luni, 17 august 2015

Ioana d'Arc și Ana de Bretania

Să fie doar o simplă coincidență că, atunci când am ales, ochii mi s-au dus către Ocean, către regatul breton acolo unde, în 1477, se năștea la Nantes, Ana de Bretania, Anne de Bretagne? Devenită ducesă la doar unsprezece ani (vezi, mamă, ce făceau fetițele pe vremuri?), se căsătorește la cincisprezece ani cu Carol al VIII și rămâne apoi văduvă la douăzeci și unu de ani. Redevenită ducesă de Bretania, își renegociază un nou mariaj, de data asta cu Ludovic al XII-lea, și devine pentru a două oară, regină a Franței, continuând însă să rămână figura proeminentă a Bretaniei. Așa că da, infanta lu' mama, pentru câteva zile vei fi Ana din Bretania. Ai grijă cum pronunți că ăștia sunt pretențioși cu accentul.

Să fie doar o simplă coincidență că atunci când am fost cu colegii de liceu în Franța, am ajuns la Reims, la catedrala unde pe vremuri Ioana d'Arc l-a condus pe Carol al VII către tronul Franței? Adevărul este că mi-e frică de foc și nici engleza nu este punctul meu forte și dacă mai pui și prenumele la socoteală... Și oare a fost tot întâmplare când mi-am lăsat un pic, niște ani acolo, inima la Reims? Dar că prietena mea cea bună a ajuns cu bursă acolo (tocmai acolo) și eu m-am putut duce la ea? (și mi-am găsit și inima și am mai lăsat-o o dată, în același loc). Dar când am obținut un stagiu de la Radio France și, ghici ce, au decis ca din toată Franța să mă trimită exact la Reims? Acum, am decis eu să merg acolo. La întoarcerea din Bretania. Doar o raită. Ca Ioana d'Arc. Fără sacrificii însă. Doar cu ai mei și cu toată inima la mine. Să fiți cuminți. Mă întorc cu povești.






vineri, 14 august 2015

Ikigai

Am văzut de curând un reportaj despre Okinawa, insula centenarilor. Acolo se spune că eşti copil până spre cincizeci de ani, după care faci o pauză de câţiva ani înainte de a te reîntoarce la copilărie. Asta e tot. Nu bătrâneţe, doar revenire. Okinawa est o insula mică. Are undeva spre un milion două sute de mii de locuitori dintre care sunt destui cei peste o sută de ani. Nu este niciun secret, nicio formulă miraculoasă. Este vorba de o genă bună şi de nişte principii sănătoase care îi fac pe oamenii de aici să aibă o speranţă de viaţă de invidiat: 79 de ani pentru bărbaţi şi 87 pentru femei. În mare are legătură cu soarele, cu hrana, cu bucuria şi cu mişcarea.

Oamenii din Okinawa se bucură din plin de aer şi lumină. Fac mişcare, merg pe jos, grădinăresc şi-şi oferă un aport substanţial de vitamina D. Apoi mănâncă imens de multe legume dintre care de unele nu am auzit vorbindu-se niciodată. Le fierb puţin sau le călesc, pun mirodenii culese direct din grădină, le aşează pe frunze de banan şi au grijă să nu se scoale niciodată sătui de la masă. Există şi carne în bucătăria din Okinawa, chiar carne de porc grasă care însă este spumuită în repetate rânduri înainte de a fi servită. Şi e puţină faţă de cele aproape 300 de legume  pe care au grijă să le mănânce printre care la loc de cinste stă cartoful dulce care are un rol esenţial pentru aportul de vitamina A, C şi potasiu.

Pe insulă nu este nevoie de facebook sau Internet. Oamenii de aici vorbesc între ei, se caută, îşi povestesc, rămân aproape, râd împreună, au prieteni, organizează aşa numitul moai, un fel de cerc social unde comunitatea se reuneşte pentru distracţie şi sprijin. Tradiţia de pe insulă mai spune că e bine să ai propria ta grădiniţă de plante medicinale. Să cultivi ghimbir, pelin şi turmeric şi să le consumi zilnic sub formă de ceai.

Şi apoi, mai există un principiu. Cel care spune că, pentru a ne găsi liniştea, fiecare dintre noi ar trebui să aibă un ikigai. Un motiv pentru care să se scoale dimineaţa. Nu trebuie să fie măreţ, trebuie doar să fie şi să ne bucure acolo, pe dinăuntru. Pe noi, nu pe ceilalţi. Să fie mâna aceea a sorţii sau a vieţii, luaţi-o cum vreţi, care să ne tragă în zori din aşternut şi să ne împingă către o nouă zi cu speranţa că totul va fi bine. Ani de zile am trăit cu frustrarea unui destin prea aproape de banalitate. Mi-ar fi plăcut parcă să fac mai mult, să fiu mai mult, să pot mai mult, reproşându-mi la intervale relativ dese de timp comoditatea, teama de eşec şi de schimbare. Până într-o zi, când, întâlnindu-mă întâmplător pe stradă cu fosta mea profesoară de franceză, o doamnă deşteaptă, extrem de elegantă şi cu o graţie şi prestanţă de secol trecut, am aflat că în viaţă, draga mea, nimic nu e mai important ca fericirea, orice ar însemna asta. Aşa că luptă-te cu toate forţele şi fă-te în primul rând fericită, nu celebră. 


Peste câteva zile plec în Franţa.





joi, 13 august 2015

Hanu' Berarilor micronezic

Să tot fie vreo două săptămâni de când am trimis infanta prin lume – ba în tabără, ba la ţară – şi ne-am reîntors la bunele noastre obiceiuri din tinereţe; mai exact, la ieşitul cât se poate de des în oraş. Sigur, des-ul ăsta de acum nu mai e ce era des-ul pe atunci, dar chiar şi aşa, după un an de zile de şcoală-birou-casă-parc-teme-nani, fiecare oră petrecută la o masă alta decât cea din bucătăria conjugală, cu o halbă în faţă şi o farfurie cu altceva decât mâncărica din frigiderul propriu şi personal a fost salutată şi aplaudată la scenă deschisă. Şi pentru că timpul e relativ scurt, ne-am decis să nu-l pierdem inutil, căutând restaurante şi localuri diverse, așa că ne-am făcut tabăra de vară la Hanu' Berarilor, cel de pe Pache Protopopescu, zis şi Casa Elena Lupescu. Spun asta pentru că mai este unul, cunoscut drept Casa Oprea Soare, pe strada Poenaru Bordea, la Piaţa Naţiunilor Unite. Ambele locaţii sunt parte a grupului City Grill, de unde şi avantajul de a putea acumula puncte pe cardul lor de fidelitate şi a plăti ulterior cu ele. Sigur, mai sunt şi alte avantaje. Pe primul loc, locaţiile. Două conace boiereşti absolut minunate, renovate impecabil, cu două grădini mari, frumoase, perfecte pentru serile lungi de vară, cu flori, greieri, mese de lemn, uneori şi cu concerte, dar, în orice caz, cu o senzaţie binefăcătoare de linişte. De altfel, pe site-ul Hanului scrie exact aşa: un loc cum puţine mai găseşti în Bucureştiul de astăzi (...). Până aici, de acord. Şi continuă:  un loc unde statul la masă e un obicei, nu o nevoie. Eeh, problema este ce te faci când chiar ai nevoie să stai la masă, nu de dureri de picioare, ci de banala foame?

vineri, 7 august 2015

Colegilor mei de castraveciori

Ce faci când cineva de la birou se tot serveşte, fără să anunţe, din mâncarea pe care ţi-o laşi în frigider? Te superi, faci scandal, spionezi, furi şi tu, te resemnezi, mănânci tot la prima oră, nu mai mănânci deloc?

După îndelungi reflexii, bărbată-miu a ales să-i scrie făptaşului o scrisoare. Pe care şi-a lăsat-o lângă borcanul de castraveciori din care cineva se tot serveşte de o bucată bună de vreme. Cine râde primul înseamnă că a citit-o. Şi dacă a citit-o, înseamnă, aha, că a ajuns cu mâna lângă borcan! Cât se chinuie consortul să identifice făptaşul, hai să vă arăt şi vouă ce a ales să-i scrie. Redau integral epistola lui B. către

 

Colegilor mei de castraveciori


Dragă colega,

Îți amintești de Pruteanu? A fost renumit pentru trei lucruri:
  1. A fost un lingvist cunoscut de toată țara
  2. A intrat în mod nefericit în politică
  3. Când era tânăr a furat un borcan cu zacuscă.
Când vine vorba despre povestea cu zacusca furată, toată lumea se gândește la Pruteanu – dar eu m‑am gândit la păgubaș: cât de imbecil trebuie să fii ca să faci dosar la Poliție pentru așa un lucru de nimic? Totuși în memoria colectivă Pruteanu a fost cel care s-a acoperit de ridicol, pentru că s-a coborât la nivelul ăsta – zi și tu, cât poate că coste un borcan cu zacuscă?

Acum că mă găsesc eu în poziția individului păgubit cu niște amărâți de castraveciori, cred că încep să-i înțeleg frustrarea. Vezi tu, nu e vorba de bani. E vorba de efortul de a merge la magazin să-i cumperi. Dat fiind că nu sunt singurul care mănâncă din ei, nu știu niciodată dacă voi mai găsi vreunul în borcan sau nu. Vin la birou și sper. Imaginează-ți cât de tristă este clipa în care am ajuns în fața frigiderului, pun mâna pe mâner și deschid ușa... sperând să mai am vreun castravecior! Tragic! Ți se rupe inima! În tot cazul, dacă descopăr că nu mai sunt, trebuie să mă duc până la Mega Image să cumpăr alt borcan. Ai să spui că-i aproape – știu, este destul de aproape, nu zic nu. Dar tot e supărător să faci drumul. (Tu de ce nu-l faci? Tot de-aia!)

Mai mult, sunt sigur că-ți spui „ei, și dacă-ți ceream, nu mi-ai fi dat?” Și iarăși ai dreptate – sigur că ți-aș fi dat, doar sunt și eu om și știu cum e să vrei un castravecior (vezi mai sus). Totuși, între a cere și a nu cere este o diferență: în prima variantă știu că suntem doi, sau trei, sau cinci, sau câți naiba om fi, și găsim un aranjament să fim cu toții fericiți. Dacă nu spui, ajungem în situația stupidă în care eu îmi pierd vremea să-ți scriu bilete de felul ăsta iar tu te zvârcolești noaptea în pat din cauza remușcărilor că mi-ai furat castraveciorii.

Așa că uite ce-ți propun: vino să vorbim despre castraveciori. E un subiect serios – cum spunea și Cicero, „un om adevărat este un om care vorbește despre castraveciori”. Evident, nu spunea o asemenea gogomănie, dar hai totuși să găsim o soluție. În final, tuturor ne plac murăturile, nu-i așa?
Te aștept cu drag la (adresa e-mail). Dacă n-ai nimic împotrivă, îți sugerez să-mi scrii un e-mail cu subiectul „Proiect: castraveciori”.

Cu drag,
Furnizorul Dvs. de legume la borcan,


B. Stăncescu
joi, 6 august 2015

Cioburi de București

Mi-ai zis că nu ştii ce să scrii. Că vrei, dar nu poţi. Că vorbele sunt, dar nu pe aproape, ci rămase undeva, în urmă, ca şi cum s-ar fi retras toate din calea mâinii ce vrea să le apuce şi să le ţintuiască pe hârtie. Ţi-am zis că nu-i nimic. Le prind eu în locul tău. Numai să mă laşi. Poate dacă  mă ţii de mână, o să-ţi fie mai uşor. Ca-n ziua aia de toamnă târzie. Să fi fost un octombrie când ne-am trezit într-o dimineaţă că hai să ne prefacem că suntem turişti prin Bucureşti. Şi-am plecat la pas din centru, de pe malul Dâmboviţei, de unde stăteam pe atunci, spre Lipscani şi Calea Victorie. Tu te uitai la case, la cele cu tavan înalt şi ferestre cu rame roase de timp şi pătate de urme de porumbei. Pe atunci stăteam într-o garsonieră. Eu mă uitam la vitrine. Cu eşarfe, cu mărgele, cu clătite şi prăjituri. Mai ales cu prăjituri.

Pe atunci eram gravidă. De aceea am luat-o pe jos doar pe Lipscani, făcând stânga-dreapta, ba pe Smârdan, ba pe Şelari, până la metroul de la Universitate, să vedem şi Bucureştiul de dincolo de Piaţa Victoriei. Să mergem şi pe Kiseleff că-n parc acolo sunt bănci şi dacă oboseşti, poţi să te aşezi. Şi toalete. Îmi aduc aminte de perioada aceea când orice ieşire din casă mai lungă de o oră era motiv de panică din lipsă de toaletă. Dar în parc acolo, erau. Puteam să stăm liniştiţi pe bancă cu soarele de octombrie în cap şi grămezi de castane lucioase la picioare, şi să ne gândim la oraş. Oraşul pe care am încercat să-l vedem şi cu altă privire decât cea plictisită şi indiferentă cu care îl obişnuisem uneori pe nedrept. În ziua aia de octombrie, am vrut pur şi simplu să ne întâlnim cu oraşul. Ca o invitaţie la o masă de duminică, în familie. Nimic pretenţios, nimic elegant. O ciorbă bună de lobodă, o friptură cu piure şi salată şi o plăcintă cu mere. O masă normală doar de dragul revederii.

Poate că asta ai vrut de fapt când ai plecat singur de data asta, la pas prin Bucureşti.  Era duminică, eu la lucru, Ana la mama. Ai ieşit cu camera, în oraş, să-l vezi ce mai face, cum mai stă, cum ţi se mai pare. Să-i arunci prin obiectiv, o privire curioasă în locul celei indiferente. Şi să vă ţineţi companie. Nimic pretenţios, nimic elegant. O zi normală. În alb şi negru. Câteva cioburi răzlețe în care se oglindește orașul. Cioburi de București.

Cioburi de București
Voi de care parte a orașului sunteți legați cel mai strâns? Orice oraș – de fapt, de ce nu, orice loc.
marți, 4 august 2015

A crescut

A crescut. Până să mă dumiresc, mi-a ajuns aproape de umăr. E suficient să aplec puţin capul şi gata, reuşesc să o pup pe creştet. Foloseşte cuvinte complicate al căror înţeles nu-l ştie încă prea bine. Când nu nimereşte se bosumflă, mai ales dacă îi arăt cu degetul spre bibliotecă şi dau din cap în felul ăla care o face să se ducă glonţ la ea în cameră, lăsând în urmă zgomot de uşă trântită. A crescut şi a făcut prima ei prăjitură cu aluat de clătite turnat în tava de brioşe Rezultă nişte gogoşele care tăiate  pe din două şi date cu un pic de gem  fac un mic dejun pe cinste.

A crescut. În magazine, ne despărţim. Fiecare la raionul ei. Ne mai întâlnim la cabină şi ne dăm cu părerea. Şi probăm şi probăm şi ne hotărâm atât de greu. Mai ales eu. Cică cu tati e mai uşor. Pentru că tati a fost tras, într-un mod pe care nu mi-l explic încă, printre umeraşe cu rochiţe şi bluziţe. Doar ei doi, duminică, la mall.
- Şi cât tu îţi căutai lucruşoare, tata ce făcea?
- Îmi tot aducea să probez cămăşi care i se păreau lui drăguţe.
- Şi ţi-au plăcut?
- Nuuu, erau de băieţi. Dar tata zice că nu contează atâta timp cât sunt frumoase.

Îmi pare rău dragule, dar îţi aduc aminte că a crescut. Şi de acum totul o să conteze. Ce spui, cum spui, cât spui, cui îi spui, când spui. Şi aşa o să fie cam cu toate verbele. La început o să ni le spună, apoi o să ni le tot repete până când o să ajungă să ni le ţipe, înainte de a fi iarăşi pace. Pentru că aşa e când creşti. Ceva se revoltă acolo, pe dinăuntru şi dacă îmi aduc bine aminte, ceva-ul ăla e de multe ori înfricoşător şi nu-i nimeni să te ajute să-l îmblânzeşti. Deocamdată însă, voiam să te întreb despre cămăşi. Serios, chiar ai vrut să o îmbraci de la băieţi?

A crescut. Ştie bancuri. Ieri, ne-a spus şi nouă unul.
Cică în prima zi de şcoală, învăţătoarea îi roagă pe copii să-şi spună numele. Ajunge şi la Bulă.
- Măi, băiatule, ar fi bine să-ţi schimbi numele pentru că dacă înlocuieşti prima literă iese un cuvânt urât.
A doua zi, la şcoală, învăţătoarea îl întreabă pe Bulă.
- Ei, ai rezolvat? Ţi-ai schimbat numele?
- Da, doamnă.
- Şi cum te cheamă acum?
- Denis!

A crescut. Şi am început să râdem împreună la bancuri. Dar încă sughite când râde în hohote.


duminică, 2 august 2015

Nişte doamne

Disclaimer: acest post este o ficţiune. Mai puţin tramvaiul. Acolo se întâmplă tot timpul poveşti.

Sunt trei. Una tânără, aproape copilă şi două ajunse la vârsta aia făr' de vârstă când petele vineţii de sub ochi şi mâinile cu vene umflate spun ceva, iar râsul şi buletinul culmea, tot vor să le contrazică! Femei muncite prea mult şi prea devreme în trecerea lor grăbită prin maturitate spre o bătrâneţe în sfârşit evidentă cu picioare umflate, sâni lăsaţi şi cărucior de piaţă. Deocamdată stau pe loc. Se trântesc pe trei scaune din tramvai şi chicotesc ca nişte fetişcane, cea tânără cu capul dat pe spate, celelalte două cu palmele peste gurile ştirbe de câţiva dinţi. Una dintre ele îi tot dă coate ăleia tinere care se hlizeşte cu ochii lipiţi de obrazul unui puşti cu căşti pe urechi şi tatuaj pe pulpă. La prima staţie, puştiul se ridică şi în locul lui se aşează cu un oftat un trup de femeie. Îşi depărtează genunchii şi aşează cu grijă, între ei, o plasă plină cu vinete. Face ochii roată şi se opreşte nedumerită cu privirea la cele trei.
- Rodico, tu eşti fetiţă?
Brusc, se face linişte. Râsul  face doi paşi înapoi şi gurile celor trei îşi recapătă forma obişnuită. Una dintre ele- nu cea care o înghiontea pe puştoaică, ci cealaltă, aia cu bluză verde, întinsă cu efort  peste colacul de grăsime de pe burtă şi fără un incisiv de sus- îşi ia mâna de la gură, se şterge de un rest de salivă şi lasă să i se strâmbe toată faţa într-un rânjet ştirb.
- Geto? Măi, Geto, chiar tu eşti? Ce faci aici? zice şi-şi răsfiră peste buze cinci degete arse de soare.
Surprinsă parcă în flagrant delict, Geta aruncă o privire speriată când la sacoşă, când pe geam şi tace cu capul în pământ, ca şi cum răspunsul ei ar fi putut să schimbe traseul tramvaiului şi odată cu el soarta celor din el. O hurducătură o face să-şi încleşteze degetele de bara din faţă cât să se poată sălta un pic să-şi aşeze mai bine fusta sub fund.
- Mă duc acasă.
De unde stă,  Rodica se apleacă de parcă ar fi vrut să-şi tragă scaunul mai aproape şi îşi lipeşte cu lăcomie privirea de faţa celeilalte, sorbindu-i din ochi fiecare rid şi cută.
- Tot acolo stai?
- Tot, zise Geta, frământând între mâini mânerele sacoşii.
Uitând de dintele lipsă, Rodica deschide gura larg, a vorbă, îşi încrucişează mâinile în poală şi se apleacă şi mai tare spre scaunul de vizavi al Getei.
- Am plecat şi eu de acolo. Au plecat toţi până la urmă. Păi, la ce dracu să mai stai când bani nu, aia nu, ailaltă nu. Doar că era şefu de treabă şi mai dădea o bere la băieţi?! Să-i ia dracu pe toţi! Şi pe Relu că m-a adus acolo şi pe şefu că mă trimitea numai pe mine şi pe grasa de Marinela la blocurile alea mari, din Pantelimon, unde mişunau carcaleţii de n-aveai pe unde să calci. Şi nici liftul nu mergea. S-o fi văzut pe grasa cum făcea pe la etajul opt, ziceai că moare ea înaintea gândacilor! Îţi aduci, fa, aminte? A plecat şi ea de acolo. Imediat după ce ai plecat tu în Spania. Da' ea a plecat de boală. E la pat acuma. A făcut diabet. Cică de la cola.
Geta clatină din cap.
- Fir-ar! Mi s-a rupt mânerul!
- Ce ţi s-a rupt?
- Mânerul. De la sacoşă. Am tras de el prea tare. Bine, şi sacoşa e proastă. 30 de bani şi nu ţine trei vinete.
Rodica se uită spre celelalte două. Aia tânără stă cu ochii pironiţi pe geam şi se uită la faţa nebărbierită o unuia cu tricou mulat şi cruciuliţă la gât ce se reflectă pe sticla murdară. Cealaltă a scos un telefon prăpădit şi apasă stângaci pe nişte butoane.
- Măi, fetelor, asta e Geta, zise ea dintr-o dată, întinzând un deget ars de soare, cu unghie roşie şi cojită. Colega aia a mea de la dezinsecţie care a plecat în Spania! Na, acum o vedeţi şi voi!
Geta le aruncă o privire scurtă din care nu-ţi dai seama de absolut nimic din capul ei şi continuă să moşmondească la punga cu mâner rupt. Ridică ochii spre ele, dă din cap a bună ziua şi se mulţumeşte să întrebe:
- N-aveţi cumva o pungă? A mea s-a rupt.
Ca şi cum în sfârşit cineva le-a băgat şi pe ele în seamă, cele două lasă - una reflexia şi cealaltă telefonul- şi încep frenetic să scormonească prin geantă şi buzunare sub privirile autoritare ale Rodicăi, că doar ea e cea care se cunoaşte cu Geta.
- Las' dracului punga, că la trei vinete, le duci şi-n braţe, nu? Nu mai ştii cum ne căram cu pompele alea în sus şi-n jos pe scări? Da' ce vorbesc eu de pompe, ia zi, bre, cum ţi-a fost în Spania? Şi la ei e cald?
Cele două de lângă ea buşesc în râs şi încep să-şi dea ghionturi.
- Păi, ce, de frig s-a dus acolo? zise aia tânără cu ochii tot pe bluza albă şi mulată cu faţă nebărbierită.
- Eh, de frig! De proastă, d-aia m-am dus. Cică să nu-l laşi singur că o ia razna. Na, că al meu a luat-o cu mine de mână.
Rodica se apucă de bară şi se apleacă şi mai în faţă pe scaun.
- Aoleo, te-a înşelat?
- Mi-a făcut vânt acasă. Cu tot cu copil. Ia, stai să-ţi arăt o poză cu ea. Nici n-o mai recunoşti la cât a crescut. Ia uite aici, zice, în timp ce întinde spre Rodica mobilul

Brusc toate trei capetele se apleacă spre ecran şi-l acoperă până când o nouă hurducătură a tramvaiului le face să se despartă şi să se apuce fiecare de câte o bară.
Geta îşi trage telefonul spre ea, aruncă o privire spre fiică-sa de pe ecran şi strânge şi mai tare genunchii în jurul plasei cu vinete.
- Şi tu, Rodico, pe unde eşti?
- Păi cu fetele astea, la o covrigărie. La Piaţa Sudului. E bine. Am şi tramvai.
- Te lasă acasă? aruncă Geta întrebarea de undeva de sub scaun unde i-a ajuns capul tot aranjând la vinete.
- Nu, bre, eu m-am mutat la ţară. La aer curat. Stau după Lebăda, zise, fluturând îndelung din mână de-l făcu până şi pe tipul cu tricou mulat să întoarcă o pereche de ochi plictisiţi spre ele. Totuşi rămase cu privirile pironite preţ de încă câteva secunde, căutându-şi mai degrabă propria reflexie în ochii puştoaicei, decât să se uite şi el la ea.
- Aoleo, păi şi cum faci, fa, să ajungi la muncă? se auzi din nou glasul Getei de sub scaun.
- Mă scol, mă spăl, mă îmbrac şi la cinci dimineaţa sunt la microbuz!
De data asta, Geta s-a agăţat cu mâna de bară şi s-a tras parcă la suprafaţă ca să vadă mai bine dacă nu cumva Rodica râde de ea.
- La cinci? Şi la cât ajungi înapoi?
- La nouă, zece seara. Lasă că aşa mai văd şi eu lumea. Acasă, cum intru pe uşă, nu mai văd nimic. Aşa, mai stau cu fetele,  mă mai uit pe geam, mai întâlnesc oameni. Da' ce, la tine e mai bine?
Geta dă din umeri şi-şi coboară colţurile gurii şi mai mult decât sunt.
- Lucrez de noapte. La Obor, la o spălătorie. E curat. Cam mult zgomot, dar curat.
Rodica se îndreaptă de spate şi aruncă o privire pe geam.
- Hai că se făcu noapte. Eu cobor la prima, cu fetele. Mă duc cu ele o staţie pe jos şi apoi schimb. Păi, ce să-ţi spun, ai grijă de tine şi poate ne mai vedem, că eu merg zilnic cu tramvaiul.

Coborâte în noapte, cele trei rămân pe loc cu gândurile aiurea. Cea tânără se uită după tramvai şi scapă un chicotit.
- Ce-ai, fă, de râzi ca proasta?
- Mi-am adus aminte de poza lu' fiică-sa. Doamne, săraca, urâtă mai e! Seamănă cu mă-sa!
Şi râsul lor taie noapte în bucăţi inegale şi ascuţite.

Rămasă singură în tramvai, Geta stă cu nasul lipit de geam şi cu mâinile pe sacoşă. De acolo de unde i-au ajuns privirile, blocurile se înşiră cuminţi sub reflexia feţei prost bărbierite a tipului cu tricou mulat şi cruciuliţă la gât. Îşi face curaj şi se întoarce spre el.
- Auzi, n-ai cumva o sacoşă? Că a mea s-a rupt.






 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes