joi, 28 ianuarie 2016

O cafea din mers

 Disclaimer: azi de dimineață, în troleibuzul 85

Cu totul, sunt vreo zece în picioare, atârnaţi ca maimuţele de barele de sus. Vreo doi citesc, sprijiniţi de geamul învelit sub o păturică de zoaie. Restul stau cu ochii-n telefon sau cu privirea pierdută, agăţată de stradă. Sunt mulţi nebărbieriţi. Prea mulţi. Prea bătrâni. Cu bărbi rare, de trei zile, ca nişte buruieni crescute aiurea  pe obrajii scofâlciţi şi pătaţi de vreme. Canadiene umflate de vatelină, toate la fel,  răspândesc în jur, la fiecare mişcare a aerului, un iz stătut de fum de ţigară. Pe jos, prin zloata lăsată de bocanci mari şi aproape toţi negri, o sacoşă uriaşă, cu mânerele legate cu sfoară, stă într-un echilibru precar, susţinută la fiecare frână de o mână precum un copil care abia ce a învăţat să meargă.

E urâtă dimineaţa din troleibuz. E gri şi umedă şi nebărbierită şi pute a mahoarcă. E bătrână şi ponosită şi pare că timpul pierdut atârnă ca o piele moartă de plictiseală. Ca să scapi, te tragi cu totul în tine asemeni unei broaşte ţestoase sătulă şi lipsită de curiozitate şi rămâi acolo până îţi urmează staţia. Alteori te uiţi pe geam; dacă eşti femeie te abţii cu greu să scoţi un şerveţel umed şi să începi să-l ştergi.

Dar iată că astăzi, la orele nouă dimineaţa, în troleibuzul 85, unde vreo zece persoane stăteau în picioare atârnate ca maimuţele, în timp ce două citeau şi altele îşi treceau degetele cu unghii boante şi murdare peste obrajii nebărbieriţi, în troleibuzul 85 aşadar a început brusc să miroasă a cafea. De fapt nu era doar un miros. Era un parfum. Un val de aer greu de atâta savoare a intrat, la Universitate, pe uşile din mijloc ale troleibuzului, dând năvală peste toţi cei adunaţi acolo, făcându-i să-şi întoarcă capetele în toate părţile. Rând pe rând, şi cei zece din picioare şi ceilalţi cu priviri pierdute au început să-şi desfacă nările cât mai larg şi să tragă direct în piept, aşteptând apoi, cu ochii închişi, să vadă pe unde îi va purta mirosul de cafea. Pe ele două sigur le-a dus la o cafenea de prin Roma sau Paris. După blănuri, după rujuri, după riduri, să tot aibă vreo şaizeci şi cinci de ani. Dar chicotesc ca două puştoaice, dându-şi coate discret şi începându-şi frazele obsesiv cu îţi mai aduci aminte când eram... în timp ce nările li se dilată, amuşinând cafeaua proaspăt măcinată şi timpul rămas în urmă.

Dintr-o dată, tot troleibuzul se foieşte, implicat într-un exerciţiu de imaginaţie menit să ne facă tuturor dimineaţa mai frumoasă. Îmi vine să mă urc pe un scaun, să arăt la întâmplare spre oameni şi să le spun: tu, prima cafea – unde şi cu cine? Ăstălalt – cea mai bună cafea? Tu, ăla din spate – cea mai tare cafenea? Mi-e ruşine să mă urc pe scaun, aşa că mă întreb doar pe mine: prima cafea? Sunt în bucătărie, la mama acasă. Am şaisprezece ani şi simt că niciodată nu am mai fost aşa de obosită ca în după amiaza aceea. Tata se ridică de pe canapea, mă măsoară cu privirea ca şi cum ar vrea să se convingă încă o dată că a venit vremea şi pune apa pe foc. Când fierbe, adaugă două linguriţe de cafea. Atât. O beau din sorbituri mici, pe îndelete, încercând să mă observ din exterior. Dacă aş putea, aş bea-o în oglindă să nu ratez nimic. Prima cafea. Fără zahăr, că tata a uitat să pună. Aşa a rămas până astăzi.

În dimineaţa asta, lumea din troleibuzul 85 a băut cafeaua din mers. Cu ochii închişi şi nările dilatate. Doar el continua să strângă ca şi până atunci mânerele paporniţei uriaşe, încleştându-şi degetele pe ea la fiecare frână. Stătea ghemuit pe scaun, pierdut într-o canadiană umflată şi ponosită, cu obrajii supţi şi nebărbieriţi, mirosind a tutun prost şi a viaţă grea, pe jumătate trecută. Nu era un om al străzii. Nu era un cerşetor. Nu era bolnav. Doar că el ieşise să ia troleibuzul şi atât. Nu să bea cafea.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Atelier gratuit de franceză

Dragi părinţi de vă aflaţi acum pe recepţie, ia să vedem, cum stau copiii voştri cu limbile străine? Vă rog nu-mi spuneţi că nu vă interesează subiectul, pentru că nu vă cred. Cu toţii suntem preocupaţi de acest aspect şi, hai să recunoaştem, ne facem planuri în sensul ăsta încă de prin al doilea trimestru de sarcină. Însă de multe ori visele şi investiţiile noastre se duc pe apa sâmbetei şi ne trezim că am dat o căruţă de bani pentru un ză dog şi ză cat amărât pe care copchilul le repetă obsedant după un an de engleză. Grădiniţele înţeleg că învăţarea a cel puţin unei limbi străine poate face diferenţa la înscriere şi de aici oferta generoasă de cursuri de engleză, franceză şi germană cu care îşi umflă muşchii în faţa părinţilor. Dar nu oricine ştie să predea o limbă străină ştie să o facă şi cu un copil, nu oricine ştie o limbă străină poate să o şi predea; nu oricine ştie o limbă străină are şi accentul unui nativ, sau cât mai aproape de cel al unui nativ – și, la urma urmei, nu oricine spune că ştie o limbă străină chiar o ştie. De aici eşecul masiv al multor grădiniţe şi şcoli în a reuşi să ne înveţe copiii limbi străine.

Bun, o să spuneţi, şi de ce ne spui toate astea? Pentru că am o soluţie. Nu vă impacientaţi, nu urmează nicio pauză de publicitate ascunsă. Este vorba de un proiect pus pe picioare de două tinere doamne – Valentina Beleavschi şi Oana Roman Tarciniu – care au creat centrul de limbi străine Lexigo Language Boutique. Doar că, spre deosebire de alte centre de acelaşi tip, acesta se adresează şi copiilor între 3 şi 5 ani, mi-a povestit Valentina. Am trecut la o reconversie profesională mai mult de nevoie decât de voie. Suntem două mame de copii mici şi pentru că fetiţele noastre au doar patru ani, nu ştiam cum să facem să ne urmăm şi pasiunea (aceea de a-i învăţa pe alţii o limbă străină), să mergem şi la job (avem fiecare un job full time) şi să petrecem timp şi cu copiii noştri. Şi atunci ne-am zis hai să găsim o activitate care să ne includă şi fiicele – aşa a apărut ideea unor ateliere de limbi străine pentru copii mici. Şi tocmai când ne gândeam că nu avem sediu, am dat peste o fostă colegă de liceu, Georgiana Chiriac de la Clubul de Arte Mozart, care ne-a invitat să ne unim forţele.

Toată lumea ştie că recomandările nu sunt suficiente, așa că Lexigo Language Boutique şi Clubul de Arte Mozart vă invită sâmbăta asta, pe 30 ianuarie la orele 11:00, la o lecţie deschisă şi bien sûr gratuită de limba franceză pentru copii între 3 şi 5 ani. Inscrieri şi detalii aici.

Şi acum vine şi întrebarea – sau, mă rog, întrebarea pe care mi-aş pune-o eu dacă aş fi în locul vostru: ce treabă am eu cu fetele astea de la Lexigo Language Boutique? Păi să zicem că pe Valentina o cunosc de aproape cincisprezece ani de când suntem colege la radio. Nu faptul că e e colegă cu mine o recomandă (hm, deşi, dacă mă gândesc, şi asta ar putea fi), ci faptul că munca noastră la radio presupune scris, vorbit şi citit zilnic doar în limba franceză şi doar pentru ascultători francofoni cărora nu poţi să le vorbeşti precum Coana Chiriţa lui Musiu Şarlă. În plus, Valentina este de când o ştiu plină de meditaţii şi cursuri de engleză şi de franceză pentru toate vârstele şi toate nivelurile: copii, elevi, studenţi, străini, corporatişti – fiindcă da, a predat nişte ani buni şi la Fides. Şi da, staţi liniştiţi, a mai predat franceză şi engleză copiilor. Şi da, e tânără şi drăguţă; zâmbeşte mult, e veselă, râde cu poftă, iar copiii o vor iubi. Dacă nu mă credeţi, duceţi-vă sâmbătă să vedeţi şi să o vedeţi, că nu vă costă nimic. Tot Valentina va ţine şi cursurile de engleză, iar partenera ei, Oana,va pregăti din toamnă niște cursuri de japoneză pentru cei mici.

La final, le dau din nou cuvântul fetelor, Oanei şi Valentinei, care vă transmit că vă aşteaptă sâmbătă – deși nu atât pe voi, ăştia mari, cât pe cei mici – să vă jucaţi, cântaţi şi distraţi en français dans le texte! Şi pentru că este o oră specială, veţi fi întâmpinaţi cu ceai, cafea şi biscuiţi. Iar pe cei ce vor dori să continue orele, fetele de la Lexigo Language Boutique îi vor aştepta la cursuri începând din luna februarie, tot la Clubul de Arte Mozart.
luni, 25 ianuarie 2016

Poezea de ziua ta

Mă gândesc să stăm aşa
Doar noi doi, pe canapea.
Să rămânem strâns lipiţi
Nevorbiţi, neadormiţi.
Tu să nu mă ţii de mână
Eu să-ţi spun că sunt bătrână.
Tu să râzi că femeile se lamentează
Eu să-ţi spun că bărbaţii aberează.
Trădează.
Gesticulează
Sau se enervează.


Tu să te întorci cu faţa spre mine
Eu să mă dezbrac complet de rime.
Şi să rămânem amândoi, aşa.
Până când inima mea şi cu inima ta
Vor sta cuminţi pe canapea.

Calligramme de Guillaume Apollinaire


miercuri, 20 ianuarie 2016

Neam de nesimţiţi, aia e!

Românii?! Neam de nesimţiţi, aia e!

O sintagmă cunoscută, pe care am ajuns să o pronunţăm cu o uşurinţă cel puţin bizară, având în vedere apartenenţa noastră la poporul incriminat. Ca şi cum am vrea prin câteva cuvinte şi o privire aruncată pieziş să delimităm comportamentul celorlalţi, al nesimţiţilor, de al nostru, cei constrânşi de cei dintâi să ducem o lungă existenţă presărată generos cu mitocănie şi vulgaritate.

Am urmărit de curând o discuţie legată de apucăturile unor concetăţeni într-o locaţie proaspăt inaugurată, lângă Bucureşti. Şi o să vă spun ceva: pe mine nu mă miră şi nici nu mă surprinde faptul că există pe lumea asta oameni lipsiţi de educaţie şi de repere, capabili să ignore complet regulile doar pentru a se simţi ei bine, cu orice preţ. Altceva mă umple însă de indignare: că li se permite. Adică există un set de reguli valabil pentru toată lumea, un interes real în a fi respectat şi totuşi... neam de nesimţiţi, aia e! Nu cred deloc în superioritatea altor neamuri şi popoare doar pentru că s-au născut mai la vest sau mai la nord. Dar cred în puterea exemplului şi a consecinţelor.


luni, 18 ianuarie 2016

Vânzătorii de timp de la Attraversiamo

Poate există femei care vor şi ele să plece uneori două ore de lângă prunc (sunt sigură că există), poate există oameni care urmează să plece în vacanţă şi nu are cine să le hrănească pisica sau căţelul; oameni care, uneori, nu au  timp să-şi gătească, să meargă la cumpărături sau să-şi plătească facturile. Sunt oameni şi femei – vorba lui Andrieş – care poate nu au cu cine schimba o vorbă şi atunci pot să ne cheme pe noi, să stăm la o şuetă şi la o cafea. Este un proiect care să apropie oamenii, să ajute comunitatea.

Pe proiect îl cheamă Attraversiamo, iar pe iniţiatoarea lui, Ana Călin. Deşi vorbim de vreun an de zile, ne-am cunoscut de curând face to face când am chemat-o, exact la o cafea, la mine în bucătărie, să vorbim şi noi ca fetele (că tot îi place ei să spună despre sine că este o fată, şi nu o femeie de 40 de ani) despre ultima ideea care i-a trăznit prin minte. 

Ideea mi-a venit după tragedia de la Colectiv, când mi-am dorit din suflet să ajut şi eu, dar nu aveam suficiente resurse materiale. Şi atunci am organizat o licitaţie în care îmi vindeam practic cinci ore din viaţă ca să pot strânge nişte bani pentru victime. Şi cum demersul a avut succes, m-am gândit să-mi dau în continuare din timp.

Adevărul este că de cele mai multe ori lipsa timpului naşte monştri: oameni nervoşi şi grăbiţi, femei pe fugă de dimineaţă până seara, copii certaţi, neduşi, necontrolaţi sau, şi mai trist, neîmbrăţişaţi; căţei neplimbaţi, pisici nemângâiate, bătrâni nevorbiţi – şi fiecare dintre noi am putea continua lista cu lipsuri la nesfârşit. Ne-am gândit atunci ce ne-ar trebui şi ce ne-ar plăcea să avem la îndemână. Un om cunoscut, nici prea în vârstă, nici prea necopt, corect, în stare să ne întâmpine zâmbind şi să ne sprijine în căutarea timpului pierdut. Făcând lucruri simple, dar care se află la o distanţă de 6 staţii de metrou şi o oră de stat la coadă de noi, cei care ar trebui să fim lângă copiii noştri, spun cei de la Attraversiamo pe situl lor.

Există mai multe pachete de servicii, iar tarifele variază în funcţie de doleanţe şi bineînţeles... de timp. De exemplu, în Pachetul Child, Ana Călin sau altcineva din echipă va veni să vă ia copilul de la grădiniţă sau şcoală, să stea cu el, să-i dea să mănânce, să facă teme sau alte activităţi, să-l spele pe dinţi şi... tataaam, să nu-l lase la televizor. Pachetul este de minim două ore, maxim patru şi tariful este de 8 euro/oră. Pachetul Child Parking presupune că cel mic al vostru va fi invitat acasă la cel mic al lor unde se va juca cu el, vor mânca împreună şi vor face prostii până la maxim 23h00, hai 23h30 dacă e weekend. Preţ: 5 euro/oră. Pachetul Single vă oferă cumpărături, menaj uşor, aerisit şi gătit contra sumei de 25 euro per vizită. Iar dacă nevoia voastră nu este pe listă, se poate adăuga.

Pe lângă „pachetele normale”, povesteşte Ana Călin, mai avem şi nişte servicii speciale. Şi nu, nu mă refer la sex (râde cu poftă), ci la două idei inedite. Prima este Oferta Teen Care în care ne oferim să-ţi însoţim copilul adolescent la concerte, să avem grijă ce bea şi ce face şi să ţi-l aducem acasă aşa cum a plecat. A doua ofertă este Oferta Hug în care ne putem întâlni, gratuit, doar pentru o îmbrăţişare şi nişte vorbe bune. Iar dacă, la final, prezenţa noastră ţi-a făcut bine şi vrei să ne răsplăteşti, poţi face o donaţie simbolică pentru copiii în nevoie. Educatoarea fiului meu este implicată în proiecte de voluntariat prin care ajută copii bolnavi şi singuri şi eu o susţin cu ce pot.

Cafeaua noastră e pe terminate. Mă uit că stăm de două ore la mine în bucătărie şi nici nu ştiu când a trecut timpul. Cu Ana se râde mult şi se vorbeşte bine. Ştiu că nu mai poate zăbovi mult pentru că o aşteaptă acasă un Tudor de patru ani. Ştiu că a fost învăţătoare şi că lucrează de ani buni în televiziune. Ştiu că s-a plictisit să stea într-un birou, cu spatele la lume şi crede că timpul dăruit cu adevărat cuiva contează mult mai mult decât timpul dăruit unui calculator. Ştiu că este un om care-l investeşte pe cel de lângă el cu încredere 100%. 

Şi mai ştiu ceva. Că după ce Ana Călin a plecat din bucătăria mea, a venit Ana mea, în vârstă de zece ani, care se  tot învârtise pe lângă noi, doar, doar ar fi fost rost de o şuetă în trei. M-a luat deoparte şi mi-a spus: ai putea să o mai chemi în vizită pe doamna asta drăguţă? Că-mi place mult să vorbesc cu ea. Iar asta, zic eu, e cea mai bună recomandare pentru vânzătoarea de timp de la Attraversiamo. 

Fiind la început şi puţin numeroasă, echipa oferă servicii doar zonelor ce pot fi accesate cu metroul pe Magistrala 2 (Berceni-Pipera) şi zonelor Romană, Universitate, Unirea şi Tineretului. Pentru mai multe detalii, puteţi să daţi o raită şi pe pagina de fb. 

vineri, 15 ianuarie 2016

La drum cu mic, cu mare

Plecăm la Bologna. Toţi trei. Probabil că vă întrebaţi ce e de făcut acolo cu copilul. Iar eu o să vă răspund că nimic special. Pur şi simplu mergem acolo pentru că putem, pentru că am găsit bilete ieftine, pentru că ne place Italia şi pentru că nu ne sperie deloc ideea de a merge cu un copil după noi, chiar dacă riscă pe alocuri să se plictisească.

Noi am început să călătorim cu Ana de când avea vreo cinci ani. Şi când spun „călătorim” nu mă refer la munte, mare, ţară, Neptun sau Bulgaria. Prima ieşire a fost la Paris. Am zis Paris, nu Disney. Sigur că am fost o zi şi la Disneyland; ar fi fost nedrept şi egoist din partea noastră să nu ajungem şi la Mickey, mai ales că știa de existența parcului – dar ultimele trei zile le-am petrecut pe străzi, bulevarde, grădini și prin cârciumi. Şi da, i-am luat îngheţată chiar dacă era noiembrie; şi da, s-a mai şi plictisit; şi da, a adormit şi în metrou; şi da, nu a fost totul perfect – dar a fost o ieșire minunată, în imperfecțiunea ei.

Vaaai, cât era de mică!
Din punctul meu de vedere, cu cât copilul învaţă mai repede că o vacanţă în trei sau în patru este o vacanţă în care toţi trebuie să se simtă bine, cu atât e mai uşor de mers cu el prin lume. Asta nu înseamnă că cel mic o să fie ignorat sau că nu o să i se respecte nevoile, ci doar că nu e musai să alegem destinaţia în funcţie de el, de parcurile de distracţii, de grădinile zoologice sau de mai ştiu eu ce rezervaţii naturale. Sunt şi d-alea? Cu atât mai bine. Ni le şi permitem? Minunat! Nu? Asta este, data viitoare. Când am fost anul trecut la Barcelona, ne-am făcut o listă cu ce vrem să vedem, în funcţie de timp – aveam să stăm doar trei zile şi jumătate –, dar şi în funcție de bani. Şi cum niciunul dintre noi nu mai fusese acolo, am lăsat deoparte Parcul de distracţii de pe Tibidabo şi am ales să vizităm Casa Battlo (care s-a dovedit o alegere minunată pentru toți trei). Asta nu înseamnă că i-am spus copilului în faţă „să ştii că există un super parc aici, dar noi, pentru binele tău, te ducem să admiri arta lui Gaudi”. Pur şi simplu am ocolit parcul şi nu am amintit opţiunea.

Undeva, prin Barcelona
 Sigur, la momentul Barcelona, Ana avea zece ani. Cred că mai mult decât dorinţele copilului, vârsta este cea de care trebuie ţinut musai cont atunci când plecăm cu el prin lume. Când e bebeluş, e simplu. Mă rog, e simplu dacă nu urlă non stop cum făcea a mea. Teoretic îl poţi ţine la purtător şi te poți duce pe unde vrei tu. Urmează apoi în viața copilului o perioadă mai complicată în privința excursiilor. Noi am evitat cu totul perioada asta călătorind singuri, fără Ana, care la vremea respectivă mai putea fi lăsată peste vară la ţară, cu mama. Iar când am început să ieșim cu ea în lumea mare, am ales ca prime destinații locuri pe care noi le mai văzuserăm, tocmai pentru a vedea cum se comportă, a-i deschide apetitul pentru călătorii și aventură în ritmul ei, fără să fim frustrați că nu putem face ceea ce ne-am dori noi.

luni, 11 ianuarie 2016

Despre puterea deranjului

Disclaimer: acesta este un guest post, scris de soț.

Clasa a X-a, ora de matematică, la un liceu foarte de mate-fizică; profesorul sever, toți eram intimidați deși îl cunoșteam de un an și ceva (sau poate tocmai de-aia). Cineva tot șopotea și râdea pe înfundate undeva prin clasă; profesorul era iritat. Eu eram în prima sau a doua bancă, nu mai țin minte. Strănută Răzvan, colegul meu simpatic așezat fix spatele meu. Profesorul scria la tablă, așa că mă întorc la Răzvan și-i urez „să crești mare!” El zâmbește, eu zâmbesc, mă întorc la loc... și dau cu ochii de profesorul de mate care se întorsese de la tablă taman la pont.

– Deci voi vorbeați. Afară amândoi și nu reveniți decât după ce vorbesc cu tații voștri.

– Dar noi doar...

– Afară amândoi.

Am ieșit, ce să facem? Era prima oră de mate a zilei. La a doua oră mă găsește cuminte în bancă.

– Afară.

– Dar eu doar...

– Afară; mai vii la oră numai după ce vorbesc cu tatăl tău.

Încerc să-l acostez pe coridor:

– Bună ziua, știți, eu doar m-am întors ca să...

– Aștept să mă văd cu tatăl tău.

Două zile mai târziu, iarăși matematică, eu iarăși cuminte în bancă (poate uită!), iar mă dă afară cu același text. Răzvan rezolvase deja, îl chemase pe taică-său; rămăsesem singurul paria în afara orei.

Îl anunț în sfârșit pe taică-miu că trebuie să vină la liceu să vorbească cu profesorul. Eram îngrozit – aveam și alte bube în cap pe la alte materii și știam că odată ajuns la liceu o să le afle și pe celelalte. În fine, vine și seara zilei în care ajunsese la liceu. Ne așezăm cu toții la masă și aștept furtuna.

Nimic.

Să deschid subiectul, să nu-l deschid? Dacă liniștea e o capcană? Nu mai rabd:

– Ai fost la liceu azi?

– Da.

Și din nou nimic. Mai aștept. Nimic. Nimic! Jesus!

– Și...?


vineri, 8 ianuarie 2016

Povestea continuă

Povestea de ieri s-a oprit în trenul care urma să ne ia dintr-un orășel din sud ca să ne ducă până în Loara – mai precis în Le Mans, oraș mare, cu bulevarde, magazine și brutării, exact cum își dorea profesoara de ne însoțea prin Franța. După o noapte de mers pe șine și dormit în fund, am debarcat în gara de unde am fost preluați de Brebioni. Madame și Monsieur Brébion – căci așa avea să le rămână numele, pronunțat într-un cuvânt, deși aveau și ei un prenume ca tot omul – erau doi tineri pensionari ce s-au trezit peste noapte cu liniștea spulberată de nouă copii români, căzuți pe capul lor de la mama naibii. Copii pe care s-au văzut nevoiți să-i hrănească,  plimbe și îngrijească preț de vreo zece zile. Noroc că franțujii au spiritul de comunitate foarte dezvoltat. Vecinii sunt ținuți aproape, prietenii sunt cultivați, iar oamenii, chiar și cei în vârstă – sau mai ales cei în vârstă – nu sunt singuri. Așa că iată-ne pe toți nouă, cu profesoara zece, vorba poetului, transportați în șir indian, cu Madame Brébion în frunte și Monsieur Brébion la coadă, pe străzile din Le Mans, de-a lungul zidurilor vechii cetăți, către un cartier liniștit, cu străduțe potolite. Una dintre ele era, la ora descinderii noastre, plină de oameni ieșiți întru întâmpinarea noastră. În fapt erau vecinii care se oferiseră să mai ia dintre noi, căci, cu toată bunăvoința celor doi Brebioni, nu aveam cum să încăpem toți nouă la ei acasă.

Le Mans – sursa foto aici
Eu și cu prietena mea am ajuns în casa de peste drum, la domnul Peltier. Ca orice pensionar francez care se respectă, Monsieur Peltier nu-și trăia bătrânețile singur, la televizor – nu, el era plecat într-un voiaj, în Italia. Și, ca orice francez care se respectă, lăsase cheile la vecini, a.k.a. Brebionii, că poate era vreo scrisoare de luat, vreo factură de plătit sau vreo țeavă de reparat. Iată-mă așadar instalată, cu prietenă cu tot, în dormitorul lui Peltier (prevenit că la întoarcere avea să se trezească cu doi pui de români) într-o casă mică, cu mobilă veche care trosnea din toate încheieturile.

Amintirile mele despre Le Mans nu prea există. Poate pentru că au trecut aproape treizeci de ani sau poate pentru că, la vârsta aia, ochii mei vedeau altceva decât ce trebuia văzut. Eu îmi aduc aminte de banane. Am fost într-o zi, cu toții, la piață. Și erau acolo munți de banane. Și erau coapte, nu verzi cum știam eu că sunt cele cumpărate pe sub mână, de la Casa de comenzi. Iar Brebionii ne-au numărat și au cumpărat fix zece banane. Nici măcar una în plus. Nu era zgârcenie, având în vedere că își asumaseră hrănirea zilnică a zece oameni, timp de zece zile. Era o dovadă de normalitate de care noi habar nu aveam. Serios acum, dacă vă vin musafiri la masă, cam câte banane o să cumpărați?
În prima seară, la Le Mans, am fost lăsați, chiar rugați, aș zice, să ne sunăm părinții. La București – șoc și groază. Cuuum?! Unde ești?! De ce ești acolo? După zece minute de explicații, mama, ca orice mamă, a luat taurul de coarne. Ascultă-mă bine: îl sun pe prietenul meu de la Paris și-i spun să-ți trimită niște bani. Și-l rog să te ajute. Cu orice ai nevoie. Ești sigură că nu vrei acasă? Nu, nu voiam deloc acasă – de ce aș fi vrut? Mâncam banane, eram cu prietenii și-n plus Brebionii făcuseră chetă printre vecini și ne dăduseră fiecăruia dintre noi o sută de franci și o sticlă de apă de colonie, cadou pentru mame. Doar profei îi oferiseră în dar o carte, de se zgâria aia pe ochi că în loc să se parfumeze, trebuia acum să citească.

Casa Brebionilor era una cu etaj, cu două dormitoare pentru musafiri, cu două băi, cu sufragerie și curticică. Pe stradă, seara, liniștea era întreruptă doar de fâlfâitul aripilor de liliac. Pe el l-am găsit într-o noapte, bâjbâind pe lângă un gard. Alex l-a văzut primul și a decis că e așa de drăguț că merită luat și arătat și celorlalți din casă. Și uite așa, am băgat ariciul în dormitorul Brebionilor. Normal că animalul s-a crispat când a dat cu nasul de covor și s-a refugiat sub patul conjugal de unde nu a mai fost chip să-l scoatem. La miezul nopții, Monsieur Brebion, înarmat cu un mop și trântit la pământ, ca-n tranșee, orbecăia după ariciul nostru care a fost redat, într-un final, naturii.

Altădată ne-au dus pe toți la târg. Îmi aduc aminte că-mi pipăiam suta de franci din buzunar, uitându-mă la coșurile cu haine second hand care se întindeau în fața mea și evaluând în minte șansele de a-mi împrospăta garderoba cu orice ar fi avut eticheta „Made in France”. Dar să vă povestesc despre Irina. Irina era colegă cu mine de clasă și avea trei frați mai mici. Așa că ea, cu suta de franci de la Brebioni, i-a luat celui mai mic o pereche de adidași, iar celorlalți doi le-a cumpărat câte o jucărie. Pentru ea a păstrat un franc sau doi, cât să-i ajungă de un pachet de gumă de mestecat. Atât. Dar suficient să-mi aduc aminte de poveste, chiar și acum, la aproape treizeci de ani distanță.

Într-o dimineață devreme, să fi fost la răsărit, în casa domnului Peltier unde stăteam cu prietena mea s-au auzit niște zgomote. Nu era mobila care trosnea, ci un sunet ca de apă care curge. Am ieșit pâș-pâș din dormitor și am dat nas în nas cu un individ grăsun care spăla niște vase. Buimace de somn, am decis că cel mai înțelept lucru când te trezești cu un necunoscut peste tine este să o iei la fugă, în pijama, pe stradă, urlând din toți rărunchii „Ajutoooor, fantomaaaa!” Evident, era doar Monsieur Peltier, proaspăt întors din Italia și care, la șase dimineața, fugea după două românce bezmetice să le aducă înapoi în casă.

joi, 7 ianuarie 2016

O poveste despre tabere, telefoane mobile, cuvinte urâte și întâmplări nebănuite. Totul cu happy end.

Am trimis-o în tabără. Nu de schi, că acolo nu voia să meargă fără cunoscuți, ci la zăpadă și distracție, cu încă două prietene. Tot nu era bine. Că nu-i lasă să-și ia la ei telefonul mobil (pe care i-l dau doar în tabere și excursii) și că ei i se face dor de mine și că o să plângă și că, vai și-amar, ce soartă crudă! Sigur că putem să ne auzim pe telefonul supraveghetorilor, dar nah, tot nu se poate de fiecare dată când vrea ea. Și uite așa mi-am adus aminte de prima mea tabără.

Era în anul de grație 1990. Tocmai ce căzuse comunismul, apăruseră non stopurile din stațiile de troleibuz, scăpaserăm de uniformă și primeam ajutoare de prin occident. La momentul acela, eram în clasa a IX-a. Și pentru că franceza mea părea promițătoare, reușind eu, aproape de fiecare dată, să pun accentele acolo unde le era locul și să folosesc regulamentar si condiționalul, m-am trezit băgată într-un grup de copii ce urma să fie făcut pachet și trimis peste hotare, până-n Franța, unde niște familii mizericordioase aveau să ne țină pe casă-masă o lună de zile, întru fericirea noastră că aveam să dăm cu nasul de civilizație și a lor, că aveau să beneficieze de o scădere de impozit.

Încercați acum, voi, ăștia care ca și mine vreți să știți tot și toate despre copiii voștri, să vă puneți în locul părinților mei. Doi oameni umblați prin lume, cu minte în cap și spaime în suflet, ce își trimiteau unica odraslă cu avionul, în Franța pe dreapta, la niște necunoscuți despre care nu știau nimic, fără telefon, fără adresă de contact și fără nicio lețcaie – pentru că pe vremea aia nu aveai de unde cumpăra valută și nici cu ce. Până la urmă, au făcut rost cu greu de 20 de dolari pe care aproape că mi i-au cusut într-un buzunar de la rucsac, așa, just in case. Sigur că ar fi putut refuza să mă lase, dar ce părinte nu-și dorește să-i ofere copilului șansa de a ajunge în Franța – mai ales în anii ăia!

Și am plecat. Eu și încă zeci de puști, îmbarcați cu toții în avion, aterizați la Paris, împărțiți pe grupuri și puși apoi pe trenuri către diverse orașe din Franța. Povestea mea abia acum începe. Familiile franceze doritoare de români erau limitate ca număr. Ceea ce nu se putea spune și despre pilele din patria mumă. Că să-l luăm și pe X, că e fiul directoarei, hai și pe Y, că e fata profei de mate, ba să nu plecați fără Z, că ta-su lucrează la minister... și uite așa, grupulețul nostru vesel ajunsese să depășească numeric căminele primitoare ale franțujilor. Și cum nici X, nici Y și nici Z nu puteau fi lăsați de izbeliște, a fost nevoie să înghesuie surplusul undeva. Unde? Ei bine, într-un tren cu destinația „Franța pe dreapta”.

Concret, după un zbor cu avionul, o noapte în tren și un mers cu microbuzul m-am trezit că ajung undeva, spre sudul Hexagonului, în Midi, pe marginea unui lac, într-un cort imens, cu paturi suprapuse, într-o tabără pentru copiii francezi din orfelinate și familii cu probleme. Eram cu totul nouă români plus o profesoară de franceză mult mai disperată de ceea ce i se întâmpla decât eram noi. În timp ce femeia asta vedea cum visul ei de a se plimba pe bulevarde cu brutării, catedrale și magazine e măturat de mirosul greu de conserve încălzite la cantină, noi, ăștia mici, încercam să luptăm pentru supraviețuire. Și când spun asta nu exagerez defel. Prima interacțiune cu copilașii francezi a fost când o fătucă de 17 ani, proaspăt ieșită de la casa de corecție, s-a repezit direct la părul meu lung și blond și a început să mă împroaște cu o ploaie de cuvinte pe care nu-mi aminteam să le fi întâlnit în manualele de la școală. A urmat apoi o serată în cinstea noastră, a românilor proaspăt scăpați de sub jugul comunist, în timpul căreia am pendulat între înjurăturile franțuzoaicei (doamne, ce vocabular mi-a dat fata aia!) și mâna unui mulatru beat care se termina cu o sticlă de Beaujolais din care a trebuit să beau ca să nu mi-o fur pe motive de rasism.

Cel mai apropiat sat era la 5 kilometri. Și nu, nu exista niciun mijloc de transport. Așa că o luam pe jos, în șir indian, ca să ajungem în civilizație. Mă rog, vorba vine. Satul avea vreo patru străzi, o biserică, o Poștă de unde puteam suna acasă, dacă am fi avut bani de cartelă (dar nu aveam), și un magazin cu „de toate” din care, după o chetă, am reușit să ne luăm într-o seară o sticlă de Fanta pe care ne-am trecut-o din mână-n mână, noaptea, în cort, bând cu înghițituri mici și bucurându-ne ca de orice lucru nemaivăzut până atunci.

În timp ce noi, copiii (în mare aveam cam paisprezece ani) făceam progrese vizibile și nedorite la franceză, profesoara cu care eram începea încet și sigur să o ia razna de frustrarea de a se vedea blocată într-un fund de lume. Așa că, în dulcele stil românesc, s-a apucat să facă scandal. Pe bună dreptate, de altfel, căci noi ar fi trebuit să fim integrați în niște familii măcar normale, dacă nu onorabile – nu înghesuiți în corturi și hărțuiți de tineri delicvenți. Și uite așa, într-o bună zi ne-am îmbrăcat frumos (adică cu unica pereche de blugi luată cu greu de la bișnițarii ce începuseră să mișune prin București după revoluție) și ne-am dus în audiență la primăria din Rodez ce fusese alertată în prealabil de soarta elevilor români. Am fost luați cu un microbuz, depuși pe scări la Hotel de Ville și întâmpinați de autorități care, după o strângere de mână, au făcut greșeala să dorească să ne asculte oful în fața unei mese pline cu prăjituri. După două minute se mai auzea doar vocea profei care își deplângea soarta, acompaniată de plescăielile noastre mulțumite, ceea ce l-a făcut pe primar să considere că o ducem suficient de bine la corturi și că puteam rămâne în continuare acolo, dacă primeam desert măcar o dată la câteva zile. Dar, cu ocazia acestei descinderi, am văzut primul meu oraș din Franța: Rodez. Și prima catedrală. Și am auzit primul concert de orgă. Și m-am plimbat pe primele bulevarde cu brutării și magazine. Țin minte că am intrat într-o tutungerie și am stat acolo peste jumătate de oră, uitându-mă la felicitări și cărți poștale. La momentul acela, în anii '90, felicitările cu scris frumos, pe hârtie lucioasă, cu poze și plic colorat, erau culmea civilizației pentru mine.

Catedrala Rodez – sursa foto aici

miercuri, 6 ianuarie 2016

Trei zile

Anul trecut s-a lansat o carte. Prietenii noștri imaginari, o culegere de Nadine Vlădescu în care treisprezece scriitori sunt invitați să vorbească despre cel sau cea cu care și-au dus sau continuă să-și ducă dialogurile lăuntrice. Nu am citit cartea, deși există în biblioteca de-acasă, de la mama. Dar de ieri mă tot gândesc la ea. Și asta pentru că mi-a adus aminte că atunci când eram mică, ai mei începuseră să dea semne de îngrijorare în fața vorbăriei interminabile pe care obișnuiam să o port cu mine însămi.

Mi-am vorbit dintotdeauna, cu voce tare, cu apelative de genul "măi, fată" sau "auzi, tu, Ioana" și continui să o fac de multe ori fără să-mi dau seama, ceea ce poate ușor să mă încadreze în categoria nebunilor care boscorodesc singuri, pe stradă. Dar lucrurile astea sunt mai presus de mine.

Momentele mele ideale? Diminețile în care, adolescentă fiind, mă trezeam în camera mea cu ferestre largi ca niște ochi deschiși cu privire fixă, și după un tur prin toate camerele, la baie și în bucătărie, constatam că eram singură acasă. Era clipa de eforie supremă în care mă invitam la o cafea și la o țigară, dădeam drumul la muzică și stăteam de vorbă cu mine însămi. De cele mai multe ori, în  funcție de melodie, de starea de spirit și de vremea de afară, imaginam scenarii în care mă jucam de-a întâmplări și momente de care îmi era dor sau doar speram că se vor întâmpla. Mă plimbam cu ceașca de cafea prin toată casa, lovind aerul cu sporovăiala mea, dând muzica când mai tare, când mai încet, trăgând cu urechea la un posibil sunet de chei în ușă, semn că s-ar fi întors mama acasă și că deci aveam s-o rog să mai stea la bucătărie ca să nu-mi strice joaca.

Eram în stare să mă țin singură de mână și să mă trag după mine, prin casă, toată ziua. Nu mă plictiseam pentru că aveam atât de multe să-mi spun, să dezbat și să mă contrazic, încât nici nu știam cum trece timpul. Din când în când, îmi repetam ca o mantră "sper că știi că nimic din toate astea nu e adevărat", îngroșând parcă cu o cretă imaginară linia dintre ce era palpabil și ce se petrecea în mintea mea. Prea vorbăreață și prea leneșă ca să pun pe hârtie tot ce-mi trecea prin cap, aveam zile când rămâneam în pijama până cobora soarele, obosită de cât gândeam cu voce tare. Revenirea pe pământ se petrecea însă odată cu lăsarea serii. Atunci, ca-n basme, eul meu se dezintegra, lăsându-mă singură, cu a nu știu câta ceașcă de cafea și a nu știu câta țigară, ambele prea slabe să lupte cu spaima mea de întuneric. Eram în stare să vorbesc la telefon toată noaptea, să accept cele mai bizare invitații în oraș sau să primesc vizite la ore nepotrivite numai să nu rămân singură peste noapte. Chiar și acum, adult fiind, cel mai bine dorm când al meu mai rămâne în sufragerie, la un film și-l știu acolo, treaz și la pândă.

Dar acum e zi. Și lumină. Al meu e la muncă, cea mică în tabără. Iar eu...hm, eu mi-am luat trei zile libere. Trei zile în care să tot vorbim măi, fată, să bem cafele, să ne imaginăm cum a fost sau cum ar fi dacă, să punem ce muzică vrem noi, să stăm în pijamale și să ne ținem de urât. Doar când o să vină seara, o să te rog să taci, ca să aud sunetul de chei în ușă.
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes