joi, 31 decembrie 2015

O sufragerie mare și un sertar plin

– Auzi, vezi că de Revelion venim peste tine!

Așteptam cu sufletul la gură să-i aud reacția, ca în adolescență când o sunam să-i spun că în noaptea aia nu vin acasă.

– Bine, mamă, veniți, ce să zic acum.

Mama niciodată nu a zis nu. O simțeam însă din voce când era de acord cu ideile mele. De data asta, dincolo de oftatul care însemna strânge covoarele, pune masa, șterge, curăță, lasă televizorul, du-te la cumpărături, zâmbetul venea până la mine, în sufrageria mea prea mică pentru a strânge oameni la un loc.

Așa că, anul ăsta, am luat-o înapoi în timp. Și m-am dus așa, agale, până în anii cu sufrageria maică-mii plină ochi de oameni într-un du-te vino nebun, de tăvi cu pizza făcute din te miri ce și mai nimic; de copii ce eram, ne mulțumeam cu o sticlă de Cola și câteva țigări vândute la bucată.

După care, într-o zi, sufrageria s-a golit. Pentru mama – de tata și de mine. Pentru mine – de copilărie și de primii ani de după. I-am lăsat acolo, anii, i-am împrăștiat prin toate camerele, i-am adunat într-un sertar prin care m-am apucat ieri să scotocesc în căutare de mine cea de altădată. Am profitat că toți ai mei erau care de care mai ocupați cu trebăluitul pentru petrecere și m-am lăsat în cădere liberă printre scrisori, poze și jurnale. M-am gândit să le iau cu mine, dar mi-am dat seama că locul lor e acolo, în sufrageria de la mama. Acolo unde, anul ăsta, ne adunăm iarăși cu toții. Ăia de am fost odată mici, de multe ori proști, de și mai multe ori egoiști, dar de cele mai multe ori împreună. Sigur, nu e de ajuns să iei timpul între degete și să-l modelezi ca pe un aluat ca să-i redai perfecțiunea. Nu vom fi toți, așa cum eram acum mai bine de douăzeci de ani. Fetele mele nu pot veni, alții s-au înstrăinat și unul a plecat printre umbre. Dar diseară, mă voi gândi la ei. Pentru că în sufrageria de la mama, noi am stat laolaltă. Așa am crescut.  Și, deși orice ai face nu poți lua timpul între degete ca să-l modelezi precum o bilă de aluat, diseară o să-i sărbătorim trecerea,  aducându-ne și copiii în sufrageria lui a fost odată.


Ce-mi doresc pentru 2016? Să fim sănătoși. Cu toții. Și mai vreau o sufragerie mare. Și într-o zi, să mă sune și pe mine Ana ca să-mi spună auzi, vezi că de Revelion, venim peste tine! Și mai vreau să  am și eu puterea să strâng covoare, să pun masa, să șterg, să curăț, să las televizorul și să mă duc la cumpărături, cât ea stă și se caută pe sine într-un sertar plin cu amintiri.

Un an bun vă doresc și prieteni buni!
joi, 24 decembrie 2015

Pauză de confidenţe

Există pe lumea asta momente făcute parcă să fie înhăţate şi stoarse apoi de tot ce au mai bun, precum o portocală de suc. Clipe speciale care plutesc în jurul tău şi pe care e suficient să le împingi cu un bobârnac către cei  pe care ai vrea să-i ai aproape. Clipe pe care stă scris mare: îmi pasă de tine şi vreau să ţi-o spun!

Din păcate însă, există printre noi şi oameni care oricât s-ar strădui, oricât şi-ar propune, nu reuşesc să vadă în aceste momente mai mult de o acumulare de timp la fel ca şi alte acumulări de timp. Şi atunci le lasă să treacă, petrecându-le doar cu privirea şi cu un fluturat prietenos din mână. Asta nu înseamnă că nu şi-ar dori sau că nu se bucură când se holbează la astfel de clipe aparte, doar că nu ştiu ce să facă cu ele. Eu sunt o astfel de persoană. Să vă explic. Suntem în perioada aceea din an – şi nu sunt multe ca aceasta – când oamenii dăruiesc atenţie şi aşteaptă la rândul lor atenţie. Ce fac eu? Nimic. Exact. Ni-mic! Eu doar mă mir când văd că alţii nu sunt ca mine, mă bucur pentru ei, mă gândesc apoi că de mâine ar trebui să învăţ să fac şi eu la fel – şi până dimineaţă uit. Tocmai am primit pe mail o felicitare de la o persoană cu care mi-aş dori mult să continui să colaborez. Credeţi că i-am răspuns? Nu, pentru că, într-un prim stadiu, îmi doresc să-i scriu ceva chiar frumos, să prind o clipă specială şi să o împing spre ea. Apoi mă iau cu altele şi de obicei sfârşesc pe ultima sută de metri să scriu pe fugă, în metrou, de pe telefon un mulţumesc, asemenea! 

Cred că aş fi cea mai îngrozitoare secretară cu putinţă. Şi nu e vorba de cafele; alea ar fi singurele care, cu ajutorul unui filtru, ar avea şansa să-mi reuşească. În rest însă, vă garantez că nicio hârtie sau document nu ar rămâne la locul lui, nicio invitaţie nu v-ar ajunge la timp, felicitările de Crăciun sau de Paşte ar zace probabil până la anotimpul următor într-un fund de sertar – și evident că nu voi mai şti în care.

Recunosc, nu ştiu să cresc relaţii. Nu ştiu să mă organizez să profit de momente atunci când ele mi se arată, astfel încât să reuşesc să trimit clipele speciale către cei pe care vreau să-i ţin aproape. Eu niciodată nu voi fi cea care îşi aduce aminte de ziua ta de naştere, care va şti să trimită o cutie de ciocolată colegei care tocmai s-a căsătorit, care va posta un buchet de flori pe pagina ta de Facebook ca să te felicite că ţi-a intrat copilul la facultate. Eu sunt cea care doar se va gândi la toate cele de mai sus şi apoi, până se va dumiri, momentul va dispărea luat de timp şi de alţii.

De câteva zile, tot netul zdrăngăne armonios în sunete de zurgălăi şi peste tot se arată felicitări cu brazi şi copii, cu urări în dreapta şi-n stânga. Eu am uitat să-i fac copilului poza astăzi la serbarea de Moş Crăciun. M-am luat cu poezia ei şi clipa s-a dus. Mă întreb de multe ori cum poate cineva ca mine, care poate ţine minte orarul Anei, temele de pe toată săptămâna, lista de piaţă şi programările la doctor, interviuri şi zile de conferinţă, să uite să scrie o felicitare sau să strângă o mână atunci când momentul este propice şi la îndemână. Probabil că este o chestiune de organizare şi de priorităţi pe care fiecare ni le ordonăm în minte mai bine sau mai rău. În cazul meu, mai rău.

Îmi tot spun că va veni ea și ziua aia în care voi avea un colț al meu cu birou cu o floare pe el și o ceașcă de cafea cu farfurioară asortată, cu sertare ordonate în care să-mi țin agende cu coperți cartonate, d-alea frumoasele cum sunt pline acum librăriile. În dreapta voi avea un teanc perfect ordonat de hârtii pentru scris, lângă el un set de creioane ascuțite așezate într-un pahar înalt de sticlă cu irizații bleu ciel. Și biroul meu va fi în dreptul unei ferestre largi, cu pervaz plin de ghivece mici cu violete mov și roz, pe care le va mângâia discret o perdea de un alb rozaliu, sau poate doar albă, care mă va feri de privirile curioase ale trecătorilor. Și atunci, la biroul ăsta care va fi doar al meu, în ora aceea care va fi doar a mea, o să stau să prind clipele și să le storc de urări, felicitări, răspunsuri și cuvinte precum faci cu sucul unei portocale.

Dar nu astăzi. Astăzi, sunt tot eu. Uituca, împrăștiata. Aia fără birou și timp. Mare noroc că am ridicat ochii și am văzut cum momentul plutea agale către mâine.  Sigur, m-a ajutat şi mailul ăla (la care, apropo, tot n-am răspuns), şi mi-am dat seama că mâine probabil nu ne vom vedea pe aici. Aş vrea deci să vă urez tuturor Crăciun fericit şi să vă mulţumesc că-mi sunteţi alături – chiar aşa, cu toate defectele mele. Şi normal că pe alte bloguri sunt făcute felicitări speciale, şi normal că eu nu am ştiut a mă organiza din timp; aşa că, dacă vreau să nu vă urez toate cele bune după anul nou, o să vă rog să vă mulţumiţi cu felicitarea de mai jos (măcar e drăguţă, nu?).

Sursa: forwallpaper.com
miercuri, 23 decembrie 2015

Manuscrisul fanariot

Cred că bătuse de miezul nopții când am întors și ultima filă a cărții care m-a ținut de mână în ultimele săptămâni. Am închis ochii odată cu cartea și mi-am adus aminte de o zi de toamnă târzie, cu soare molcom și frunze moarte. Eram în anul doi de facultate când profesorul Ștefan Cazimir a intrat în amfiteatru, ne-a pus să ne strângem lucrurile și să ieșim cu el în stradă, să vă duc să vedeți cu ochii voștri unde zace inspirația. A fost atunci un moment de revelație pentru mine, bucureșteancă get beget, crescută în buricul târgului, dar ignorantă întru totul când venea vorba de dedesubturile și cotloanele unui oraș care-mi servea mai mult de adresă decât de identitate. Undeva pe lângă fosta mahala a bisericii Lucaci, aproape de strada Parfumului, se află strada Anton Pann. Case dărăpănate pe care doar un ochi cunoscător știe să le vadă dincolo de realitate. Am stat acolo, ca niște copii cuminți, să ascultăm povești. Povești despre un București pe care îl vedeam povestit, desfăcut în bucăți ca pe un pepene copt și ne minunam ca proștii că parfumul de altă dată nu ne răzbise până atunci prin toate câte citisem. Acolo, la mormântul lui Anton Pann, Bucureștiul mi-a arătat o altă față.

De asta mi-am adus aminte aseară când am terminat de citit Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști. O carte care nu te mai lasă în pace, care te trage în ea precum nisipurile mișcătoare, care te duce la fund în măruntaiele unui București fanariot, o urbe haotică unde parfumurile orientale se împreună zgomotos cu duhoarea grea de noroi, sărăcie, țigănie, mâl și putrefacție. Totul însă se construiește armonios pe străzile din jurul mănăstirii Colțea, până sus la Mitropolie, peste Dâmbovița, până-n vârful turlei bisericii Radu Vodă, în curțile boierilor, în hanurile Șelari și Zlătari, învăluite în fum de ciubuc și muzici ce trezeau inimi și simțuri, între mlaștinile din jurul orașului, în prăvăliile din Lipscani, în curțile pline de țigani înrobiți, printre picioarele boierilor strânși la divan, sub fustele femeilor, printre cuvinte arhaice sau deochiate.  Printre toate acestea – o poveste de iubire. A croitorului grec, Ioanis, ajuns Leun, cu țiganca roabă Maiorca. În spatele ei însă, sau, mai bine zis, odată cu ea, se țese povestea de iubire a străinului pentru un oraș care îl prinde în mrejele lui, îl anihilează până la a-i da un alt nume – apoi îl naște din nou, îl prinde și-l asumă ca să nu-i mai dea drumul vreodată.

Manuscrisul fanariot este o carte cu gust, miros și culoare. Fiecare pagină te face să te lingi pe buze de gustul mirodeniile orientale, al covrigilor cu susan, al boabelor de năut dar și al ardeilor puși la uscat sau al zarzărelor din curțile oamenilor; fiecare pagină te îmbracă în șalvari, îți îndeasă pe cap turbane sau fesuri înfășurate în saricuri, îți așează la picioare mătăsuri colorate; fiecare pagină aduce până la tine, cititor, șoapte și țipete, blesteme și suspine, zgomote ieșite din pântecul unui oraș în care, dacă ești bucureștean ignorant ca mine, ajungi să-ți dai seama că stai ca-ntr-un cuib sub care nu știi ce se-ascunde.

E o carte pe care mi-ar plăcea să o știu recomandată elevilor de liceu, la orele de istorie. Nu doar pentru munca reală și uriașă de documentare pe care se sprijină, cât mai cu seamă pentru apropierea umană, organică de un oraș pe care mulți îl ignorăm din necunoaștere.



luni, 21 decembrie 2015

Un pic de Organik și un concurs

Eram acum vreo doi ani de zile în Belgia, la o prietenă. Și cum stăteam noi așa, la o șuetă, ca fetele, bucurându-ne că bărbații se retrăseseră la taclale, în grădină, iar copiii dărâmau o bucată de casă departe de urechile noastre, ajungem cu discuția și la eternele probleme muierești. Nu vă gândiți prea departe, e vorba de cosmetice. Că ia uite, dragă, îi zic eu, ce fain că tu n-ai riduri și că nici nu e nevoie să te machiezi prea tare și ce bine de tine că belgienii ăștia au farduri bune și chiar dacă nu au ei, Franța e atât de aproape. Ei bine, aveam să aflu cu stupoare că prietena asta nu folosea nu știu ce marcă de renume, ci doar produse cât mai naturale cu putință. Și când spun doar, apoi să știți că nu exagerez cu nimic. Cremele erau bio, săpunurile, șervețelele umede, produsele pentru copii, detergenții, deodorantele – ce mai, un întreg regat organic. Moment în care discuția a deviat spre ce altceva decât spre... bani.

Ia uite, dragă, ce fain că tu trăiești în Belgia și că la voi salariile sunt altele și că nu faci un efort considerabil să fii naturală din cap până-n picioare! M-a surprins din nou: efortul financiar nu era nici pe departe atât de mare pe cât credeam. Bineînțeles că aceste produse nu sunt la fel de ieftine ca cele bas de gamme din supermarketuri, dar au un avantaj. Drago, cu astea nu riști!, cam așa îmi zise amica cu pricina. Pe moment, m-am gândit că ok, într-o lume plină de poluare și de fel de fel de noxe, ce mai contează un paraben acolo. După care m-am întors acasă și într-o zi, am zis hai să văd totuși cât ar costa să-mi cumpăr măcar anumite produse pe care, atunci când le folosesc, să nu-mi tot repet precum o mantră nu te uita pe etichetă, nuuu te uitaaa pe etichetăăăă!

Am dat o căutare pe Google complet la întâmplare și am picat peste cei de la Organik. Doar văzându-le numele vă puteți da seama de ce am căzut direct peste ei (au un nume destul de la îndemână pentru cineva care caută produse ca ale lor). Revenind, aflați că m-am simțit ca-ntr-un butic cochet, plin cu fel de fel de nebunii care mai de care. Pe site se spune că „magazinul comercializează cea mai mare gamă de produse cosmetice naturale, produse de îngrijire personală certificată bio și produse ecologice pentru menaj și curățenie din România”. Și prețurile? Păi, take a look, ca să zic așa. Merită câțiva bani în plus ca să stai liniștită? Eu zic că da, mai ales că de fapt, am ajuns până la urmă să economisesc bani. Și asta pentru că, luând, de exemplu, geluri de duș și șampoane de la ei, am spălat și copilul cu ele, copil căruia, până atunci, îi cumpăram produse mult mai scumpe din farmacii, ca să fie cât mai naturale cu putință. Sigur există și gama specială pentru copii și bebeluși, există și fel de fel de farduri (de exemplu, eu sunt foarte încântată de BB cream-urile lor cărora le-am devenit fidelă de vreo doi ani încoace).

La plecarea din Belgia, prietena mea îmi făcuse cadou o loțiune cremoasă de duș de la Weleda. Foarte bună, mai ales pentru cele ca mine cărora li se descuamează iarna pielea, de la frig. O găsiți pe site, alături de alte mărci de geluri de duș. Cele de la Lavera, de exemplu, mult mai ieftine, sunt foarte ok, miros frumos (asta era una din problemele mele cu produsele naturale, mi se părea că nu au niciun chichirez fără parfum, dar m-am înșelat). Mai mult, în momentul de față, le găsiți și la promoție într-un pachet cadou, alături de un lapte de corp, la prețul de 49 de lei.

Uitați cum facem: dacă și așa vi se pare mult, treacă de la mine, vi le ofer eu gratis. Măcar să le testați. Cu ajutorul celor de la Organik, vă fac cadou o loțiune de corp cu vanilie și extras de cocos și un lapte de corp din aceeași gamă în cadrul unui concurs de-l lansez aici. Sunt sigură că veți avea nevoie de un pic de răsfăț după atâta bucătăreală și curățenie de Sărbători.

Dacă doriți să participați, tot ce trebuie să faceți este să lăsați un comentariu aici și dacă dați și un like la pagina de Facebook a blogului, eu nu mă supăr. Concursul se va desfășura până la sfârșitul săptămânii, iar câștigătorul va fi anunțat tot aici, în cadrul acestei postări, sub forma de update, urmând ca ulterior să ia legătura cu mine pe mail  (aveți adresa sus, la contact) ca să-l pun în legătură cu cei de la Organik. Dacă câștigătorul nu dă niciun semn de viață timp de trei zile, alegem altul. Expedierea pachetului va dura cinci zile, așa că nu aveți scăpare: produsele acestea nu le veți putea oferi altcuiva de Crăciun, ci vă veți bucura voi de ele (știu eu cum sunt femeile, gata să se sacrifice pentru ceilalți din familie).

Deoarece câștigătorul va fi numai unul, vorba poetului, pentru toți ceilalți doritori există posibilitatea de a obține o reducere de 5% la prima comandă făcută pe site-ul celor de la Organik, în măsura în care accesați site-ul prin bannerul din dreapta. În plus, v-aș fi și eu recunoscătoare, fiindcă bannerul face parte din programul lor de afiliere în urma căruia beneficiez și eu de reduceri la produsele lor. Acum că ştiţi tot, să înceapă concursul. Cine vrea, mâna sus! Și când mai treceți pe aici, să-mi spuneți și mie ce v-ați mai luat și v-a plăcut. Să încurajăm schimbul de experiență, zic!

Câștigătorii

Rezultatele extragerii
Dragelor, concursul a ajuns la final. Așa cum am promis mai sus, concursul a durat o săptămână, câștigătorul urmând a fi anunțat astăzi, 28 decembrie. Mulțumesc tuturor celor care ați participat! Iată extragerea la sorți pe care am făcut-o pe random.org:

1. Laura Candea
2. Cristina
3. Carmen E
4. Nadia
5. Luminita Florea
6. Oana R
7. Oana- Claudia
8. Monica Paraschiv
9. Adina Scintei
10. Maria
11. Vio

Știți vorba aia cei din urmă vor fi cei dintâi? Ei bine, s-a adeverit. Progrămelul a ales numărul 11 ca fiind câștigător. Felicitări, Vio! Te rog să iei legătura cu mine pe mail ca să te pun în contact cu cei de la Organik.
joi, 17 decembrie 2015

Bradul

La mine în familie, Moşul este cel care aduce bradul. Aşa am apucat la ai mei acasă şi am decis să dau şi eu tradiţia mai departe, aşa cum faci cu o reţetă de cozonaci ce o treci din mână-n mână, de la o generaţie la alta. Povestea la noi acasă zice că, într-o seară de decembrie, cu câteva zile înainte de Crăciun, Moşul vine pe furiş şi lasă bradul pe balcon.

Pentru că anul ăsta a aflat ce şi cum, Ana a ajuns cu discuţia şi la brad.
- Pe ăsta cine-l pune pe balcon?
Culmea este că, de multe ori, nu ştiu nici eu cine se cară cu el. Soţul în principiu, dar cu ajutorul socrului şi cu complicitatea maică-mii. Aşa că am răspuns sincer.
- Nu ştiu. Pur şi simplu, într-o seară apare pe balcon. Şi gata!

Atât i-a trebuit. Iată deci că avem un nou element miraculos care menţine vie magia şi bucuria aşteptării. De vreo patru zile, cum se lasă seara, cum aruncă ochiade spre balcon, doar, doar zăreşte vreo creangă.
- Cred că ştiu de ce nu vine bradul. Nu e curăţenie în casă.

Mă uit la ea şi îmi mijesc ochii într-o privire ce spune, fără cuvinte nu zău, Franţ şi cam ce propui? Apoi îmi aduc aminte cum ieri cânta prin casă un refren vesel de genul suntînvacanţăşifaccevreauio. Aşa că mă gândesc să încerc să profit de starea asta de exuberanţă vacanţieră şi mă arunc:
- Auzi, păi dacă tot eşti liberă toată ziua, n-ai vrea să faci tu curăţenie? Că poate aşa vine bradul mai repede. Măcar la tine în cameră şi tot ar fi bine.

Mă fixează cu o privire albastră din spatele căreia pare că răzbate până la mine un râs ca de spiriduş isteric, pus veşnic pe fapte rele. O aud cum trage aer în piept înainte să purceadă la a-mi explica rar şi răspicat, cam ca la proşti.

- Mama, noi aranjăm bradul în sufragerie. Nu ajută cu nimic să-mi fac curat la mine în cameră. Dar, ce să zic,  frumoasă încercare!


luni, 14 decembrie 2015

În program

Happy Monday tuturor! Serios, cu excepţia momentul în care ziua voastră sau vreo sărbătoare legală pică într-o zi de luni, este ceva care să vă atragă în mod particular la prima zi din săptămână? Nu vă gândiţi că vin eu acum cu o soluţie magică care să vă îndrăgostească iremediabil de ea. Doar că voiam să vă amintesc, mai ales vouă, nefericiţilor părinţi de şcolari, că lunea asta este ultima luni de trezit cu noaptea-n cap. De săptămâna viitoare, gata! Timp de două săptămâni, cel puţin, veţi fi fericiţii posesori ai unor copii lungiţi pe canapele, înarmaţi într-o mână cu telecomenzi, în alta cu ciocolată sau bomboane şi care se vor uita cu o privire de multe ori tâmpă, la desene, aşteptându-vă să veniţi de la birou şi să începeţi să-i distraţi.

Ei bine, în mărinimia mea, am decis să vă ofer astăzi nişte idei de amuzat plozii în zilele de vacanţă ce se pare că vor fi complet lipsite de zăpadă- asta ca să nu mai zicem că încălzirea globală e un mit. Sigur, nu am făcut o cercetare minuţioasă a ofertelor de vacanţă, aşa că ceea ce urmează este doar ceea ce mi-a atras mie atenţia. Sunt însă ferm convinsă că lista de activităţi şi evenimente este foarte mare, aşa că, dacă vreţi, chiar vă rog să completaţi cu sugestii.

Anul trecut, am ajuns să petrecem o jumătate de zi la Santa Claus Kingdom, la vreun sfert de oră de mers de staţia de metrou Aurel Vlaicu. Concret, contra unei sume de 35 de lei per copil în timpul săptămânii şi de 50 lei de vineri până duminică, la care se adaugă 25 de lei per cap de adult, puteţi să staţi cât vreţi voi într-un fel de hală plină ochi de fel de fel de distracţii pentru cei mici. Aveţi di tătii, vorba cântecului: carusel, pârtie de schi, derdeluş, perete de escaladă, trenuleţ. Aici găsiţi şi lista completă a atracţiilor. Există posibilitatea să mâncaţi la unul din restaurantele deschise în incintă, dar nu vă aşteptaţi la cine ştie ce. Ba da, la preţuri relativ mărişoare. Produsele sunt destul de proaste şi ca gust şi ca textură, iar prăjiturile, deşi arată minunat, sunt de-ale congelate care încă au bucăţele de gheaţă prin aluat, în timp ce crema este bocnă. Cel puţin, aşa am păţit eu. În rest, numai de bine.

Dacă vreţi distracţii mai aproape de inima oraşului şi care să combine atât culturalizarea celor mici cât şi aerisirea lor în natură, am primit pe mail un listoi cu programul Crăciunului copiilor ce va fi organizat între 16 şi 22 decembrie, în Parcul Kiseleff. Evenimentul este organizat de cei de la Teatrul Ion Creangă şi agenda este plină de surprize: ateliere, spectacole, recitaluri, totul într-un decor feeric, din câte ne anunţă organizatorii. Dacă vă tentează să daţi o raită pe acolo, începând cu ziua de miercuri, găsiţi programul aici. 

Pentru aceia dintre voi care-şi doresc în primul rând culturalizare şi apoi aerisire, Teatrul Odeon vă invită la o nouă serie de spectacole din ciclul Clasic e Fantastic, consacrat piticilor cu vârste între 4 şi 10 ani. Ca un mic sfat: e important să ţineţi seama de recomandările organizatorilor şi să nu mai târâţi la spectacole copiii foarte mici care se plictisesc şi automat, deranjează restul sălii.Revenind la subiect: prima întâlnire cu muzica clasică pentru cei mici, va avea loc duminică, 20 decembrie, când sunt prevăzute două spectacole. Un matineu, de la ora 11:00, la Copilăria lui Enescu şi un alt doilea spectacol, de la orele 18:00, la Copilăria lui Vivaldi. Apoi, sâmbătă, pe 26 decembrie, veţi avea parte de o nouă întâlnire cu muzica clasică. La matineu, de la orele 11:00, se reia Copilăria lui Enescu, iar de la orele 18:00, puteţi să vedeţi Copilăria lui Mozart. Pentru orice informaţii, click pe site-ul teatrului. 

Pentru aceia dintre dumneavoastră care au copii mai mari şi care cred că vor rezista fără să se foiască non stop la un concert de jazz, Institutul francez vă invită joi, 17 decembrie, la un Crăciun Belle Epoque ţinut de Vincent Peirani şi Emile Parisien. O să fie muzică bună de-a lui Sydney Bechet, împănată cu Lodge sau Mills şi cu câte un pic de compoziţie proprie a băieţilor ăştia ce fac furori în clipa de faţă, în Franţa. Pentru mai multe detalii, click aici

Şi acum, o ultimă idee şi vă dau vouă cuvântul. Tocmai ce am primit pe mail un anunţ de la cei de la Tekoneko care îi aşteaptă pe toţi copilaşii cu vârste între 3 şi 6 ani care adoră să construiască, să vină să facă împreună un brad de lemn. Concret, cei mici vor învăţa să taie bucăţele de lemn, să înşurubeze, să modeleze decoraţiuni, astfel încât, la final, să poată pleca acasă cu propriul lor brăduţ de Crăciun. Evenimentul are loc săptămâna aceasta miercuri, la Diverta Piaţa Romană şi joi şi vineri, la sediul Tekoneko din Băneasa,  întrele orele 18:00-19:00. Preţul este de 60 lei per copil şi detalii privind participarea, puteţi obţine la unul din telefoanele afişate pe site.

Cam asta ar fi. Şi nu uitaţi, că pe 18 decembrie, aveţi premiera la Star Wars. Asta dacă vă interesează. Şi presupunând că vă interesează subiectul, aflaţi că la cinema-ul din Mega Mall, aveţi şi varianta în 4DX. Zic şi eu ca să mă dau mare şi să-mi impresionez consortul, că personal nu am nicio tangenţă cu filmul ăsta. Dacă mai sunt şi alţii ca mine, puteţi să mergeţi cu cei mici la Micul Prinţ (minunat film, pe Ana a impresionat-o până la lacrimi) sau la Crăiasa Zăpezii. În rest, să treacă lunea, să vină marţea şi tot aşa, până la vacanţă!



vineri, 11 decembrie 2015

De vorbă cu Eric Emmanuel Schmitt

L-aţi citit? Normal că da, ca aproape toată populaţia feminină de o anumită vârstă de la noi şi din multe alte părţi ale lumii. Am înţeles că până şi-n China este la mare căutare. De unde deducem că eternul feminin se face şi se desface peste tot la fel. Şi chiar dacă devii rapid conştientă că jocul literar în care ai fost atrasă nu este nici tulburător de profund, nici debordant de imaginativ, totuşi te laşi purtată de el cu plăcerea cu care te descoperi în oglindă. Şi cărei femei nu-i place să se oglindească? Mă rog, dacă nu vă place, mă îndoiesc că veţi aprecia opera lui Eric Emmanuel Schmitt. La el, scrisul este făcut să simplifice situaţiile, frazele par să scoată personajele din încurcături, să le pună pe drumul cel drept spre un deznodământ făcut nu atât să surprindă, cât să rezoneze cu viaţa de dincolo de coperţi.

L-am cunoscut pe Eric Emmanuel Schmitt în persoană. Nu din sala Ateneului şi nici de la coada pentru autografe, ci în timpul unui eveniment organizat de librăria francofonă Kyralina şi care s-a încheiat cu un interviu pe care mi l-a acordat.

miercuri, 9 decembrie 2015

Ah, serbarea!

Acest cuvânt în aparenţă banal – ba chiar, pe vremuri, cu vagi conotaţii pozitive – a ajuns în zilele noastre să devină, alături de teme, baubau-ul părinţilor. Vrei să-i vezi pălind la faţă, cu mâinile împreunate a rugăminte şi murmurând „te rog, ai milă, nu iarăşi, nu iarăşi”? Atunci anunţă-i că vine... SERBAREA!

Cum vine luna decembrie, cum începe isteria. Mai este o tură şi în vară, e drept, dar parcă soarele şi cele trei luni de vacanţă reuşesc să îmblânzească spiritele de ambele părţi. Educatoarele nu mai ţin morţiș să-l îmbrăcaţi pe ăla micu' în cartof, mag sau baobab, învățătorii nu mai caută să împartă pe roluri Iarna pe uliță, părinţii nu mai sunt sensibilizaţi până la lacrimi că „nu se poate, dragă, să nu vină Moşu' şi la ai noştri”, iar copiilor... meh, dar cui îi pasă de ce cred copiii?! Că doar nu pentru ei este serbarea!

Ce-i drept, fără copii nu se poate face nicio serbare, aşa că prezenţa lor este de preferat obligatorie. Dar asta nu înseamnă că trebuie să le placă – sau să vrea. Nu; trebuie doar să fie prezenţi. Cu cât şcoala este mai vestită, cu atât locaţia trebuie să fie mai specială. Nu vă bateţi capul să căutaţi soluţii, să pândiţi oferte sau să obţineţi reduceri. Totul va fi fost aranjat cu mult înainte de sosirea dumneavoastră în clasă. În fiecare clasă există cel puţin o mamă care se ocupă de tot; ea este cea care ştie cum merge treaba. Ea propune, ea dispune: ea vă trimite acele mailuri sau mesaje cu parfum lacrimogen, în care vă aduce aminte că rolul vostru de părinţi nu este să contribuiţi cât puteţi de bine la educaţia copiilor, ci să fiţi recunoscători – şi să se vadă asta! O cunoașteți cu toții, nu-i așa?

Ei bine, atunci când luna decembrie se instalează în calendar, ea, mama cea grijulie şi atoateştiutoare va fi cea care se va ocupa şi de serbare. Şi încă o dată vă spun (asta ca să nu aveţi un şoc când v-o va spune ea), ce contează banii când e vorba de fericirea celor mici?! Şi nu numai a lor. Căci, citez din memorie şi dacă vreţi, putem cita împreună, fiindcă sigur cele ce urmează sunt deja adânc întipărite în memoria colectivă: a venit momentul din an în care ar fi frumos să ne arătăm cu toţii recunoştinţa şi faţă de dna sau dna sau dna, fiecare cu câte doamne are. E urât să fii recunoscător? Nu, deloc, ba chiar mi se pare corect şi frumos să apreciem efortul şi munca atunci când le întâlnim şi atunci când simţim nevoia să o facem. Şi asta atunci când putem – pentru că nu putem întotdeauna.

Cunosc nişte părinţi care au strâns câte 200 de lei pentru serbarea de iarnă, cu tot cu dovezile de recunoştinţă. Iar în acea clasă sunt copii cu trei sau chiar patru fraţi. Şi nu contează. Pentru că ea, mamacareseocupădetot, a decis. Şi doar ea are voie să o facă. Restul pot doar să fie de acord. Nu eşti?! Ntz, ntz, ntz, foaaarte urât din partea ta! O să fii spusă lu' tovarăşa, trasă de urechi la şedinţă şi... mai vedem noi! Un sfat: dacă sunteţi în momentul acesta cu o astfel de mamăbună în viaţa voastră, încercaţi să o ignoraţi. O să fie greu la început, pentru că se agită mult şi vorbeşte tare – dar serios, nu are ce să facă dacă voi nu vreţi, de exemplu, să daţi 200 de lei pentru serbare. Şi sper că nu vreţi, ok? E mult; serios, chiar mult! Adică înmulțiți cu numărul de copii dintr-o clasă și vedeți ce obțineți. De multe ori, această mamă nu este singură. Are și ea acoliții ei – alte mamelafeldebune. Sincer, când am dat prima oară de ele, mi s-a părut o glumă proastă. Acum, că am scăpat de ele (da, se poate), îmi dau seama că, de fapt, sunt și ele la fel de pierdute în lumea asta ca mulți dintre noi. Prin urmare, cu voia dumneavoastră, aș vrea să le spun câteva vorbe:

Dragi mame atotștiutoare din școli și grădinițe.

Sunt sigură că tot ceea ce faceți este, în mintea voastră, pentru binele copiilor. Doar că nu toți adulții acceptă cu plăcere ca cineva să le dicteze ce trebuie să facă: mulți dintre noi dorim să luăm singuri decizii. Chiar și doamnele sau domnii profesori, învățători sau educatori, cred că ar putea să se simtă încurcați de atâta spirit de inițiativă.  Mă tem că dorința voastră de a-i proteja și a le arăta recunoștință ajunge să le facă un mare deserviciu.

În primul rând, o doamnă sau un domn nu mai umblă în zilele noastre cu o suită de aplaudaci după el. Iar acești oameni au nevoie să fie și să rămână cu adevărat o doamnă sau un domn în ochii copiilor și părinților lor, fiindcă acesta este primul pas către o relație pe termen lung. E sub demnitatea lor să tot fie înconjurați de un grup gălăgios care se agită brownian la fiecare serbare, excursie, ședință, Paște, Crăciun sau zi de naștere. Asta nu face decât să le scadă din stima noastră, a celorlalți.

Iar în al doilea rând, de multe ori vă luptați cu atâta îndârjire pentru o cauză la care nu ne-ați convins să aderăm încât cauza e din start pierdută; chiar și atunci când o acceptăm, o facem cu bunăvoința cu care acceptăm prostiile unui copil neștiutor, amuzați de ce-i trece prin minte. 

Acum un an vă povesteam  că mi-aş fi dorit ca pentru o dată să fie lăsaţi copiii să-şi organizeze singuri serbarea. Vă spuneam atunci pe scurt, câteva idei care ar contribui în opinia mea deopotrivă la reuşita unei serbări cât şi la stima de sine a copiilor, adăugând o experienţă în plus şi un strop de independenţă.

Ei bine, anul acesta, la şcoala cea nouă unde am mutat-o pe Ana, minunea s-a întâmplat. Copiii au fost anunţaţi că pentru sfârşit de clasa a patra îşi vor imagina singuri serbarea. Ei bine, deja a decis fiecare ce să facă – şi-au propus să facă o scenetă după Familia Addams (Ana va fi regizor), alţii vor să danseze, unii vor să cânte. Idei sunt destule, iar învăţătoarea chiar îi lasă să se organizeze. Probabil că unii ar spune că „vai de mine, îi lasă așa, de capul lor?!” Eu cred că de-aia îl au – ca să-l folosească.

Şi pentru că am schimbat școala (pe cea de care aparțineam, by the way) cu alta din cartier, iată că am scăpat, se pare, şi de grupul mamelorcareseocupădetot. Sau cel puţin nu s-a manifestat până acum – sau a fost deja anihilat în trecut. Pe scurt, serbarea de Crăciun va fi în clasă. Şi nu va fi o SERBARE, ci un Secret Santa între copii (la sugestia învățătoarei). Concret, fiecare copil a tras dintr-o pălărie numele unui coleg căruia va trebui să-i facă un cadou simbolic, în ultima zi de şcoală, înainte de vacanța de Crăciun, în valoare de maxim 20 de lei.

Am sfârșit prin a o întreba eu pe Ana dacă nu vrea să vorbească cu ceilalți colegi și, împreună, să-i facă și doamnei o surpriză. Un desen, o decorațiune de Crăciun, o felicitare cu numele tuturor, sau ce cred ei de cuviință. E decizia lor – un sentiment neprețuit la orice vârstă.
luni, 7 decembrie 2015

Şoferul de taxi

Am deschis uşa barului şi am dat buzna pe trotuarul înfăşurat în întuneric, lăsând în spate râsetele, muzica şi platourile cu gustări colorate, asezonate ici, colo cu câte un ciorchine de strugure. Gata şi cu serata! Puteam să mă duc şi eu în sfârşit acasă. Am dat să merg pe strada ce se întindea în faţa mea precum o palmă întinsă. Brusc, o durere ascuţită mi s-a împlântat în talpă, ţintuindu-mă în mijlocul străduţei luminată de faruri şi beculeţe de Crăciun. Dacă ar fi fost vară, mai că m-aş fi descălţat şi aş fi plecat cu tocurile la subraţ, dar aşa, tot ce-mi rămânea de făcut era să caut un taxi.

Mă târăsc cu chiu, cu vai până în Romană, scanez maşinile, companiile, tarifele şi figurile şoferilor. Până la urmă aleg un grăsun cu fălci căzute şi burta lipită de volan. În maşină miroase îngrozitor a tocană. Bine măcar că e sătul, mă gândesc şi mă trântesc pe bancheta din spate cu nasul băgat în şalul de la gât cu urme de parfum şi cu ochii la luminiţele ce sclipesc bezmetice din toate părţile. Zic unde mergem şi pornim.

Decide singur pe unde să o ia şi din felul în care se bagă şi claxonează pare genul de persoană prea puţin dispusă să negocieze. El e genul care ştie şi asta se simte până la mine, în spate. Nu încearcă nicio conversaţie. Orice comentariu de-al meu – ia uite, au dat drumul la beculeţe! Uite şi la femeia asta cum traversează pe roşu! – este întâmpinat cu o uşoară ridicare din sprâncene care, acum observ, sunt subţiri şi efeminate. Le-am zărit o secundă în oglindă pentru ca apoi să nu-i văd decât ceafa imensă care-mi tăia brutal vizibilitatea, învelită precum o halcă de carne într-un guler cu miros înţepător de ceapă călită.

Îmi sprijin fruntea de geam şi dacă scaunul lui nu mi s-ar fi lipit de genunchi, poate că aş încerca să-mi scot un pic pantofii. Mai ales stângul mă omoară. Dar nu pot să fac nimic, nici măcar să mă mut mai spre dreapta nu reuşesc. N-am loc să-mi mişc picioarele şi nu îndrăznesc să-i spun nimic. Nu pare genul vorbăreţ.

— Când se face verde, o să vă rog să o luaţi drept înainte şi să opriţi vizavi de Mega Image.

Arunc un ochi pe ceas. Până-n zece lei. Îmi scot discret portofelul. O singură hârtie. De o sută.

— Să ştiţi că nu am mărunt, aşa că...

Se întoarce pe trei sferturi spre mine şi scaunul scoate un geamăt de sub fundul lui. Are pungi sub ochi şi fălcile aproape că-i stau de o parte şi de alta a gâtului. Mârâie:

— Hmmm, deci vă plimbaţi cu taxiul ca să faceţi rost de mărunt pentru mâine dimineaţă.

Îmi repet în gând vorbele lui. O dată... încă o dată. Mă dau bătută: nu ştiu ce vrea să spună.

sâmbătă, 5 decembrie 2015

Pe cuvânt de onoare că există

– Dă-ţi cuvântul de onoare că nu tu eşti Moş Crăciun!

Se ţine dreaptă în faţa mea, cu picioarele bine înfipte în pământ şi cu vocea tremurândă. Mă uit la ea şi ştiu că momentul acela a venit. Ştiu că acum nu va mai fi ca anul trecut când m-a sunat la birou şi mi-a zis „ştii, copiii de la şcoală mi-au spus că părinţii sunt de fapt Moş Crăciun. E adevărat?” Atunci am întrebat-o ea ce crede. Şi am decis să vorbim acasă. Doar că în seara aia a venit la mine, m-a luat de mână şi mi-a şoptit cu o voce mică, de fetiţă, „în legătura cu discuţia noastră, nu cred că vreau să vorbim. Eu cred şi îmi e de ajuns.”

Dar acum, uite-o în punctul acela unde nu mai există drum de întors: la cuvântul de onoare, fără de care omul nu e nimic – sau ce-ar rămâne din el ar fi infim şi fără rost.


joi, 3 decembrie 2015

The Garden Resort

Dragii mei, nu stau mult cu voi, că sunt pe fugă. Dar m-am gândit că dacă tot vine iarna şi zăpada şi mai ales vacanţa, poate vreţi idei de locuridefugitcuplozii. Iar eu tocmai ce am descoperit unul. Îi zice Garden Resort şi este hăăăăt în vârf de deal, în Moeciu de Jos. Ce e bine este că la prima vedere, hotelaşul ăsta nu pare să împartă dealul pe care stă cu nimeni. Mă rog, ar mai fi o proprietate niţel mai la vale, la vreun kilometru şi încă un han şi mai în jos, dar în rest linişte şi pace. Mulţi copaci, multă zăpadă (da, da, noi am avut zăpadă suficientă de o tăvăleală bună), soare care coboară agale peste pădure şi munţi, peisaj de vis şi un vin fiert absolut delicios.

Resort-ul e foarte fain. E ţinut de o familie cu copil relativ mic (parcă ziceau că e în clasa a doua) şi uite aşa se explică prezenţa unui maldăr de jucării, cărţi de joc, săbii, sănii, dar şi a  unei pisici negre, la care se adaugă doi iepuraşi, cinci papagali şi un pui de prepeliţă. Plus vreo două acvarii şi o masă de biliard. În curte era un Saint Bernard uriaş, dar ţinut în cuşcă, plus câteva leagăne, un tobogan şi ditamai panta numai bună pentru săniuş. Aşadar chiar şi copiii singuri la părinţi şi fără parteneri de joacă tot au ce face.

Mi-a plăcut mult că patronii s-au gândit să nu facă un singur living generos unde să se înghesuie toată populaţia din hotel, ci să creeze mai multe spaţii în care lumea să se poată retrage în funcţie de nevoi şi număr de persoane. Adică puteai să te afunzi într-un fotoliu şi să stai liniştit de vorbă cu prietenii, cu o ceaşcă de cafea sau de ceai în faţă, puteai la fel de bine să te uiţi cu familia la televizor sau să joci biliard sau să te duci în restaurant la beri şi fripturi. Restaurantul este un mare plus. În primul rând pentru că, fiind în vârf de munte, departe de orice, e neplăcut să trebuiască să te sui în maşină de trei ori pe zi pentru orice îmbucătură. Apoi, ai mic dejun care intră în preţul camerei şi este foarte generos. Pe lângă ceea ce am comandat din meniu, personalul ne-a oferit din partea casei, în fiecare dimineaţă, câte ceva bun de tot: ba o zacuscă, ba nişte paté de casă sau nişte salată orientală cu macrou afumat. Absolut delicioase şi mai ales, oferite în nişte recipiente generoase ca să nu riscăm să ne batem pe ele. Apoi, deşi pe masă există nişte variante tipărite de meniu, poţi să le combini după bunul plac atât timp cât te limitezi doar la ceea ce figurează în ele. Meniul de mic dejun diferă de cel obişnuit. Poţi lua şi la pachet dacă ai un copil mai mofturos. În plus, nu există limitări la cafea sau ceai. Vreţi trei cafele, comanzi trei şi gata! Şi e cafea bună, la expresor, nu d-aia deprimantă, în cafetiere negre de plastic.

Mâncarea la restaurant este bună spre foarte bună. Ciorbele sunt excelente, la fel şi gujoanele de pui care au devenit rapid felul preferat al copiilor. Cartofii prăjiţi sunt d-ăia adevăraţi, făcuţi de ei, ca şi murăturile şi varza acrită. Papanaşii sunt chiar cu brânză de vacă. Frigăruile de porc mi s-au părut cam grase şi unele preparate un pic cam fade, dar probabil că ideea era să ţi le condimentezi după gust. Oricum, una peste alta am mâncat foarte bine, personalul este foarte amabil şi zâmbeşte tot timpul, copiii sunt răsfăţaţi şi lăsaţi să se dea înclusiv cu trotineta prin restaurant. Deci da, mi-a plăcut. Şi mi-a plăcut felul în care au ales să-şi decoreze hotelul. Există o unitate a detaliilor atât în spaţiile comune, cât şi în camere. Stilul este încărcat, dar reuşeşte să-ţi dea senzaţia de căldură şi de intimitate, nicidecum de kitsch. E chiar frumos ce au făcut oamenii ăia acolo şi per total arată mai degrabă ca vila la munte a unei familii mai înstărite decât ca un hotel.

Am totuşi şi trei critici de formulat. Prima şi cea mai importantă este fumatul. Deşi în spaţiile comune nu am simţit miros de ţigară, în restaurant se putea fuma. Culmea este că în primele două zile nu a aprins nimeni nicio ţigară. Toţi fumătorii- marea lor majoritate părinţi- alegeau să se ducă afară să fumeze. Până când într-o seară s-au strâns trei grupuri refractare şi făr' de copii şi care ne-au împuţit. Aşa am aflat că fumătorii sunt toleraţi în restaurant că altfel pleacă şi nu vrem asta, după cum mi-a zis mie şeful de sală. Partea bună este că din ce am văzut eu, nicăieri altundeva nu se mai fuma în interior.

A doua bilă neagră: camerele nu au balcon. Nu e grav, dar e un inconvenient, mai ales dacă vrei să fumezi o ţigară sau să laşi ceva la răcit. Şi aici intervine şi punctul numărul trei: în camere nu există frigider sau minibar. Ceea ce nu e foarte plăcut.

Şi dacă tot v-am spus că odată ajunşi la Garden Resort sunteţi mai mult sau mai puţin dependenţi de restaurantul şi barul lor, hai să vedem şi nişte preţuri. O variantă este să vă uitaţi aici.  Preţurile variază în funcţie de perioadă şi de tipul de cameră: o dublă este între 140 şi 160 de lei pe noapte şi un apartament este la vreo 250 lei pe noapte. La mâncare, o ciorbă este cam 14 lei, o porţie de gujoane de pui e undeva spre 18, o bere Ciuc mică este 10 lei şi să ştiţi că oferta la beri era limitată. Papanaşii sunt undeva la 15 şi clătitele la vreo 10.

Dacă vă plictisiţi de dealul personal pe care e cocoţată vila, puteţi să faceţi ce am făcut noi: ne-am dus la Cheile Grădiştei, am lăsat copiii să zburde sănătos în zăpadă, am fost la Fundata şi am băut un vin fiert, am mâncat nişte sarmale bune şi a doua zi ne-am dus în satul Peştera unde am găsit o coamă de deal plină de omăt şi am profitat la maxim de ea. Nu eram decât noi, un măgăruş, nişte oi şi o minune de curcubeu care se sprijinea între două dealuri albe şi pufoase.

Bun, cred că v-am spus tot. Acum vă las, că mă grăbesc. Ah, încă ceva: acesta nu este un post publicitar. Ca să nu-mi aud vorbe.





 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes