joi, 28 mai 2015

Ghici ghicitoarea mea

Știți vorba aia am venit să vă spun că pe mine să nu contați? Așa și eu: sunt doar în trecere, super pe fugă, cu bagajele desfăcute, cu trusa de toaletă în curs de constituire. Dar nu mă plâng. Nici nu aș avea de ce. Plecăm. Ne-am decis de vreo două luni, am făcut demersurile necesare, am scris mailuri, am bătut google-ul în sus și-n jos, am printat, selectat, consultat. Bref, totul e aranjat. Vom merge cu toții să batem străzile în sus și-n jos șiiii... să avem grijă de Tiri. In fine, de fapt, asta cred că va intra mai degrabă în atribuțiile Anei.

Ce aveți voi de făcut cât nu sunt eu acasă. Păi, de exemplu, să încercați să ghiciți unde plecăm. Hai că va fi amuzant. Sigur, cei care au aflat de la mine ce și cum, sper să nu mă dea de gol. Dar chiar și aceia sunt invitați la joacă și pot să-și dea aici cu presupusul asupra identității lui Tiri. Sau Tiriei, pentru că încă nu am aflat dacă este un el sau o ea.

Ne auzim săptămâna viitoare. Da, măi, sigur că ne întoarcem. E doar o aventură. Încă una.
marți, 26 mai 2015

Cărticică de la zece ani

– Scrii despre mine, da?

Fetița se învârte în jurul meu, răsfirându-și șuvițele deasupra mea și făcând niște piruete delicate cum doar fetițele știu să facă. Apoi se oprește brusc, se ridică pe vârfuri și-și proptește privirea critică în foaia albă.

– Despre mine, daaaa?
– Și despre tine. Daaaar...

Fetița se bosumflă. Lasă o buză-n jos cum doar fetițele știu să facă.

– Nu-mi place când oamenii mari spun daaar.
– Atunci o să sărim împreună peste dar și o să începem cum încep toate poveștile. Cu „a fost odată”.

Bate din palme, se cațără pe genunchii mei și începe să turuie
– A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Scufița Roșie. Se numea astfel pentru că, într-o zi, ea își scăpă scufița ei preferată, cea albă, într-o găleată cu vopsea roșie, spuse fetița pe nerăsuflate.

– Stai așa, asta e povestea ta. Povestea pe care vreau eu să o spun e puțin diferită. Nu durează mult. Și după aceea ne întoarcem la tine.

– Bine, zise fetița resemnată și se dădu jos de pe genunchii mei și-și reluă piruetele delicate prin cameră.

Cât ea se joacă cu o rază de lumină care o forțat o fereastră și i s-a așezat domol pe vârful nasului, haideți să vă spun și eu povestea mea.

A fost odată ca niciodată, o bunică. Cum era? Păi, cam ca orice bunică. Avea ochelari și mirosea uneori a dulceață de căpșune și alteori a parfum de lăcrămioare. În unele zile, cele cu ploaie și nor, lăsa să-i mai scape un oftat, în altele rămânea dusă pe gânduri culese din vremurile de demult. Dar în spatele aerului ăsta de bunică precum toate bunicile, bunica noastră era cu totul și cu totul diferită. Pentru că, în spatele șorțului și al ochelarilor, bunica noastră rămăsese de fapt, copil. Nimănui nu-i plăcea să se joace cum se juca ea. De-a prinți și prințese închise în turnuri de perne, de-a cavaleri ce se luptă cu polonice cu monștrii de spanac, de-a cai de jucărie ce stau închiși în cămară înșeuați cu cârpe de bucătărie, de-a fermieri ce au ditamai ograda cu animale de pluș, de-a concursuri de dans și concerte cu muzică făcută din te miri ce. Și pentru că tuturor copiilor le plac surprizele, bunica noastră a știut exact ce cadou să-i facă fetiței.

Vezi, ți-am zis că o să apari și tu!

Se oprește din piruete și stă cu ochii mijiți și raza de lumină de-a curmezișul frunții.

Ei bine, într-o zi, bunica noastră a găsit o poveste, o poveste cu a fost odată scrisă de fetiță, pe un caiet de școală și exact ca o zână bună din basme, bunica a făcut o magie. Și cu niște ajutor de nu se știe unde, a făcut o carte. O carte demnă de o zi specială. Un cadou numai bun să marcheze prima aniversare cu două cifre a fetiței. Un cadou numai bun de o bunică cum nu s-a mai văzut. Și-am încălecat pe-o șa, la mulți ani fetița mea! (și mulțumesc mama pentru cel mai special cadou care se putea oferi cuiva la a zecea aniversară)






joi, 21 mai 2015

Poate se numea Smaranda

Bucureşti, amiază. Pe o tarabă, lângă Piaţa Amzei, un morman de căpşuni, asemeni unui burdihan imens, se lăfăie cu neruşinare la soare. Miros de vară. Şi de bujori. Am sandale noi. Maro, din piele, cu toc şi  floare mare care lasă să mi se vadă  unghiile vopsite în verde, gratuit, de chichi, doar ca să mi se asorteze cu tricoul. Merg repede, cu capul întors înspre vitrinele de pe margine. Pentru o secundă oscilez între căpşuni şi o rochie. Aleg până la urmă nişte bujori. Să vă trăiască, zice moşul din spatele unei găleţi ce dă pe dinafară de atâta roz şi alb în floare. Sunt pentru mine, zic şi pentru o clipă îmi pare rău că nu am ales căpşunile sau că nu mă cheamă Elena. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, mi-ar fi plăcut mai mult Smaranda. Pare un nume dintr-o bucată. Al meu e din două. Fără liniuţă, dar spus ani de zile dintr-o suflare, ca şi cum literele s-ar fi lipit unele de altele. Ioana Maria, Ioanamaria. Dacă mai pui şi numele de familie, poţi deja să cânţi pe el. Ai mei mă strigă Ioana. Acum, doar mama îmi mai spune numele legat ca şi cum prin spaţiul dintre litere s-ar putea pierde poveşti preţioase de familie.

Mormanul de căpşuni a rămas în urmă ca şi rochia din vitrină. Pe stradă, perechi de ochi cu gene rimelate se uită când la bujorii din mâna mea, când la unghiile cele verzi. Doar ochi rimelaţi. Dacă aş fi luat căpşuni, poate s-ar fi uitat şi vreun bărbat. Sau măcar un copil. Dar aşa...O văd puţin mai încolo, drept  în faţa mea. Puţin adusă de spate, cu picioarele înfipte în nişte sandale decupate, cu mersul sigur al celor care de ani de zile încalţă aceiaşi pantofi şi bat aceleaşi drumuri şi cu o rochie atât de galbenă încât părea ruptă direct dintr-o zi de vară. O rochie cu poveste, îmi spun. Probabil că a văzut-o pe vremuri, într-o vitrină din  Place de Vosges sau de pe Rivoli. Probabil că l-a luat de braţ şi a întors spre el privirea aia cu gene rimelate, şi-a muşcat un pic buza de jos cât să-l facă să i-o cumpere. Sau probabil că nu a fost deloc aşa. Probabil că i-a adus-o vreo vecină de la ajutoare, imediat după revoluţie. Grăbesc pasul, o ating fără să vreau cu bujorii şi din spatele ochelarilor de soare, îi văd ridurile şi genele rimelate care se zbat încă ca nişte păsări ce nu vor să accepte că nu vor mai zbura niciodată.

La colţ cu Calea Victoriei, doi turişti tembeli, cu pantaloni scurţi şi nasurile arse de soare fotografiază un balcon de secol trecut ce-şi varsă pe asfalt bucăţi de tencuială. Câţiva metri mai încolo, un cuplu de biciclişti cu pălării de paie şi ţinută retro pedalează molcom împotriva curentului. Sunt atât de singuri pe banda lor de parcă oraşul însuşi le-ar fi construit un loc numai pentru ei ca oricine să poate să-i vadă  cât sunt de frumoşi cu pălăriile lor de paie şi cu hainele lor retro.

Traversez. Sandalele încep să mă bată, iar bujorii să se deschidă. Asfaltul se încălzeşte din ce în ce mai tare şi ziua înaintează în vară. De peste drum, o văd cum vine către mine, târând după ea o valiză. Nici copil, dar nici încă femeie, cu părul în ochi şi haine lălâi, purtând în spate o cutie de chitară  cu trufia celei care nu a învăţat încă să bată din gene pentru că nu are nevoie. Merge apăsat în ritmul roţilor de valiză, ignorând complet vitrinele, turiştii şi pălăriile lor, mormanele de căpşuni, bicicliştii cu haine retro, unghiile mele verzi sau bujorii ce au pleznit de căldură. Şi din valiză, dintr-un buzunar cu fermoar deschis, scoate capul un buchet de maci. O pată de culoare într-un Bucureşti surprins de amiază. O zi dintr-o bucată, cu o fată  care poate că se numea Smaranda.

sursa Wikipedia


marți, 19 mai 2015

Nici până-n ziua de azi

Dragă Ana,

Îţi scriu aici pentru că probabil în scurt timp o să ajungi să mă citeşti şi tu. La început, pe ascuns, pe la colţuri, atunci când voi întoarce capul şi mă voi preface că nu te văd. O să te uiţi repede la titluri, o să îţi vânezi numele, o să-mi sorbi cuvintele vrând să descoperi ce ţi-am ascuns ţie şi am spus unei lumi întregi. Într-o primă fază o să te simţi flatată. Ca o vedetă despre care se vorbeşte, ca un pui de celebritate care, uite, există pe Internet. Apoi...hm, apoi o să te revolţi. O să ţipi şi o să baţi cu pumnul în masă. Pe bună dreptate. Ştiu că în curând nu voi mai putea scrie nimic despre tine. Nimic din ceea ce vei face sau spune nu va mai putea ajunge aici fără să provoace scântei. Nu o să mă supăr. Nu o să mă răstesc. Nu o să bat la rândul meu cu pumnul în masă. Pentru că vei avea dreptate. Aşa că, azi, dă-mi voie să-ţi spun aici ceea ce altădată, peste câţiva ani, nu mă vei mai lăsa să-ţi zic. Pentru că o să crezi că tu ştii mai bine, că eu sunt de modă veche şi nu înţeleg. Şi nu te înţeleg.

Dar uite, am o poveste pentru tine. O poveste de demult, de pe vremea când o altă fetiţă de nici zece ani credea că oamenii mari sunt prea mari ca să o înţeleagă şi pe ea. Şi fetiţa asta avea o prietenă. Cea mai bună. Cea mai minunată care se putea găsi. Cea pe care ea se amuza să o prezinte tuturor drept sora ei, deşi cealaltă scutura întotdeauna din cap şi spunea printre dinţi eu n-am nicio soră!  Dar fetiţa asta a noastră nu voia să audă şi să vadă nimic din ceea ce ar fi putut să o întristeze. Ea ţinea aşa de mult la prietena ei încât nu s-a supărat nici când aceasta a preferat să tacă în loc să-i ia apărarea în faţa clasei atunci când a fost acuzată pe nedrept. Prietena ştia adevărul, dar nu a spus. Altă dată, fetiţei noastre i-a plăcut de un băiat. Era un pic mai mare decât ea, slab şi deşirat. Şi părea că şi el o place pentru că, în pauze, arunca în ea cu cretă şi pentru că uneori  venea să joace fotbal pe strada din spatele blocului, acolo unde avea fetiţa balconul de la camera ei. Şi la doisprezece ani, dacă un băiat aruncă cu cretă şi joacă fotbal sub geamuri, eu cred că e semn că te cam place. Oricum, fetiţa i-a spus şi prietenei despre el. Şi prietena s-a arătat entuziasmată şi a tot tras-o de limbă să-i povestească mai multe. Câteva săptămâni mai târziu, fetiţa a găsit în camera prietenei un caiet uitat deschis. Şi acolo scria despre ea. Că cică era o fraieră care spera să fie şi ea iubită. O fraieră! Fetiţa nu a spus nimic. Nici până-n ziua de azi. Doar a vrut să plece acasă cât mai repede ca nu care cumva prietena ei să audă cum i-a troznit inima şi s-a făcut bucăţi. Dar în ziua aceea, fetiţa din poveste a învăţat ceea ce nici un părinte nu ar fi putut-o învăţa. Că încrederea nu se dă, ci se câştigă. Cu greu, cu lupte, cu anii, cu experienţa. Că prietenii trebuie să rămână prieteni, chiar şi atunci când ni i-am dori fraţi. Că ei nu trebuie să fie mai presus de noi înşine. Că a-i ajuta nu înseamnă a ne sacrifica. A-i asculta, nu înseamnă a ne călca pe suflet. A-i alege nu înseamnă a-i da la o parte pe toţi ceilalţi.

Dragă Ana, scrisoarea asta este pentru tine. Nu întâmplător. Mă uit la tine şi o văd pe fetiţa din poveste. Ştiu foarte bine că degeaba îţi spun eu acum să nu te încrezi în lume, degeaba te trag într-o parte, rugându-te să faci după mintea ta şi nu a celorlalţi, degeaba îţi spun că oamenii nu te vor  plăcea mai mult doar dacă le faci pe plac. Ce ştiu eu, eu sunt doar mama şi trebuie să învăţ să stau pe margine, aşa-i?! Dacă am ales să-ţi scriu aici este pentru  ziua în care o să întorci cu inima-n două şi o să fii prea rănită să mai spui ce se întâmplă. Prea istovită să povesteşti. Prea umilită să auzi acel ţi-am spus eu de care tuturor ne este atât de frică. Aşa că vreau să ştii că-n ziua aia eu voi fi acolo doar ca să te iau în braţe şi să-ţi spun că fetiţa din poveste face bine, că inima ei s-a lipit destul de repede şi a învăţat să nu se mai rupă aşa de uşor. Doar atât, că nu a uitat. Nici până-n ziua de azi.


vineri, 15 mai 2015

Autoportret

– Eşti sigură? Ai verificat? Te-ai uitat cu atenţie?

Am crescut cu frazele astea, le-am auzit de atâtea ori încât acum, la aproape patruzeci de ani, nu pot să fac nicio mişcare, nu pot să iau nicio decizie fără să mă întreb singură în minte, de sute de ori, măi fată, dar tu chiar eşti sigură? Şi nu, de cele mai multe ori nu sunt capabilă să bag mâna-n foc pentru ceva. Şi atunci prefer să nu risc, pentru că nu ştiu să-mi gestionez interior propriile-mi greşeli. M-am surprins în ultimii ani că am adevărate atacuri de panică atunci când pierd controlul, atunci când nu sunt sută la sută sigură şi totuşi trebuie să decid dacă e laie sau bălaie. Şi dacă greşesc? Şi dacă mă înşel? Şi dacă se putea mai bine? Aşa, şi? Şi... nu ştiu, pentru că eu nu am primit răspunsul ăsta de prea multe ori.

marți, 12 mai 2015

Dragă şcoală

Am decis să-ţi scriu pentru că aşa mi s-a părut corect. De câţiva ani de zile adun nemulţumiri şi frustrări şi cred că a venit momentul să fiu sinceră faţă de tine şi să-ţi spun, exact ca într-un cuplu care scârţâie de ceva vreme, ce mi-aş dori de la tine. Ieri, copilul meu a venit de la şcoală, s-a întins pe canapea sub o pătură şi a început să plângă. Pentru că, spunea el, e obosit şi nu-i place ce i se întâmplă în viaţă. Pentru că voia să fac eu o vrajă şi să dau timpul înapoi pe vremea când era mic şi totul era mai simplu. I-am şters lacrimile şi l-am încurajat cum am putut, dar cred că e momentul să-ţi spun şi ţie, dragă şcoală, ce mi-aş dori eu de la tine şi ce mă face să încep să mă îndoiesc de tine şi de bunăstarea unei relaţii împreună pe termen lung.

Este foarte greu – de fapt, este aproape imposibil să porneşti la drum cu cineva care se schimbă după cum bate vântul. Eşti nestatornică, draga mea şcoală, imprevizibilă, influenţabilă şi la cheremul tuturor şi asta, iartă-mă că ţi-o spun, nu face casă bună cu nimeni. Doar îi oboseşte teribil pe cei obligaţi să convieţuiască cu tine, fie ei părinţi, copii sau profesori. E momentul să te maturizezi, să te uiţi în jur şi să spui stop, e de ajuns cât te-ai lăsat trasă ba la stânga, ba la dreapta, fără să ai un scop clar în viaţă, doar acela de a face pe plac şi a servi unor orgolii. Ştii, atunci când doi adulţi nu se înţeleg şi se ceartă, copiii sunt primii care au de suferit. La tine e vorba de generaţii întregi de copii debusolaţi, obosiţi, fără chef şi fără ţintă. Acum e vorba şi de copilul meu. Aşa că am decis să-ţi scriu şi să-ţi spun exact ce vreau de la tine.

Aş vrea să înveţi să zâmbeşti. Să te bucuri pentru menirea ta. Să fii fericită că ai ocazia să creşti oameni, să-ţi petreci viaţa printre copii. Te rog, fă-i să te placă, plăcându-i la rândul tău. Nu le mai pretinde respect prin frică, ci respectă-i tu prima şi vei primi la rândul tău aprecierea şi încrederea lor din dragoste. Şi încă o dată, învaţă să zâmbeşti. Să le zâmbeşti. Este îngrozitor de trist să fii obligat să-ţi petreci zilnic ore bune din viaţă într-un loc unde nu se râde, nu se fac glume, unde şeful te ceartă şi unde nu e nimeni să-ţi ia apărarea. Gândeşte-te la asta. 

vineri, 8 mai 2015

Una pentru tata şi-una pentru mama

Ce faceţi în weekend? La mall, la piaţă, la cosmetică? Astea erau pentru mame. Las' că am şi pentru taţi. La bere, la service, cu băieţii, la televizor? Nu? Nicio idee? Hai că am eu. Chiar două: una pentru tata şi una pentru mama, după cum spune şi titlul.

Pentru prima dintre ele, doamne-ajută să nu plouă! Pentru că bună parte din ea se va desfăşura în curtea interioară a Muzeului Militar Naţional Regele Ferdinand care îşi serbează pe 9 şi 10 mai, ziua de naştere. Cu această ocazie, în cele două zile, de la 10.00 la 14.00, publicul este aşteptat în curtea interioară pentru a asista la diferite momente de reconstituire istorică cum ar fi aspecte militare şi de viaţă din secolul XIX, demonstraţii de instrucţie de front şi tactice conform regulamentelor militare româneşti şi germane din perioada celui de-al doilea război mondial, dueluri şi mânuiri de armament alb şi tir cu arcul, specifice secolului XV. Copiii vor avea ocazia să admire diverse costume şi arme din epoci diferite, să asiste la demonstraţii, ateliere, jocuri cercetăşeşti, să arunce un ochi pe ecranul cinematografului de campanie care va prezenta filme istorice, totul într-o atmosferă de sărbătoare întreţinută de muzica militară şi de epocă cântată live. Pentru mai multe amănunte, vă invit pe pagina de fb a muzeului. Atenţie, intrarea e gratuită, aşa că dragi tătici, hopa sus încă de dimineaţă, că altfel riscaţi să nu mai prindeţi locuri în faţă! Oricum, chiar şi dacă plouă sau  înghesuiala va fi aşa de mare încât cel mic să  rişte să ajungă victimă colaterală a bătăliilor reconstituite, să ştiţi că Muzeul Militar merită o vizită în orice zi a anului. Eu, de ce să mint,  nu am ajuns încă cu Ana (şi nici ta-su, nah!), dar am auzit doar de bine din multe părţi, aşa că e pe listă. Ai auzit, dragule? E pe listăăăăă!

A doua idee nu e cu împuşcături, ci cu...clătite. Şi nu la muzeu, ci în apropiere. Adică la câteva minute de mers pe jos de Muzeul Militar situat pe strada Mircea Vulcănescu o să ajungeţi pe strada Luigi Cazzavillan (nu-mi cereţi să vă spun dacă să o luaţi la dreapta sau la stânga, uitaţi-vă şi voi pe o hartă). Şi acolo, la numărul 25, se găseşte un locuşor numit La un ceai. Doar când auzi numele ăsta îţi dai seama că locul ăsta este sigur pentru mame. Iar sâmbăta asta va fi decretată Sâmbăta clătitelor americane. Dacă ajungeţi aici între 14.00 şi 19.00, veţi putea alege între trei feluri de clătite pregătite cu această ocazie: cu banană şi nutella, cu cafea, căpşuni şi miere sau cu bere, mix de seminţe, crispy bacon şi unt de arahide. Asta ca să puteţi să-l convingeţi şi pe tati să vină cu voi, după ce voi aţi mers cu el la împuşcăturile de la muzeu. Pentru detalii şi rezervări, aruncaţi un ochi pe pagina lor de fb.

Bun, cam asta ar fi. Pentru alte idei de weekend, folosiţi cu încredere pagina de comentarii. În rest, doamne-ajută să nu plouă!

miercuri, 6 mai 2015

Ana spune

Ea nu are telefon mobil. De fapt are unul, mai prăpădit, care a fost al meu şi pe care îl ia cu ea doar când pleacă de acasă în tabere şi excursii. Nici nu şi-l doreşte prea tare în restul timpului pentru că e vechi şi cam urât. O ştim şi noi, dar am decis că nu e încă timpul să deschidem cutia Pandorei, deşi cam toate jivinile din ea au început să scoată capetele şi să mârâie. Încă le ignorăm şi ne agăţăm inocenţi de vechile obiceiuri: de bilete lăsate prin casă în chip de mesaj, de după-amieze jucate în parc, de cărţi citite pe hârtie şi de salate de fructe în chip de desert. Ea e însă fetiţă şi, ca oricărei fetițe, îi place să vorbească. Mult – uneori în oglindă, alteori la ea în cameră, niciodată cu păpuşile, întotdeauna cu propriile-i gânduri ce i se învârt cu atâta repeziciune prin cap de ajung să i se împotmolească pe vârful limbii când vrea să le spună şi altora. Şi atunci te uiţi la ea şi zici pentru a nu ştiu câta oară „măi, Ana, vorbeşte mai clar că nu înţeleg nimic din ce zici!”

Doar că  în lumea ei nu are nevoie să spună clar, ci doar să spună. Tot. Tuturor. Când era mică, aşa de fericită a fost să afle că am fi de acord să invite prieteni la casa noastră de la ţară, încât ne-a făcut o surpriză şi a invitat toată grupa fără să ne consulte. Şi au venit. Cu microbuzul, cu educatoarele, treisprezece copiii în total în curtea noastră cu iarbă proaspăt cosită.

Altădată, vrea doar să povestească. Ceasul e târziu – ori de culcare, ori de întârziere – şi ea îţi spune, şi-ţi tot spune; of, femeia asta din ea, guralivă şi neobosită, pofticioasă în a afla şi a da mai departe, care te face să te uiţi speriat la cutia Pandorei plină de gadgeturi de ultimă generaţie şi să-ţi spui las-o naibii unde e, că şi când o să dea asta iama pe fb şi pe calculator, să vezi distracţie pe noi ! Dar deocamdată stăm bine. E încă mică şi încă nu are telefon mobil. Vorbeşte pe fix, ăla pe care îl tot duce la ea în cameră, ca o vulpe care-şi trage după sine prada mică, târând-o în vizuină. Când sună, se repede din orice colţ al casei, sărind peste obstacole imaginare, fugind în picioarele goale, grăbindu-se de multe ori să iasă din baie, împingându-te dacă te găseşte cumva în drum, cu aerul acela de muieruşcă disperată să nu cumva să se termine soneria înainte să apuce ea să spună alo. Dar cine să mai sune pe fix în ziua de azi? Poate doar ăştia cu sondaje şi câţiva dintre ai tăi. Suficient pentru ca de partea cealaltă a firului să crească o ureche care să stea şi s-o asculte. Pe ea, guralivă şi pofticioasă în a se face auzită. 

– Cine-a fost la telefon? o întreb ieri seară, după ce vorbise un sfert de oră, închisă la ea în cameră.
– O prietenă, zice scurt şi râde din priviri. Bunica mea!

Şi mă aşez cu fundul pe cutia Pandorei şi o ţin aşa cu capacul închis şi cu jivinile înăuntru, bucurându-mă încă de casa mea cu bileţele pe hârtie, cu după-amieze ieşite în parc, cu salate de fructe la desert şi bunici pe post de prieteni.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes