duminică, 7 august 2016

Tanti Milica

O chema Emilia, dar i se spunea Milica. Nimeni nu mai știa cum o chema de fapt după ce murise și Sandu. Trei ani diferență între ei. Suficient cât să-l bată și să-l împungă toată copilăria, dar fără nicio importanță când a fost să vină clipa. A sunat telefonul într-o dimineață alo, doamna Emilia Sofronie? De la Urgențe. Ne pare rău să vă anunțăm, dar fratele dumneavoastră a făcut un infarct azi noapte și n-a rezistat. De atunci- nah că acum se fac doi ani de când a plecat în lumea celor drepți- nimeni nu i-a mai spus pe nume. Pentru toți a rămas Milica. De fapt, tanti Milica. Și când te gândești la bietu' ta-su, dumnezeu să-l ierte, cât s-a chinuit să caute un nume de fată care să nu fie chiar așa, la fiece colț de stradă. Până la urmă noroc cu sor'sa, nebuna de Adela care, pe când cumnată-sa urla de durere în chinurile facerii, ea stătea la ușă, prefăcându-se îngrijorată și citea pe ascuns La Răscruce de vânturi. Și uite așa când frate-său a venit la ea să-i plângă cu capul în poală că ce dracu să facă el cu o fată, că nici la nume nu s-a gândit, a dat cu fruntea de coperta cărții și de numele autoarei. Auzi, mamă, a țipat el prin ușa întredeschisă, Emilia îi spunem. Să nu zici că nu i-am găsit ceva frumos! 

Trei ani mai târziu se năștea Alexandru Pavelescu, zis Sandu și uneori  Sănducu și tot atunci Emilia dispărea pentru a-i face lor Milicăi, după cum i-a putut zice mezinul. Așa a știut-o și Sofronie al ei când a dat peste ea la Herculane. Era o zi de vară, ca acum, cu un cer vătuit cu niște nori pufoși și inofensivi. Milica era cu ai ei la tratament. De fapt, doar ta-su se ducea la băi, restul clanului profitând de cura lui ca să se plimbe prin stațiune și să caute partide pentru cele două progenituri. Și uite așa, într-o dimineață, la micul dejun, Paul Sofronie, proaspăt absolvent de matematică, brunet, cu ochii verzi și mustață avea să o zărească la o masă lipită de geam pe cea care avea să-i devină, patru luni și trei zile mai târziu, soție pentru următorii 40 de ani.  Apoi, într-o zi, mai precis, pe un 7 aprilie, Paul Sofronie, pensionar, cărunt, cu privirea încețoșată de cataractă și fără mustață de ani buni, avea să moară de pneumonie, lăsând-o pe Milica singură la șaizeci și cinci de ani.

Copii nu au avut. N-au putut, a zis el. N-au vrut, a zis ea. Au avut însă pisici. Multe. Cum murea sau dispărea una, cum a doua zi se procopseau cu alta. Majoritatea le culegeau de pe stradă, de pe lângă bloc. Nu conta cum arăta, dacă era mare sau mică, albă sau roșcată, grasă sau costelivă. Totul era să fie pisică și nu motan și să stea la mângâiat. Proba o făceau în fața blocului, ademenind animalul cu vreun rest de sardină. Dacă se apropia și o lăsa pe Milica să-i pună mâna pe cap în timp ce mânca, a lor era. Dacă nu, ducă-se! În ultimul timp însă, de când au început ăștia să bage toate chimicalele în mâncare și de când aerul s-a poluat în ultimul hal, parcă nici pisicile nu mai sunt ce-au fost. Una n-a mai stat să o atingă Milica. Și uite așa se făcea că Milica rămăsese singură- singurică. 

Până spre șaptezeci de ani, i-a fost greu. Degeaba își adusese radioul în bucătărie să vorbească ceva acolo, degeaba o mai chema la o cafea și o vișinată pe tanti Ramona de la doi (alta cu un nume ce mergea ca nuca-n perete cu apelativele de bătrânețe), degeaba pândea de la balcon orice mișcare în curtea interioară a blocului care ar fi putut trăda prezența vreunei mâțe. Nimic nu reușea să o facă să se simtă mai puțin părăsită de toți și de toate. Parcă se  vorbiseră să plece unii după alții și să o lase de izbeliște, în două camere, semi decomandate, la etajul patru dintr-un bloc de pe Averescu, fix pe linia de tramvai. Și când te gândești că la început, nimeni nu a crezut că Paul al ei o să aibă bani să cumpere apartamentul. Dar uite că drăguțul de el s-a chinuit, a dat meditații la matematică până i s-a acrit și cu banii strânși și cu ce a mai avut și ea, au reușit. Trebuia el să moară de pneumonie, nu putea să reziste naibii încă niște ani, cât ar mai fi avut putere să stea și să-și țină de urât unul altuia. Că de la un punct încolo nici că ar mai fi contat. Important era care din ei începea să coboare panta vertiginos și care rămânea să aibă grijă. Să vedem acum de tine cine o să se ocupe, că copii nu ți-a trebuit! Așa îi tot spune Ramona de la doi. Babă tâmpită! Bine că are ea doi copii: unul în Spania de nu mai știe nimic de el și fata măritată cu un dobitoc în șomaj de la revoluție încoace. Ia să vedem, pe ea cine o să o treacă strada când nu o să mai poată?! Ginere-său, dar doar dacă îl plătește!
 În ziua în care a împlinit șaptezeci de ani, Milica a plâns. Cu capul în palme, cu coatele bine înfipte în masa din bucătărie, cu ceașca de cafea în dreapta și radioul în stânga, Milica a dat drumul la lacrimi și le-a lăsat să curgă aproape toată dimineața. A plâns tot ce a avut și a pierdut, tot ce n-a avut și a dorit și tot ce a sperat și nu s-a întâmplat. Apoi, spre prânz, și-a făcut o omletă din două ouă, cu putină telemea, și a decis ca de acum înainte să facă tot ce îi va sta în putere ca să fie fericită. Și, cu spiritul organizatoric moștenit de la bărba-su, a luat o foaie de hârtie, a scris pe ea zilele săptămânii și a decis să-și facă un orar, ca atunci când era la școală. Luni- piață. Marți- făcut ordine în debarale. Miercuri- chemat Ramona la cafea și uitat la telenovelă. Joi- mers la Mega. Vineri- chemat pedichiurista (sigur, o dată pe lună; în rest, șters praful). Sâmbătă- ordine în dulapuri și cămară. Duminică- dat telefoane. Așa nu exista niciun risc să se plictisească. Doar că într-o zi, nu a mai găsit foicica. S-a trezit de dimineață, a scos un picior de sub pătură, l-a coborât cu un icnet pe pământ.Apoi, încet, l-a adus și pe celălalt lângă el și așa, în fund pe marginea patului, a rămas preț de câteva secunde privind în gol, masându-și mecanic cu degetele de la stânga încheietura mâinii drepte, strâmbată de reumatism. Ia să vedem, ce zi e azi și ce e pe listă! Și zicând acestea, Milica o porni târșa-târșa către bucătărie să vadă în calendar în cât era și ce avea de făcut. Dar ia lista de unde nu-i. Degeaba a căutat-o toată dimineața. Degeaba a sunat-o pe Ramona să  o întrebe dacă nu știe nimic. Degeaba a făcut-o hoață și i-a trântit telefonul  în nas. Până la prânz, lista nu era și Milica habar nu avea ce putea să facă cu ziua aceea. Așa că a dat să plângă. Dar apoi și-a adus aminte că la șaptezeci de ani făcuse legământ de fericire.

S-a dus atunci la dulap, s-a îmbrăcat de stradă, și-a luat bastonul și a ieșit în plină vară fără să știe nimic despre ce urma să se întâmple. La început, a încercat să recompună lista în minte și s-a gândit că sigur era și un făcut piața pe ea. S-a dus așadar în piață, la 1 Mai, a luat niște vinete cu gândul să se întoarcă acasă, să le coacă și să le pună pentru iarnă. Apoi, nici ea nu mai știe cum s-a întâmplat. Mergea pe stradă cu plasa în mâna stângă și bastonul în dreapta, cu soarele în cap și pălăria trasă pe ochi. La un moment dat, a văzut o pisică fix în fața blocului dar nu s-a oprit. A continuat să meargă ca și cum de drumul ăsta ar fi depins totul. Era exact ca atunci, în copilărie, când în prima vară, la 2 Mai, au decis să scurteze drumul către plajă luând-o prin grădina de legume a gazdei. Și deși nu se vedea picătură de apă, știau că la capătul aleii ăleia de se făcea prin păpușoi, vor putea vedea marea. Totul era să nu se oprească din mers. Și acum, Milica simțea la fel: pe măsură ce mergea, simțea că se apropie de ceva la fel de impresionant ca marea de atunci. 

Când a ajuns la capătul străzii, aproape că rămăsese fără aer. Gâfâia. În față, Arcul de Triumf  se înălța în mijlocul rondului cu îndrăzneala celui ce se știe unic și important. Milica a pus sacoșa sub un pom și a rămas cu ochii-n zare, ca atunci când a privit prima dată valurile. Parcă dintr-o dată, spațiul se mărise și până și timpul părea mai binevoitor și mai puțin grăbit. Iar ea nu voia decât să stea acolo, pe margine și să se bucure că este și că în definitiv și la urma urmei, e tot ceea ce contează. Nu mai știa cât a stat acolo să se uite la lumea care părea că se învârte în cerc, în jurul monumentului. Suficient cât să ajungă acasă după prânz. A scos vinetele una câta una din sacoșă. Pe fund, sub ultima vânătă, mototolită și murdară de pământ, o foaie. Ia uite, frate, calendarul meu! O să-l pun aici, sub radio, în caz că o să mai am vreodată nevoie! a zis Milica și a rămas preț de câteva secunde privind în gol și în aduceri aminte. Dar n-a plâns.



Am făcut poza întâmplător, inspirată de aerul poveștii nescrise. Ulterior, mi-am permis să încerc să o scriu eu. 









5 comentarii:

Corina spunea...

Pfui, In lacrimi am citit! Cand dau de povesti de genul acesta ma cuprinde asa o stare de frica. Frica de batranete, de singuratate.

ioana spunea...

Nu e obligatoriu ca batranetea sa fie trista.

Anonim spunea...

Odata cu povestea lui Isus, evreii au adus pe aici frica de moarte. Inca ma simt din alte timpuri si rad in fata mortii, ma bucur ca vine sora noastra sa ne scape. Si nu imi doresc sa traiesc nici un minut peste hotarul cat pot sa le fiu de folos celorlalti. Traiesc acei ce vor sa lupte (Cosbuc citire)

Merlin spunea...

E ceva negativ, e ceva întunecat în scrierile astea, care câștigă întotdeauna. Poveștile tale par a avea un farmec la un moment dat, însă ulterior banalul, promiscuitatea și nimicul învăluie totul. Și atunci ceea ce a părut frumos devine foarte trist și preferi să nu fi existat nimic frumos, de fapt nici nu a existat, era o capcană.
Din ele răzbate o mare nemulțumire, combinată, totuși, cu o nostalgie, cu ceva în genul
,, Doamne, cât de frumos ar fi putu fi ... ,,

Marius spunea...

Viata fara copii, poate cel mai trist lucru pe care il poti pati. Si din pacate unii aleg asta de bunavoie ...

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes