miercuri, 30 septembrie 2015

Mama, tata şi copilul. Ah da, şi şcoala!

Printre satisfacţiile meseriei mele se numără şi faptul că ajung să vorbesc cu fel de fel de oameni, să aflu fel de fel de păreri şi să învăţ fel de fel de lucruri. Iar unul din avantajele de a avea blog este că am unde să vi le spun şi vouă.

Am terminat zilele trecute o anchetă despre relaţiile dintre părinţi şi copii privite din perspectiva presiunii la care sunt supuşi cei mici de către familii şi şcoală în speranţa unui viitor mai frumos şi luminos. Am cunoscut cu aceasta ocazie nişte copii minunaţi, am stat de vorbă şi cu o profesoară extraordinară dintr-un liceu şi chiar şi cu câţiva părinţi. Fără să vreau să intru în dezbateri şi polemici, o să vă spun doar că personal, mă consider foarte câştigată în urma acestei munci pentru că am aflat în sfârşit şi păreri de la sursă nu numai de la specialişti în parenting şi psihologie. Şi da, din păcate, sunt şi păreri care, chiar dacă nu contrazic, măcar ridică mici semne de întrebare, asupra tendinţelor actuale de educaţie şi asupra a ceea ce-şi doresc cu adevărat copiii.

M-am gândit să grupez răspunsurile în funcţie de întrebările pe care le-am adresat, să vă invit să le citiţi şi poate dezbatem după aceea. Deşi cunosc numele tuturor protagoniştilor, nu o să le fac publice pentru că nu vreau să-i expun mai mult decât e necesar.Precizez că jumătate dintre copii sunt la liceu, jumătate la o clasă de colegiu din cadrul aceluiaşi liceu.

sâmbătă, 26 septembrie 2015

Octombrie

Octombrie. Peste tot. Covor de frunze uscate cu nervuri aspre, la vedere, ca nişte palme cu riduri. Încearcă să meargă printre ele, să nu le atingă, nu care cumva să se molipsească de la uscăciunea lor. În aer pluteşte un iz de păsări. Sunt doar porumbei ce lasă în urmă  miros acru ca cel din ţarcul cu flamingi de la zoo. Fără să vrea, mintea începe să-i deseneze dinaintea ochilor imaginea unui găinaţ uriaş şi roz care strică aerul şi-l îngreţoşează. Instinctiv, se uită în geantă după un pachet de pamperşi. E acolo, alături de cel cu şerveţele umede. Organic sută la sută. Continuă să meargă şi cu talpa striveşte din neatenţie o frunză care se sfărâmă neputincioasă şi galbenă. Împinge căruciorul cu ambele mâini de parcă şi-ar împinge în faţă o bucată bună de viaţă. Din când în când aruncă o privire spre capătul aleii şi linia orizontului se pătează de verdele din iarbă. Când dumnezeu s-a făcut de octombrie? Se uită spre căruţ şi bucata de viaţă  stă acolo, cuminte, la adăpost, sub o păturică cu michimauşi. Instinctiv, ca pe o lecţie învăţată de demult, începe să repete: Mickey, Minnie, Donald, Pluto. Şi celălalt? Parcă mai era un câine. Unul prost. Ridică privirea ca şi cum ar cere ajutor, ca şi cum tocmai  riscă să cadă încă un test din cele pe care mintea i le dă zilnic. Se aşează pe o bancă şi rămâne la un braţ distanţă de cărucior. Cu ochii la frunze, începe să le numere în timp ce numele păcătosului ăla de câine tot nu-i dă pace.


Atunci îl zăreşte. Venea dinspre capătul aleii. Singur, treizeci de ani şi un pic, ţigară în mână şi mocasini cu care strivea fără milă frunzele ridate, ca nişte palme îmbătrânite. De acolo, de pe colţul ei de bancă cu spătar pătat de găinaţ, stă şi se uită cu resemnarea celui târât la cinema la un film dureros de neverosimil. I se face sete şi încearcă să-şi umezească buzele crăpate. De dimineaţă, după ce-i dăduse lu' ăla micu' să mănânce, s-a dus în baie, a pus capacul la toaletă şi s-a aşezat acolo, cu capul în mâini şi ochii închişi. La început a crezut că îi vine să plângă, dar apoi, a constatat că adormise pur şi simplu pe wc, în timp ce maică-sa se tot foia prin faţa uşii şi bodogănea ca pentru sine. Eheee, păi dacă la unu te porţi aşa, eu care te-am crescut şi pe tine şi pe frate-tu şi mai lucram şi zi lumină...De aici însă probabil că adormise pentru că s-a trezit când maică-sa spunea ceva de nişte zacuscă. A tras apa la wc să arunce orice urmă de somn şi împotriveală şi a deschis uşa. Din prag, s-a mai văzut o dată. Eşti urâtă, fă! şi-a spus cu buzele crăpate şi a dat să-şi caute un ruj în geantă. Doar pamperşi şi şerveţele umede. Hai, ia copilul şi du-l în parc, ce tot cauţi de nu pleci odată? Şi până să zică ceva, s-a trezit că buzele, aşa crăpate şi uscate cum erau, s-au deschis şi au scuipat afară, printre dinţi îi căutam o căciuliţă, să nu-i fie frig! 

Mirosul de găinaţ se amestecă cu cel de ţigară şi de toamnă. Cu îndrăzneala celei care se ştie scoasă din joc, se lasă cu totul pe spătarul găinăţat şi cu o mână pe căruţ ca pe un sceptru,  îşi plimbă privirea pe tipul cu mocasini. Arată bine. Sub tălpile lui, frunzele icnesc de toamnă şi durere. Se uită la ea fără să se oprească şi zâmbeşte, iar ea simte că zâmbetul s-a oprit acolo, chiar deasupra căruţului şi dă să intre sub păturica cu michimauşi. Cu mâinile scotoceşte după puiul de om, îl ia în braţe şi şi-l lipeşte tot de ea să nu care cumva vreun zâmbet străin să-şi mai poată face loc între ei doi.

O pală de vânt ridică două, trei frunze şi le aruncă sub banca cu spătar murdar rămasă acum goală. Cu copilul în braţe, împinge cu o mână la căruţ. Iar de sub păturica cu michimauşi, i se arată un zâmbet şi o bucată de viaţă pe care le ţine la un braţ distanţă. Goofy! aşa îl chema pe câinele prost. Ai auzit, puiule?! Mami şi-a adus aminte! O picătură de ploaie cade de sus ca un sinucigaş. Deschide geanta şi începe să caute căciuliţa. În locul ei, degetele apucă şi scot la lumină un ruj. E roz ca un stol de flamingi.
vineri, 25 septembrie 2015

Am uitat-o

La primele picături de ploaie, eram deja în stradă, cu spatele la intrarea în bloc şi privirea înainte către staţia de troleibuz. Lasă că nu o să ne topească până la şcoală, îi zic, gândindu-mă că n-are rost să ne întoarcem acasă după umbrelă. Oricum la prânz urma să o iau eu şi puteam veni echipată cum trebuie în caz că ploaia se decidea să rămână.

Şi s-a decis. Ba chiar a fost atât de convingătoare că în nici zece minute tot gardul şcolii era acoperit de umbrele şi mâini care se agitau frenetic, întinzându-se către copiii jilavi pe care încercau să-i atingă printre zăbrele ca şi cum ar fi vrut să-i smulgă dintre picuri şi bălţi. Noi avem punctul nostru de întâlnire. La gard, dacă s-ar putea lipită de gard, căci ultima dată ai stat un metru mai în spate şi nu te-am văzut, mami! Dar cum să stai locului şi să aştepţi când vezi curtea şcolii străbătută de un mic pârâiaş format de ploaie în care zeci de picioruşe se scăldau mai mult sau mai puţin de bună voie? După zece minute, mi-am luat inima-n dinţi şi am părăsit gardul, fără însă să-mi iau vreo secundă privirea de la aleea pe unde ştiam că urma să apară. M-am lipit de un grup de părinţi şi împreună am obţinut bunăvoinţa gardianului să intrăm în curte şi să aşteptăm copiii chiar la intrare, cu umbrelele deschise. Şi am aşteptat. Şi am tot aşteptat. După un sfert de oră, o văd cum răsare din spatele meu, udă leoarcă, cu hainele lipite de ea şi cu apa băltind în pantofi. M-ai uitat! Încerc să înţeleg cum naiba a fost posibil să treacă pe lângă mine fără să o văd. Nu înţeleg. Nici până acum. Dar nu-i nimic, nu-mi fac griji că va rămâne cu traume de la mine pentru că azi s-a trezit lăsată de-a binelea la şcoală.


Imaginaţi-vă următoarea situaţie. Sunteţi la birou când ţâr, ţâr telefonul. Pe ecran, număr necunoscut. La capătul firului, copilul cu o voce uşor panicată: mamaa, te sun de pe numărul portarului de la şcoală. Ştii ceva de Mia (asta e bona)? Trebuia să vină de o oră şi nu a ajuns! Linişteşti copilul că probabil s-a încurcat şi bona în orar (Ana are trei zile când iese la o oră şi două când termină la alta), îi spui să rămână cu portarul, linişteşti şi portarul şi-i spui să rămână cu copilul şi începi să cauţi bona. Care nu e de găsit. Acasă nu-i, pe mobil nu răspunde, soţul nu ştie nimic decât că spre unsprezece şi ceva era încă vie. Suni copilul şi-i spui să o aştepte. Aştepţi şi tu un semn, ceva. Până la urmă suni din nou pe mobilul bonei care răspunde calmă. Aloooooo?! Aţi ajuns? Sunteţi bine? Aţi luat copilul? La fel de calmă: e totul în regulă. Am uitat şi eu, nah, ce să-i faci, se mai întâmplă! Păi şi nu mă sunaţi şi pe mine să-mi spuneţi că e ok, că aţi recuperat-o, că n-aţi păţit ceva? V-aş fi sunat de acasă, că acum sunt în autobuz şi e aglomerat. Până la urmă, se sesizează Ana şi mă sună ea când ajung acasă. Acum am ajuns. Am coborât la altă staţie decât trebuia. Mia s-a zăpăcit rău pe ziua de azi. Lasă că vine weekendul şi are timp să se restarteze. Iar eu cred că trebuie discut cu consortul şi să-i facem şi Anei un rând de chei.

miercuri, 23 septembrie 2015

Atelier de scriere creativă

Despre Motanov nu ştiam nimic. Nici că este numele unei aşa zise academii pentru oameni mici, nici că-şi trage denumirea de la un motan mooov, nu-i evident?!, după cum îmi zise Ana şi nici că o să-mi facă program în fiecare zi de weekend timp de cinci săptămâni.

Să vă spun ce am făcut: am înscris copila la un atelier de scriere creativă. Vă întrebaţi probabil ce naiba m-a apucat, că parcă nu eram genul mazochist care să alerge sâmbătă şi duminica pe la activităţi extra şcolare. Pur şi simplu mi-a plăcut ideea acestui atelier care departe de a-şi propune să-i facă pe toţi scriitori (slavă domnului!), încearcă în primul rând să-i ajute să citească cât mai mult şi mai pe urmă să-i înveţe cum să scrie în funcţie de genul literar ales şi de publicul ţintă. Totul, învelit în imaginaţie şi mult, mult umor. Pentru că iată ce se spune în prezentare:

Copiii vor intra în jocul nostru pentru că toate aceste forme ale scrisului (blog, jurnal, eseu, interviu, scenariu, etc) vor avea un fond imaginar, captivant- blogul unui extraterestru, interviu cu un personaj preferat, poemul unui robot albastru, scenariu cu fantome şi aşa mai departe


Habar nu am dacă Ana are sau nu talent la scris. Ştiu însă un lucru: de foarte multe ori se cenzurează la compuneri pentru că unu, îi e frică să nu fie certată la şcoală că sare calul (şi poate că îl şi sare câteodată) şi doi pentru că i se pare greu să pună pe hârtie tot ceea ce are în cap într-o manieră atractivă şi logică. Aşa că de multe ori uită de unde a pornit şi unde vrea să ajungă. Compunerile ei au însă poantă. Uneori chiar bună, dacă ţinem cont de faptul că are doar zece ani.

Cu cititul, hai să zicem că suntem în trend. În ăla cu copiii care citesc doar după reprize de pisălogeală şi doar dacă e o carte scrisă de Roald Dahl sau de unul asemănător. Aşa că trag nădejde cu atelierul ăsta să se mai schimbe un pic lucrurile, mai ales că pe site, apetitul pentru citit este primul lucru pe care şi-l propune Adina Rosetti, cea care ţine aceste cursuri. Ea e de altfel un alt motiv pentru care am decis că merită să ne sacrificăm un pic din weekenduri. Nu o cunosc personal, dar ce am citit mi-a plăcut. Vă recomand Domnişoara Poimâine şi Joaca de-a Timpul.

Poate vă întrebaţi ce părere are şi Ana. Ar însemna să vă mint în faţă dacă v-aş spune că a sărit în sus de bucurie când a auzit ce i-am propus să facă weekend de weekend, în următoarele cinci săptămâni. Totuşi, nu a sărit nici ca arsă cum m-aş fi aşteptat. I-am deschis site-ul şi am lăsat-o pe ea să citească prezentarea. A avut două obiecţii. Prima, legată de program: sâmbătă şi duminică între trei şi cinci, între 26 septembrie şi 25 octombrieee?! Hai măi, mamaaa! După care, şi-a dat totuşi seama că în intervalul acela orar oricum nu făcea mare lucru, poate se uita la desene sau asculta muzică. Aşa că mai degrabă eu voi fi victima colaterală a lui Motanov, căci eu mai aţipeam câte puţin în după-amiezile de weekend. A doua obiecţie a fost cea legată de teme. Pentru că se dau teme. Nu de sâmbătă pe duminică (cel puţin aşa sper, eu am întrebat şi mi-au spus că nu), ci de la o săptămână la alta. Dar oricum, sunt teme. Care se adaugă la teme. Sper doar să fie amuzante, moment în care nu mai sunt percepute ca atare, ci ca nişte înlocuitori distractivi pentru serialele şi desenele de la televizor.

Pentru orice alte detalii, puteţi să aruncaţi o privire pe site-ul Academiei Motanov. Vă ţinem la curent cu ce se întâmplă. Am înţeles că dacă vor, copiii îşi pot face şi un blog unde să-şi scrie temele de la atelier. Mă gândesc să o las în locul meu din când în când. Mai ştii cum face traficul să crească!


luni, 21 septembrie 2015

Cum poţi deveni mai fericit

Dragii mei, dacă vreţi să aflaţi cum puteţi să vă ajutaţi să fiţi mai fericiţi, se pare că oamenii ăştia de la Institutul pentru Fericire au o soluţie. Şi nu, nu presupune nici să beţi apă plată cu lămâie pe stomacul gol, nici să treceţi doar pe fructe şi legume sau să staţi cinci minute în cap în fiecare dimineaţă, ci să mergeţi la o conferinţă. Cică japonezul din imagine ar avea o soluţie. Adevărul este că în toate pozele pare foarte vesel. Anyway, vă las mai jos comunicatul de presă trimis de organizatori şi vă spun că dacă vă decideţi să mergeţi, am de dat o invitaţie de o persoană.

Pe 22 și 23 septembrie va avea loc workshop-ul Managing Happiness and Resilience cu Eiji Han Shimizu. El este trainer certificat Search Inside Yourself, Google based company și specializat în psihologie pozitivă prin cel mai bun program la nivel mondial numit Masters of Applied Positive Psychology de la University of Pennsylvania, scriitor și producătorul Happy Movie - cel mai titrat documentar despre fericire din lume, fiind în același timp și cel mai downloadat documentar de pe iTunes. Eiji a mai fost prezent în România la Conferința despre Fericire în anul 2013, unde a susținut cel mai îndrăgit workshop din cadrul evenimentului.

Pe scurt, Eiji e un om tare fain, care îmbină în mod creativ spiritualitatea cu știința și suntem tare bucuroși că am facilitat venirea lui în România și organizarea workshop-ului care va aduce multă valoare tuturor celor care participă. 

Mai multe detalii despre eveniment, găsiţi aici.  

Cu invitaţia,voi spuneţi că vreţi şi de ce vreţi şi eu vă anunţ mai spre seară, cine merge, în funcţie de motivaţia voastră. Puteţi să lăsaţi comentariul sau aici sau pe pagina de fb a blogului. 
joi, 17 septembrie 2015

"Cum încărunțește o blondă"

Nu este o întrebare și nu, nu este despre mine. Ci despre ea. Cartea Adrianei Bittel. O carte de o frumusețe absolută. Dacă nu s-ar întinde în fața mea o pagină albă ce mă trage parcă de mânecă să mai povestesc, cred că m-aș opri aici cu descrierea și v-aș invita, ba nu, v-aș ruga de-a dreptul să o citiți. Pentru că este una din cele mai frumoase cărți de povești despre oameni și vârste. Chit că e vorba de o femeie pe patul de spital care nu se poate împiedica să se gândească la ce vraiște trebuie să fie acum în bucătăria ei, la o fetiță ce fuge de acasă spre necunoscutul care o duce într-o curte din mahalaua bucureșteană printre pepeni și puradei, la o tânără ajunsă la Paris doar pentru a respira în voie sau la o bătrână care își simte vârsta și se sperie de ea ca de un necunoscut intrat pe nepusă masă în viața ei, cartea aceasta este pur și simplu frumoasă. Pentru cei iubitori de București, este o călătorie printre ani și anotimpuri, printre mirosuri de străzi și parcuri, printre lumea unui a fost odată spre care tot întorci capul ca și cum te-ai simți urmărit, fără să te deranjeze în vreun fel.

Este o carte despre femei și despre vârste. Nu numai ale lor, ci și ale orașului. Cu un comunism ce se declină în cozi la carne, praf și halate de molton, în replici și stereotipii de limbaj ridicate la rang de ticuri verbale, cu imagini în alb și negru în care sentimentele capătă parcă și mai multă culoare, cu familii unde cultura transpare prin inteligența umorului și vioiciunea schimburilor de replici. O carte despre existențe mici și banale, cu întâmplări ce capătă importanță doar pentru că sunt ale noastre, ale tuturor. O carte unde trecutul- fie că este vorba de copilărie, de Ceaușescu, de Holocaust, de naționalizări sau de demolări, de bunici de demult, de amanți sau pur și simplu de anii ce trecură- își face loc cu grație și umor, construindu-se într-o suită de povestiri de sine stătătoare ce se învârt în jurul unor personaje feminine care aleg pur și simplu să trăiască sub ochii noștri.

Cum încărunțește o blondă? Dureros de frumos, dacă este să mă iau după scriitura Adrianei Bittel. Mulțumesc prietenei de mi-a dăruit cartea. O idee extraordinară de cadou. Mai ales pentru blonde.


marți, 15 septembrie 2015

După Bretania

M-am retras în bucătărie și, în miros de ceai şi-n susurul unor cartofi ce fierb domol pe aragaz, încerc să mă duc cu gândul înapoi. E absolut de necrezut cum doar câteva ore dintr-un prezent ce se anunţă continuu şi care rimează cu şcoală, muncă, alergătură, reabilitare termică, muncitori, balcon ce trebuie închis (deşi nu vreau asta), perfectul compus în miros de vară cu accente franţuzeşti se tot duce în urmă până la dispariție. Mă agăț de el și-l trag spre mine cu furia celui care vrea să apuce amintirile şi să-şi bage nasul în ele ca-ntr-o pânză îmbibată cu eter care să-l ducă încet spre cât mai departe de prezent.

După opt zile de Bretania, am luat-o către Reims, în Champagne, unde urma să stăm trei zile. Alegerea nu a fost întâmplătoare. Oraş frumos pe dinafară, cu catedrală măreaţă şi plutind în mijlocul unor mări de viţă de vie, la vreo oră şi ceva de Paris şi două de Charleroi-ul de unde urma să ne luăm zborul spre casă, Reims-ul este pentru mine un fel de madeleină proustiană. Când am ajuns acolo în prima seară, mult mai târziu decât sperasem după ce am pierdut vreo două ore şi ceva în traficul din jurul Parisului, am început să-i alerg pe ai mei prin oraş, precum câinele care-şi trage ca nebunul stăpânul, amuşinând pe la colţuri, înnebunit de mirosurile cunoscute. Cu singura diferenţă că eu mergeam cu bărbia în sus şi ochii roată în jur, în căutare de străzi cunoscute, de locuri bătute, de amintiri ce urmau să mi se pară, trei zile de-a rândul că se desprind fantomatic de pereţi, că ies de pe faţade, că se aud pe la colţuri. Aici, pe treptele de la bazilica Saint Rémi, îmi dădeam întâlnire cu prietenele mele; la cafeneaua asta am fost cu colegii de la Radio France; aici am fost să-mi cumpăr primul meu afiş cu Depeche Mode, acolo începuse să ningă-n noiembrie când am ieşit din restaurant.

Acum 17 ani, aici mă vedeam cu fetele mele să mergem apoi în oraș

vineri, 11 septembrie 2015

Bretania, Morbihan

În dimineaţa celei de-a cincea zi în Bretania, cerul s-a răzvrătit şi lăsat parcă cu totul peste coaste şi case, a dat drumul la o perdea de apă ce avea să ne însoţească practic până aproape de plecarea din Franţa. Sub nori şi picuri, ne-am urcat în maşină şi am părăsit coasta de Nord bretonă cu destinaţia Golful Morbihan şi al său Vannes. Pentru că distanţa între cele două puncte era suficient de prietenoasă, am decis că e momentul să facem şi ceva pentru copil. Până atunci am amuzat-o şi noi cum am putut: ba o îngheţată, ba o clătită d-aia locală, ba un mers pe plajă, ba un moment de răsfăţ cu pisica gazdei. Dar nimic concret cum şi-ar fi dorit ea. Iată însă că soarta i-a surâs şi pe drumul spre Vannes ne-a ieşit în cale Parcul zoologic de la Bourbansais.

Castelul de la Bourbansais
Adevărul este că grădinile astea zoologice au darul să salveze de multe ori situaţiile dramatice în care odrasla, cu lacrimi şiroind până la cot, încearcă să-ţi aducă aminte cât de crunt este să fii mic şi târât cu de-a sila printre monumente şi peisaje. Cum o grădină zoologică este de multe ori mai ieftină decât un parc de distracţii, am optat pentru nişte ore petrecute printre girafe, maimuţe, suricate şi fel de fel de orătănii pe care copiii le puteau hrăni cu popcorn cumpărat la intrare. Spre deosebire de multe alte grădini zoologice de care am beneficiat în ultimii ani din motivele enumerate mai sus, cea de la Bourbansais propune un pic mai mult. Un castel din secolul XVI ce poate fi vizitat pentru un ban în plus, nişte grădini minunate, reprezentaţii cu păsări de pradă şi câini de vânătoare-  toate în mijlocul unui domeniu impresionant din inima pădurii. Există şi un loc de joacă din cel clasic cu gonflabile şi leagăne, este şi un restaurant cu mâncare corectă şi preţuri ok şi bineînţeles un magazin cu suveniruri de unde ne-am întors cu o suricată de pluş care, odată ajunşi la Bucureşti, s-a adăugat grupului celor cinci pufoşi cu care copila se încăpăţânează să doarmă în fiecare seară. Vedeţi că biletele se pot cumpăra şi online, iar ca timp, merită să petreceţi câteva ore bune. Noi am stat cinci ore şi nu am ajuns la locul de joacă pentru că a început să plouă.

Reprezentaţia cu câini de vânătoare

joi, 10 septembrie 2015

Bretania, "mon Armor"

Mă gândesc cum să încep şi parcă orice început este prea stângaci pentru câte ar fi de spus. De povestit, hm, nici nu mă încumet să mă gândesc la cuvântul ăsta. Ar trebui să încep cu a fost odată o fetiţă care la nici jumătate de an după revoluţie a ajuns pe marginea unui lac, în Franţa, cu un grup de copii români, douăzeci de dolari în buzunar şi mulţi francezi în jur, veniţi într-o tabără de vară. Ăla a fost, cum s-ar spune, doar the beginning of a beautiful friendship. Dar, ca un val care tot sapă şi sapă, făcând cărare în nisipul de pe mal, împregnându-l până la dispariţie, Franţa asta -cu tot ce are şi ce n-are- a săpat până a-mi face, cel puţin pe dinăuntru,  un scop în a o stăpâni, măcar cu mintea şi cu vorba, căci, ca şi nisipul, eu sunt cea care mă dau la o parte şi mă las călcată în picioare, iertându-i tot de bucuria revederii.

Nu o mai văzusem de mulţi ani. E drept, am mai fost acum câţiva ani la Paris. Doar acolo şi în mare, pentru Disney. Dar eu altceva aşteptam de la ea. Ştiam ce poate, ştiam ce să-i cer. Miros de baghetă caldă şi de asfalt curat, spălat de ploaie. Puzderie de sate aruncate ici, colo, pe câmpuri cu vaci şi cer prăvălit parcă peste acoperişuri. Şuete la colţ de stradă purtate cu bicicleta la picior şi punga cu croisante în braţe. De-ai lui Dupont şi Durand. Mulţi dintre ei în vârstă. Îi vezi după părul grizonat. În rest ils se portent bien, voyons! Normal, nu stau să vadă de nepoţi, ci pleacă în excursii în Portugalia şi Irlanda. Turle de catedrale care împung de multe ori cu obrăznicie liniştea ce roieşte în jurul lor, spartă doar de clopote şi vorbă graseiată. Mirosul de Channel şi dezinfectant ce luceşte pe podele din magazine dis de dimineaţă. Castane. Şi frunze îngălbenite treptat. Acolo toamna vine pe furiş, se strecoară, dă o raită, se mai odihneşte şi iar atacă într-o nebunie de eşarfe care cresc la gâturile francezilor odată cu primele zile mai reci.

Aveam şi eu două eşarfe în bagaje, băgate printre emoţii şi griji. Griji că o să fim morţi de oboseală cu un avion luat în zori, până la Charleroi, şi apoi mers întins cu o maşină închiriată, până într-un sat de lângă St Malo. Emoţii că dacă alor mei nu le va plăcea? Ştiam că vacanţa asta era pentru mine. Mi-am asumat-o de la început, de fapt, mi-am revendicat-o de-a dreptul, avertizând infanta că în Bretania e posibil să se plictisească, dar că nah, se mai întâmplă. Aşa a şi fost, asta dacă vă tentează destinaţia asta ca distracţie pentru cei mici. În schimb, pentru voi, cei mari, e ca şi cum, odată ajunşi pe coasta bretonă, aţi fi împins o poartă către o altă lume, cu peisaje de o frumuseţe atât de brutală că tot ce poţi face este să le admiri cu respiraţia tăiată, fără însă să îndrăzneşti cel mai mic gest de apropiere. Pur şi simplu stai şi te bucuri că viaţa te-a adus să vezi un loc ca ăsta, dureros de  imposibil de îmblânzit.

Noi am stat opt zile cu totul. Patru lângă St Malo, principalul port din nordul breton, celebru atât pentru frumuseţea vechilor ziduri care îl înconjoară cât şi pentru fluxul cel mai spectaculos din Europa. Pentru copii, există aici un trenuleţ cu care vă puteţi învârti prin staţiune, o gelaterie celebră în toată regiunea şi un acvariu cu pereţi de sticlă. Pentru noi, aici este unul din cele mai frumoase apusuri de soare. Cel cu care ne-a întâmpinat Bretania în prima noapte petrecută pe coastele ei.

St. Malo la apus

După St. Malo, periplul breton l-am continuat cu Dinan, un orăşel medieval, port la Rance, considerat altădată ca punct strategic pe ruta comercială dintre Normandia şi Bretania. Situat pe o colină de unde străzile alunecă brutal către apele râului Rance, Dinan este exact ca o bijuterie de pe vremuri. Neaşteptat şi inedit, răspândind un puternic parfum de altădată.

Pe străduţe, prin Dinan
La vreo două ore de mers cu maşina de Dinan, se află unul din principalele puncte de interes pentru oricine ajunge în zonă: Mont Saint Michel. Cum informaţii despre el există peste tot, o să vă spun doar atât: că vara se poate vizita şi pe nocturnă. Avantajul major este că dacă ajungeţi în zonă după orele 19h, parcarea este gratuită şi veţi economisi destul de mulţi bani. Biserica se vizitează până târziu (atenţie că în interior au fost gândite fel de fel de efecte sonore şi vizuale, foarte faine, dar care i-ar putea speria pe cei mici), cu o pauză de vreo oră, parcă între 17h şi 18h. Şi apropo de pauze. Cred că ăsta este marele minus al Bretaniei şi în general al Franţei pitoreşti şi rurale. Dacă Parisul respiră parcă prin cârciumile şi bistrourile lui, restul Franţei este de o cuminţenie şi disciplină exasperantă când vine vorba de programul de masă. Adică, şi acasă şi pe stradă, aici, în Bretania, se mânca până-n douăsprezece la prânz şi între şapte şi nouă seara. Atât. Clar?! Nu numai că nu te mai serveau între alte ore, dar la prânz închideau prăvăliile cu totul şi plecau acasă. Nu vreţi să ştiţi câte sandviciuri şi pizze am ajuns să mâncăm pentru că ajungeam invariabil după nouă seara să ne aşezăm la o masă. Într-un fel a fost frustrant. Într-altul, a fost mai bine pentru că preţurile nu sunt deloc prietenoase. Există însă şi alternative foarte gustoase şi cât de cât rezonabile şi anume galetele. Un fel de clătite din făină neagră care pot fi umplute cu tot felul de chestii, de la şuncă până la ou ochi, salată, ciuperci, sparanghel, anghinare. Sunt săţioase, foarte gustoase şi costă în jur de 7 euro. Dar tot până-n nouă seara trebuie să le comanzi.

marți, 8 septembrie 2015

La Marea Neagră

Sunt într-un tren burdușit de lume și de bagaje. Mă uit la domnul care se rățoiește nervos în ușa compartimentului, ascuns aproape cu totul în spatele unui geamantan uriaș de care vrea să scape cu orice chip. De cinci minute țipă în continuu să mi se facă, dom'le, și mie loc să-mi pun valiza, chiar dacă ar trebui să ne ținem cu toții rucsacurile în brațe. Mă ofer să i-o țin eu la picioare, numai să tacă. Nu tace. Trenul pornește cu o hurducătură și o ia alene pe șine. Patru ore și jumătate. Atât avem de stat printre oameni și bagaje ca să ajungem din București la Neptun. Ea a vrut-o. Eu am ascultat-o. Acum mă legăn fără să vreau în zgomot de roți. Încerc să mă gândesc la ale mele. Ne-am luat câte o revistă din gară. Aflu că s-a căsătorit Adela Popescu. Am uitat cu cine. Ea moșmondește la niște plastilină primită cadou cu revista. Vrea pipi. Nu are unde. Trenul vine de la Oradea burdușit de lume și bagaje, cu toaletele defecte și ferecate. Mă ia de mână. Simt cum nu mai poate. De nerăbdare și de pipi.

marți, 1 septembrie 2015

Mâine plec din nou

M-am întors. De fapt nu, am venit, pentru că încă nu pot să mă desprind. Nici nu mă lupt, am mai trecut prin asta, știu cum e, știu ce mi se întâmplă. Stau cu buzele lipite și refuz să dau drumul la aer, îl țin acolo, cât mai mult și mai adânc și mă uit pe dinăuntrul meu, ca într-un acvariu tapetat cu amintiri. Nu mă gândesc, nu mă întreb. Aștept doar să treacă și respir pe interior. Încă nu pot da drumul la poveste. Va veni și ea, dar nu vreau să o grăbesc. Nici pe mine. Acum că am plecat de acolo, din Bretania, o să mai plec o dată. Mâine. La mare. A noastră. Nu o vreau, nu-mi trebuie, dar o să o fac. Pentru ea, cea care de când am venit mă tot ia de mână și-mi spune șoptit cu înțelepciunea celor zece ani ai ei "of,of, sărăcuța de tine". Și știu că asta este soluția. Să ne urcăm în tren și să ne ducem. Nu trebuie să stau, nu pot să mă uit pe dinăuntru, ci e musai să plec, să o iau înainte, să înșel amintirile cu altele noi, mai proaste, mai nătângi, mai pline de asperități, mai zgomotoase, mai degeaba, dar așa se face. Am mai făcut-o.

Chiar în seara asta, mama mi-a spus că pierd viață tot comparând. Câștig aer în schimb. Nu de expirat, ci doar de inspirat. De umplut acvariul cu pereți de sticlă prin care văd altceva decât ce e în jur. Mă văd pe mine, așa cum sunt. O naivă ce face și desface bagaje, veșnic în mișcare, veșnic disperată de atâta căutare. Îmi zicea verișoară-mea că la patruzeci de ani, în sfârșit ajungi să știi ce-ți place. Dar oare ajungi să te și saturi? Eu sunt o nesătulă. Și o fricoasă. Poate de aia nu am plecat cu totul în Franța. De frica de a nu fi până la urmă dezamăgită. Ca într-o relație unde te oprești ca nu cumva să strici ceva. Rămâi cu o secundă de perfecțiune și cu tot aerul nerespirat din spatele buzelor.

Așa că mâine plec. Din nou. Cu buzele strânse și inima lăsată pe acolo. Dar cu Ana. Plec când de fapt nu aș vrea decât să mă întorc. Am mai făcut-o, știu cum e, știu ce mi se întâmplă. Așteptați doar să-mi treacă.
Pe coasta bretonă


 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes