marți, 20 septembrie 2016

Cum începe toamna

Obișnuiam să o aud prin somn cum se revărsa prin burlanul lipit de cealaltă parte a peretelui unde aveam patul. Apoi, pentru a-mi confirma gândurile, era nevoie ca ochii mei să se întâlnească cu lumina ei gri, cenușie, ca de înserare tomnatică. Și gata...știam că afară dă cu ploaie, d-aia mocănească, cu șuvoaie, bălți, perdea de apă, frunze secerate, castane doborâte, valuri de umbrele, haine ude, lume grăbită și mai ales d-aia care nu lasă nicio speranță soarelui și căldurii. Zilele cu ploaie se nasc de la început lungi, deșirate, fără scop și fără sfârșit, dar se încăpățânează să te îmbrace și să te pregătească pe dinăuntru. Nu te poți arunca pur și simplu într-o zi ca asta. Nu te poți grăbi să fii gata, să pleci, să ajungi. Îți trebuie un pic de timp, un moment sau două de respiro, înainte să simți că ești gata să primești ploaia așa cum se cuvine.

Când eram mică, în patul meu cu burlan de partea cealaltă a peretelui, mă trezeam în zilele cu ploaie și-mi puneam mâna pe frunte, doar-doar o găseam mai caldă și puteam spera la o febră care să mă țină acasă. Ploaia părea că așează paravane în jurul meu și a copilăriei mele și acolo, la adăpost,  simțeam cum  îmi oferă o zi întreagă, doar pentru mine, să mă pot juca, în sfârșit,  de-a tot ce soarele, vara și ieșitul afară nu mă lăsaseră să o fac.Pe ploaie, parcă totul căpăta alt sens și altă importanță și lăsată în pijamale până hăt, la ora prânzului- că poate vreau să mă mai bag în pat, să citesc- obișnuiam să aprind toate luminile din casă și să încep să răscolesc prin dulapuri, funduri de sertare, valize și cutii, în căutare de secrete pe care probabil altfel, credeam eu, nu le-aș fi aflat niciodată. Îmi plăcea să iau cutia cu bijuterii a maică-mii, să o vărs în patul lor cel mare, cu cuvertură portocalie, și acolo, în fața oglinzii, să încerc coliere și brățări, jucându-mă de-a eucândvoifimare. Căutam apoi cărți poștale trimise de tata din Africa și îmi inventasem un joc dintr-un set de cartonașe cu măști adus tocmai din China. Mai era apoi dulăpiorul de la bunica din cameră, acela plin cu cutii goale și frumoase de pudră și cu sticluțe sofisticate de parfum. Mă jucam de-a doamna elegantă, trăgându-mi câte o fustă de-a mamei peste pantalonii de pijama cu ursuleți și făcându-mi vilă în spatele unui fotoliu mare, cu husă galbenă, ce trona la mine în cameră.

Când oboseam de-atâta scormonit și amenajat, îmi trăgeam un scaun la geamul dinspre bulevard și rămâneam să mă uit la lume: să văd cine intra și cine ieșea de la Pâine- poate recunoșteam vreun vecin, câți copii au fost la cofetăria de vizavi în ultimele cinci minute și cu câte prăjituri a ieșit fiecare (încercam să ghicesc după mărimea cartoanelor), câte Dacii roșii au trecut pe stradă și câte albastre vor trece până număr la douăzeci, cât de mari vor crește bălțile și oare când se va opri ploaia să ies și eu afară, în parc.

Acum mai am un pic și termin cafeaua. Nu vă uitați la ceas, știu că e târziu. Dar azi nu mă duc nicăieri. Să zicem că de dimineață, când m-am trezit și am auzit-o bătând darabana în streașină, mi-am pus o mână pe frunte și am decis că e suficient de caldă cât să rămân restul ploii în pijamale. Poate am chef să mă mai bag în pat, să citesc. Deocamdată, am niște sertare de ordonat, niște rafturi de aranjat și dacă obosesc, o să-mi trag un scaun la geam și o să mă uit la lume și la cum dă să înceapă toamna.

La pluie, Claude Monet






0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes