi să o las să-mi răspundă în ce limbă vrea ea, fără să o forţez. Metoda asta am învăţat-o de la o profesoară cu care am făcut un an de germană, la Ambasada. Aveam 30 de ani, nu ştiam niciun cuvânt în limba aia şi după un an am reuşit să conversez cinci minute în germană cu ataşatul cultural. Aşa că ştiam că funcţionează. Bine, cea mai bună metodă este, dacă mă întrebaţi pe mine, să faci copchilul pachet şi să-l trimiţi o lună într-o familie de nativi sau o tabără în străinătate. Dar, până atunci, ne prostim şi noi prin casă.

Şi uite aşa, sâmbătă, în autobuzul care ne ducea către Unirii, ne-am apucat noi să ne jucăm de-a frumoasele străine. Eu o dădeam pe franceză, ea răspundea în engleză. Ce m-a distrat este că după şase luni de mers la Institutul francez, a început să mă înţeleagă şi nu se plictiseşte. Doar că nu are cuvintele la ea, cum se spune, şi asta încerc eu să fac. Tot vorbind cu ea o fac să înveţe vocabular fără să-şi dea seama. Nu vreţi să ştiţi ce fericită a fost când o doamnă de lângă noi care voia să coboare  ne-a spus în engleză sorry, could I? Mama,  mama, asta chiar a crezut că nu suntem de aici!

Şi tot mergând noi pe stradă şi hlizindu-ne de mama focului, ajungem în faţa magazinului Unirea. Şi numai ce ratez o denivelare din caldarâm şi mă întind pe burtă, cât eram de lungă, cu pardesiul meu alb făcut preş sub mine, cu un bodyguard în stânga, cu o mină ingrijorată şi copilul în dreapta care ţipa de spaimă. Iar eu, prăvălită şi julită, îngăimam cu jumătate de glas tout va bien, tout va bien, nu care cumva să stric jocul care tind să cred că mai mult îmi plăcea mie decât ei. 

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes