Există momente speciale în viața fiecăruia dintre noi când timpul s-ar strânge parcă în jurul nostru și ar aștepta să fie folosit doar după voia inimii. Sunt clipe din categoria să fac ce vreau eu pe care trebuie să le pândim, să le înșfăcăm și să le folosim până nu trec, până nu uităm de ele. Nu trebuie musai să le umplem de fapte mari, că doar nu despre bătălii și victorii este vorba, ci despre a-ți face pe plac. Cum poți, cât poți, un pic acolo. Și totuși, chiar și atunci când știi ce vrei, când ești extrem de sigur pe tine de ceea ce ți-ar aduce un zâmbet de mulțumire, chiar și atunci, e nevoie să lași spontaneitatea la o parte și să pregătești un pic terenul. Si da, nu pot să vă mint, e nevoie uneori să cobori dintre vise și dorințe aici, pe pământ și să faci față realității.

Așa am pățit eu astăzi. Il comandasem de vreo trei săptămâni. Nu pentru că aș fi avut neapărat nevoie, ci pentru că mi-a plăcut. Atât. L-am văzut și l-am vrut. Am acționat sub impulsul de moment, pentru că așa trebuie făcut de cele mai multe ori ca să te bucuri pe tine. Altfel, încep întrebările: ești sigur că ai nevoie de el? Oare nu costă prea mult? Chiar îți place? In două secunde, te trezești că spui cu voce tare: nu, ba da, așa și așa. Eu nu am așteptat nicio clipă. L-am luat. Aseară, când a sosit, mă învârteam cu el prin casă și mai că-mi venea să bat din palme și să strig al meu, al meu. Dar apoi, a venit realitatea și mi-a dat una peste ceafă. Nu ai ce să faci cu el, pentru că nu ai cum  să-l montezi.

Așa că azi, m-am dus și am decis să rezolv și această trebușoară. Și iată-mă, după zece minute de forfotă printr-un magazin în care nu aș fi intrat în veci până acum, mândra posesoare a unei punguțe în care se află un ciocan (deși sincer, cred că ăla de șnițele ar fi fost foarte bun),  niște pioneze (aici nu sunt sigură dacă sunt pioneze sau cârlige, dar au așa, niște cuișoare înfipte în ceva de plastic), o ruletă și un adeziv (să fie în casă). Am vrut să iau și o cheie franceză, dar doar pentru că era franceză, altfel nu știu la ce folosește. N-am luat-o.

Și acum, clipa aceea pe care mi-o voi consacra mie și numai mie. Mie, adică femeii care, prin natura ei, știe și poate să aprecieze frumosul. Căci practicul nu există. Cuiul nu era bun, oricum l-am bătut strâmb, iar obiectul este atât de bine făcut, că se dovedește inutil. Dar mie îmi place. Chiar și așa. Că e al meu. Eu l-am ales.

Dacă vă întrebați ce naiba e ăsta, e un cuier, dar cade de îndată ce vrei să agăți ceva în el

Vine din excursie. După pupici și îmbrățișări, hai la cârciumă să-i dau un șnițel și să-mi povestească ce și cum.
- Păăăăi, am făcut fel de fel de chestii: ne-am dat cu tiroliana, ne-am jucat, am mângâiat o oaie, am ascultat povești de groază în autocar și...alți copii s-au plimbat cu trăsurica trasă de ponei.
- Tu nu?
- Nu. Pentru că mi se pare îngrozitor să pui un căluț cât o cutie de mare să tragă după el patru copii a câte treizeci și ceva de kilograme fiecare. E revoltător!
Stă cu o bucată de șnițel înfiptă-n furculiță și cu ochii rugători spre mine.
- Aș fi vrut să salvez căluțul ăla, dar nu am știut ce să fac. Și mi-am zis că măcar să nu-i pun o greutate în plus, așa că nu m-am urcat în trăsură. În semn de protest.
O admir. Efectiv, o admir. Pentru că mie, copil fiind, nu mi-ar fi dat prin cap așa ceva. Și, deși nu mi-ar displăcea defel să primesc laude pentru cum am crescut-o, vă spun cu mâna pe inimă că n-am niciun merit. Ea singură alege să se uite la emisiuni cu animale, ea e cea care plânge că nu-i iau și ei un suflețel acolo (știu, sunt rea) și la urma urmei, eu zic că e felul ei de-a fi. Cred că e un om bun. Și mă bucur că-i cu mine. Și da, v-am auzit că cică să-i iau și ei acolo o pisică, un papagal, un hamster, dar ea e cea bună. Nu eu. V-am mai spus.

Princess Luna: Raising the Night by LaurenMagpie

Ne adunăm în bucătărie. Nu știu de ce bucătăriile dezleagă limbile, atrag energiile, provoacă râsetele, ascund lacrimile, țin totul între pereții lor ca niște guri care se închid, pline de secrete. Așadar, iată-ne: trei femei, o sticlă de vin, o pungă cu alune și cu fistic, gata să batem gongul, să dăm drumul piesei, să ieșim pe rând la rampă, să scoatem poveștile, confidențele, să ne întoarcem un pic de dos, să ne spunem acel "știu cum e", "și la mine...", "și eu....", sintagme mici, scurte, parcă boante uneori dar care, asemenea unor ghemotoace de vată, reușesc să umple spațiul gol din jurul nostru.

Ca femeie, trebuie să te apropii de patruzeci de ani ca să începi să placi femeile. Așa cred eu. Pentru că abia spre patruzeci de ani, femeile încep să se placă cu adevărat pe ele însele. Până atunci cauți să placi, nu să te placi. Să fii pe placul altora. Al părinților când ești mică și al unor ei pe care, de multe ori, îi lași să te crească și să te modeleze după cum vor și se pricep. Ani și ani de zile ți-i petreci chinuindu-te să te schimbi: altă culoare de păr, alte haine, alți pantofi, alte preocupări, alte gusturi, un șir nesfârșit de bătălii cu tine însăți când tot ceea ce auzi în interior e trebuie și nu vreau! Ani întregi în care celelalte femei sunt doar termeni de comparație. Imposibil să te relaxezi cu totul în preajma lor, imposibil să le iei de mână și să vă închideți în bucătărie, blocând accesul oricărui el care nu ar face decât să strice totul.

Și apoi, încet încet, începi să prinzi drag. De ele și de tine. De fapt, ordinea ar fi inversă: de tine și de ele. Descoperi că deși diferite, sunteți la fel. Cu toatele aveți nevoie de o bucătărie unde să vă retrageți din când în când cu râsete și secrete. Dacă încă preferați sufrageria, poate mai aveți până la patruzeci de ani. Sau poate voi sunteți altfel. Eu am avut nevoie de anii ăștia înainte să plac femeile și să am nevoie de compania lor, de acel lung șir de "știu cum e...", "și la mine...", "și eu...". Nu mă mai vreau specială, diferită, prefer să fiu înțeleasă și asemănătoare, doar să mă pot relaxa și simți bine în pielea mea. La patruzeci de ani știi deja ce vrei și ce-ți place. Poate doar nu ai curajul să o spui sau să o faci.

Intre femei, la vârsta asta, nu e vorba doar de prietenie. Nu e vorba doar de o bârfă mică și o tură prin magazine. E vorba de timp. Când le vezi împreună, femeile alea au lucruri să-și spună,  nu mai au nevoie de companie doar de dragul companiei. La patruzeci, știi foarte bine să asumi, să te descurci și să faci lucruri de una singură încât nu ajutorul îți lipsește. Ci înțelegerea.  Acel "știu cum e". Acele povești care sunt la fel cu ale tale. Acele încurajări pe care le vrei exprimate pe înțelesul tău, nu în bătăi pe umeri, așa cum fac bărbații.

Până la patruzeci de ani, eu am avut prietene. Puține, pe alese, majoritatea foarte bune. Restul femeilor erau sau soțiile lor, ale prietenilor lui sau mamele- din parc, de la grădiniță, de la școală, de la ateliere. De cele mai multe ori complet asexuate, pline de principii educaționale, cu hainele pătate de mâncare, cu lopățele și mașinuțe în geantă și cu sfaturi și griji în loc de conversație. Asta era înainte de patruzeci. După însă, cred că nu am mai căutat să leg prietenii, ci să cunosc femei. Să le descopăr, să le las să vorbească, să le invit la mine în bucătărie și să petrecem timp. Să stau de vorbă cu fetele mele și împreună să ne zicem ce vrem și nu doar ce trebuie. Iar când nu avem nimic de zis, să ne strângem în brațe și să ne ținem aproape.

sursa foto aici

Am venit să semnez condica. Adică, să vă spun că exist și ca pe mine să nu contați pe ziua de azi, că am treabă. De fapt, mi-am făcut singură de lucru. A fost de ajuns o întrebare: chemăm niște mame cu fete pe la noi?- și dorința-i gata, vorba poetului. Că cică să mergem în Carrefour să cumpărăm nu știu ce aluat de tartă pe care să-l umple ea, cu o cremă de vanilie cu fructe. Acum, ce pot să-i spun după ce i-am împuiat capul cu texte de genul nu contează ce pasiune ai, atâta timp cât te ții de ea! Na, ei îi place bucătăreala. În principal, se uită pe net la diverși bucătari care fac chestii. Acum că s-a urnit să facă ceva cu mâinile ei, cum aș putea eu să-i tai elanul?! Așa că, adieu stat pe fb, cu o cafea în față, bonjour le bus și le cărat de sacoșe! Că dacă tot mă duc în Carrefour, parcă văd că mai iau și alte mărunțișuri ce mă vor cocoșa la întoarcere. M-am gândit deja la niște bere. Sau un vin. Apă am deja.
Pizza nu iau, că asta am luat deja ieri. Păi da, că și ieri am avut musafiri. Doar fete, fără mame. Cum se făcuse deja întuneric și infanta nu se dădea dusă de la o bârfă cu prietenele, consumată pe aleile din cartier, am decis să le chem pe toate acasă, măcar să stea la căldură și lumină. Și bineînțeles la Vocea României. Totul asezonat cu pizza și suc. Da, știu, sunt o mamă pe cinste. Atât de cool încât pe ziua de azi am reușit să mă abțin eroic de la a-i pune orice întrebare legată de școală și de lecții. Cum săptămâna viitoare are program de voie grație Școlii altfel, am decis să-mi țin gura și să o las să-și drămuiască timpul cum crede ea de cuviință. Deocamdată, vorbește la telefon. De aproape jumătate de oră. Eu respir și inspir și tot completez la lista de Carrefour. Unde mi-e teamă că voi ajunge singură, că ea dezbate lucruri mult mai importante decât rețetele de aluat cu fructe. Am tras un pic cu urechea, recunosc. Dar nu vă spun ce am auzit că sunt sigură că atunci când nu o văd intră pe blog să vadă ce și cum. Anaaaa, dacă intri pe aici când nu sunt eu acasă, să știi că mama te iubește și e foarte mândră de tine!

Vine din nou! Ați auzit? Vineee din noooou! El, adică el-ul, bărbatul cu cei mai cei ochi albaștri și cea mai cea voce groasă cu răgușeală sexi. Ce vreau să zic este că se întoarce Garou! Ăla de l-a făcut pe Quasimodo în spectacolul muzical Notre Dame de Paris. Hai, măi, trebuie să-l știți! Ăla de a cântat Belle spre leșinul femeilor de prin toată lumea! Așaaaa, ăla, ăla, v-ați prins acum, nu?

După un prim concert anul trecut, în România, Garou revine așadar la București pe 31 octombrie. Tot la Sala Palatului, tot de la 19h30. Și tot beton o să fie concertul, sunt sigură. De data asta, evenimentul se înscrie în cadrul turneului mondial Fly me to the moon. Hai, că nici nu e greu, având în vedere cum arată omul ăsta. Bine, bine, și cum cântă! Prețurile la bilete variază între 350 de lei la categoria VIP și 100 de lei la "ieftin", ca să zic așa. Oricum ar fi și oriunde ați găsi loc, am un sfat pentru fane: veniți cu flori. În contrapartidă, o să primiți "un petit bisou". Adică, un pupic! La primul concert, le-a pupat, fără excepție, pe toate cele care i-au oferit flori. Vă garantez, am văzut tot. Eu eram lângă scenă și-mi mușcam pumnii de ciudă. Venisem cu copilul și atât. Niciun fir de floare.

Pentru aceia (de fapt, acelea) dintre voi care habar nu au încă cu ce se mănâncă Garou ăsta, las mai jos o mostră. Și da, o las în engleză, că știu că sunteți cârcotași și vă dați ochii peste cap când auziți cum vorbesc francezii. Eh și recunosc, că-mi place melodia și clipul. Mai ales finalul. Pe bune, voi ați văzut ce ochi are și cum arată? (Cred că nici nu sărută rău). Bine, bine, și cum cântă! Să nu uitați de flori, atât vă zic.

Voi ce faceți cu copiii în weekend, când plouă și e frig? Da, dragilor, știu că azi e luni și că mai e hăt până sâmbătă, dar întrebarea se dorea a fi generală. Mă rog, de fapt se voia mai mult un pretext ca să vă spun ce fac eu. Merg la mall. Niciodată nu vreau asta și totuși, ajung să o fac. In primul rând pentru că e foarte aproape. Și pentru că nu e cu oră fixă de ajuns, astfel încât putem să ne mai lălăim în pijamale, putem să mai ascultăm o melodie, două, să mai facem și pe la franceză și mall-ul tot acolo rămâne. Acum întrebarea ar fi ce facem la mall. De obicei, mergem la film. În general după sau înainte de a mânca la libanezi. Au ăia o farfurie cu de toate care ni se potrivește la fix amândurora, asta când nu cedez presiunilor și miorlăielilor infantei și o duc la Pizza Hut.

Așadar cum ieri a fost weekend, frig și ploaie, am luat-o pe Ana de-o aripă și am fost să vedem Marele Uriaș Prietenos. Dacă aveți copii peste opt ani, bănuiesc că îl știți pe Roald Dahl și poveștile dumisale. Printre care asta după care se făcu filmul. In mare, e vorba despre o fetiță orfană (apropo, micuța care joacă în film este minunată) care este răpită de un uriaș drăguț și cu un fel adorabil de a vorbi (practic ajungi să râzi tot filmul din cauza asta) a cărui îndeletnicire este aceea de a colecționa vise și a le insufla oamenilor. Din păcate, MUP- Marele Uriaș Prietenos- este singurul uriaș de treabă, restul uriașilor fiind răi și mâncători de oameni. Așa că fetița și cu noul ei prieten vor cere ajutorul reginei Angliei pentru a-i opri și a-i alunga pe aceștia pe o insulă pustie de unde să nu mai poată face rău nimănui.

Filmul este foarte, foarte frumos realizat. Copila din rolul principal este, după cum am spus, minunată, uriașul este mai mult decât prietenos (toți copiii și-ar dori unul ca ăsta acasă), scenele la curtea reginei au făcut-o pe Ana să cadă de pe scaun de râs, iar uriașii cei răi- ei bine, pentru un copil mai mic cred că pot fi destul de înspăimântători. Dar, cei mici din sală erau mai degrabă revoltați de nedreptatea și cruzimea cu care se purtau cu MUP decât de aspectul lor fizic.

Dacă vă recomand acest film? Oh, da! Mi-a plăcut și mie, darămite Anei. Merge de minune cu ploaia de afară și cu un hummus înainte. Mult mai bun și mai ieftin decât porțiile alea înfricoșătoare de nachos de la cinema. Iată și trailerul. Ziceți și voi cât e de expresivă puștoaica asta.

Azi nu plec nicăieri. Așa a fost să fie ca în ziua asta de octombrie 2016, eu să pot să stau de dimineață acasă. Doar eu cu mine, cu cana verde plină cu cafea și mintea golită de gânduri. O zi fără chef. Păcat de ea, de timpul de afară, de frunze și de mall-urile care la ora asta ar fi sigur goale. Dar nu, nu mă pot ridica încă de pe scaun. Prefer să aștept. În definitiv, ce risc? Încă o dimineață pierdută. Adică niște timp făcut ghemotoc și aruncat cât colo. Las' că vine altul. Pe măsură ce cana cea verde își lasă la vedere pereții albi, din interior, pe măsură ce timpul curge, mintea mea obosește de stat. Trebuie să-i dau de lucru așa cum îi dai unui copil niște cuburi. De exemplu, o tocăniță. Trebuie tăiat, curățat, călit, amestecat, sărat, piperat, acoperit, așteptat, gustat. Încă o gură de cafea. Mă conving cu greu să mă ridic de pe scaun. Deschid dulapul și caut din priviri un tricou mai ponosit pentru stat în bucătărie. Atunci o văd. Își scosese o mânecă printre alte haine și parcă aștepta să o trag afara din dulap, să o bag cu totul în lumină. Am cumpărat-o astă vară cu gândul la o zi de toamnă cu soare, o zi poate fără vlagă, dar cu frunze și lumină. O țin în brațe, ca pe un corp inert și simt că mi-aș dori să o port și împreună să plecăm departe, să ieșim în  toamnă, să facem ceva cu ziua de azi care doar îmi curge printre degete. Mă îmbrac sub un impuls de moment, așa cum altădată, mă dezbrăcam sub același gen de impuls. Ar merge bine cu cizme. Încep să scotocesc prin cutiile din dulap și brusc timpul își oprește motoarele și ziua începe să capete sens și formă. Mă uit în oglindă. Mă uit la mine. Mă uit prin mine. Mă uit pe geam. Mă uit afară. Termin cafeaua și pereții albi din interiorul cănii mă apasă ca niște mustrări de conștiință. Mintea mea are suficient de lucru. Mă are pe mine. Iar eu îmi sunt de multe ori arhisuficientă. Eu care stau acum în fața oglinzii din hol, în rochie și cu cizme, cu mâna pe clanță și cu ochii pe geam, la dimineața care dă să treacă. O să comand pizza la prânz, îmi zic. Până atunci, să fie toamnă și să mai stea! Plec.

Când era ea mică, îi inventasem un joc. Toamna, pe stradă, căutam frunzele făcute morman de către măturători și, numărând apăsat trei pași în spate, ne luam avânt și ne aruncam în mijlocul dâmbului mișcător și colorat, umplând aerul din jur de râsete, foșnete și chiote. De câțiva ani, vreo doi-trei să zicem, frunzele cad altfel. Parcă nu se mai așează unele peste altele, ci doar se adaugă unele altora, acoperind trotuarele și aleile ca niște palme care vor să ascundă urme. Chiar și așa, îmi place să-mi scufund picioarele în ele, să merg cu pas târșâit, făcând frunzele moarte să sune și să se împrăștie în jurul meu într-un foșnet de nostalgie care mă face să închid ochii și să mă duc cu mintea departe.

Octombrie. Deja? ar spune unii. Unii care încă ar mai simți gust de sare dacă și-ar trece cu limba pe ici, pe colo, peste piele. Unii care, chiar și acum, își închid palmele cu grijă să nu sfărâme amintirea resturilor de scoici. Unii care își întind gâturile în fiecare dimineață după soare, încercând să-l intuiască și să-l facă să stea pe loc. Așa sunt unii. Eu însă, eu aștept noiembrie. Pentru că, nu știu de ce, mie în noiembrie mi se întâmplă. Poate pentru că atunci accept să deschid ochii și să mă uit mai bine în jur până nu se îngroapă totul sub zăpadă și întuneric. Poate pentru că zilele din calendar devin mai importante cu trecerea anilor și nu vreau să le las netrăite. Sau poate pentru că atunci unii- de fapt, aproape toți- se liniștesc, se calmează, se lasă duși de timp spre o vară viitoare, făcându-mi mie loc să-mi trăiesc clipa, să-mi calc frunzele de la picioare, împrăștiindu-le într-un foșnet de nostalgie.

În noiembrie, mă uit la toamnă și fac să se întâmple. In timp ce frunzele cad și soarele dispare, eu mi-am inventat un joc. Mă dau trei pași în spate, îmi iau avânt și sper ca probabilul să devină posibil.

 

Nu știu cum să vă spun, dar pare că ați trăi mai multe vieți în același timp. Are sens ce zic?
Zâmbesc. De fapt, nici eu nu știu cine zâmbește. Fata venită cu zece minute întârziere în apartamentul cu două camere și pisică al unui astrolog din Drumul Taberei sau cea care se uită un pic cu uimire, un pic cu candoare la aceeași fată, prăbușită acum într-un fotoliu și pierdută printre semne retrograde și ascendenți de tot felul?

La sfârșit, ne luăm una pe alta, ne facem loc în hol, mângâiem pisica din priviri, coborâm împreună scările și ne trezim aproape lipite, în fața blocului unde ne așteaptă ea.
- Gata fetelor? ne zice și abia reușește să-și mascheze un rânjet ironic. Toate bune cu Jupiter?

Imi vine să-i dau un brânci, mai ales că o simt deja că are de gând să mă (pardon, să ne) ia peste picior tot drumul spre casă, mascându-și totuși, destul de prost, curiozitatea legată de ce a spus astrologul ăla că o să se întâmple. Mă enervează să o văd rânjind cu superioritate și totuși, nu-mi vine să-i închid gura că pare cea mai cu capul pe umeri dintre noi.
- Hai acasă, îi zic și cu ea de o mână și cu cealaltă la braț, pornim spre stația de troleibuz. Le vorbesc în șoaptă și datul meu din buze atrage priviri. Am aflat că am ascendent în Fecioară. Habar nu am dacă o fi de bine sau de rău. Cică sunt tipicari și nu lasă treburi neterminate. Apropo de treburi. Sper că o să găsesc totul în ordine acasă. De dimineață, am decis să nu o iau cu noi pentru că criza ei de plâns m-a făcut efectiv să-mi aduc aminte că ființa asta nu e făcută să suporte emoții de niciun fel. Cică mai bine să nu știi nimic, să nu ai așteptări ca să nu ai dezamăgiri. Când a văzut că toate ne pregătim să ieșim pe ușă- e drept două din curiozitate și cea de-a treia mai mult ca să fie sigură că celelalte dibuiesc adresa- s-a pus pe un plâns și mai teribil, mai-mai să-și facă bagajele, convinsă fiind că la întoarcere, o vom arunca oricum în stradă.

- Stai, dragă, liniștită, nimeni nu renunță la nimeni. Aici nu e cu părăsiri și abandon! Se uită peste umăr la amărâta aia care își freacă ochii înroșiți de plâns și sentimentul de milă pe care îl simte îi provoacă greață. Ei nu i-a propus nimeni să meargă la astrolog. De fapt, ei nu i se propune nimic, niciodată. Să fin serioși, cine ar îndrăzni? E lucru știut în casă că nimeni nu are dreptul să o deranjeze vreodată. De aceea se întâmplă ca uneori să fie uitată. Ascunsă în vreun fotoliu, cu o carte pe genunchi, poate petrece chiar și trei zile acolo, fără să mănânce, fără să schimbe vreo vorbă, doar ațipind la intervale de câteva ore și dându-și ochii peste cap la râsetele celorlalte. Nici nu mai știe câte sunt. Adevărul este că multe dintre ele vin și pleacă, uneori de plictiseală, alteori de supărare sau de prea mult bine. De aceea, ea preferă cărțile și pauzele de somn. Fără vis. Doar somn pur fizic. Repaus și atât.

Troleibuzul ajunge în stație. Coborâm și plecăm spre casă, de data asta fără să ne mai atingem. Bag cheia în ușă și-mi vine să le strig că m-am întors și că am ascendent în Fecioară.
- Cum a fost, doamnă?
Incerc să mă uit peste capul Ninei, femeia mea la curățenie, să văd dacă le zăresc, măcar pe vreuna dintre ele.
- Ce, vă uitați dacă mai e praf? Nu mai e, doamnă, am dat toate fotoliile la o parte. Gata, e curat lună.

Intru în casă și încerc să le chem cu mintea.
- Așadar, zice Nina, cum ziceți că fost?
- Cică am ascendent în Fecioară și pare că aș trăi mai multe vieți în același timp.
- Aoleo, doamnă, ce vrea să însemne asta?
- Nici eu nu știu, zic și-n timpul ăsta mă uit la ele cum încep să se așeze în  fotolii și să mă aștepte. Oh, doamne, și asta care plânge și plânge și nu știu ce să-i mai fac! Mă iertați, mă duc să încerc să o consolez.

sursa foto aici

Să fi avut cam doisprezece ani, deci oarecum vârsta ei, când mi-a picat cu tronc un coleg de școală cu vreo doi ani mai mare. Cică m-ar fi plăcut și el, deși avea un  mod cel puțin bizar de a-și manifesta interesul: arunca în mine cu bucățele de cretă. Tot timpul, în fiecare pauză, un an de zile (cât credeați că durează dragostea la vârsta aia?!), băiatul ăsta mă bombarda cu cretă, după care zâmbea ca prostu'. Atât. O atitudine suficient de ciudată ca să-mi stârnească curiozitate vizavi de capacitatea masculilor de a-și manifesta sentimentele și pe înțelesul nostru. Întrebarea este: există o astfel de capacitate? Oare măcar unii dintre ei s-or naște cu ea sau cu toții învață pe parcurs că toate gesturile alea care lor li se par atât de evidente nu sunt percepute nici pe sfert ca probe de iubire și că, prin urmare, trebuie să fie mult mai clari și mai expliciți dacă vor să aibă o șansă? Iar pe de altă parte, noi, fetele,  avem oare vreo șansă să fim vreodată fericite și mulțumite cu bărbații de lângă noi fără să încercăm să-i schimbăm după cum simțim nevoia? Deși zici că joc un episod din Sex and the city, realitatea este că am în casă o femeiușcă în devenire care se lovește, se rănește, se hârșâie de toate asperitățile gintei masculine în dorința pur omenească de a iubi și de a se face iubită la rândul ei.

Așadar, ce să-i spun eu în calitate de vrăjitoare matură unei novice în ale dragostei? Și ce să vă spun vouă despre cum e să fii mamă de preadolescentă îndrăgostită? O să încep prin a vă spune că nu e niciodată prea devreme sau prea târziu să iubești. Și că-n plus, oricine este "iubibil". Eu am fost sincer îndrăgostită de Michael Jackson când aveam vreo nouă ani și el era tânăr și negru. La fel de bine cred că dragostea este modelabilă. Poate veni, poate pleca, poate crește, poate stagna, se poate transforma, poate face pași pe loc sau înapoi, poate să se facă simțită cu o forță copleșitoare așa cum poate să fie discretă și să ne lase, din când în când, timp și pentru altele.

Mă uit la Ana și nu pot să nu remarc cum dilemele legate de comportamentul masculin în fața iubirii sunt cam aceleași la orice vârstă. Aceleași fraze, aceleași întrebări în paralel cu aceleași gesturi. Pe primul loc: învârtitul în jurul telefonului, acompaniat de întrebarea de ce nu sună?. Răspunsurile (căci da, ca femeie ai nevoie de răspunsuri și de soluții rapide- nu contează dacă sunt sau nu eficiente, contează să-ți dea iluzia că acționezi) acoperă o gamă largă de trăiri, mergând de la disperarea că nu-l interesezi și deci, nu dă doi bani pe tine, până la probabil că a murit și d-aia nu a mai apucat să-ți telefoneze, ceea ce e oricum de preferat primei variante. Sigur, ar exista și varianta în care ți-ai vedea de viață și de alte lucruri și ai lămuri problema cu prima ocazie cu care vorbiți. Nu, de fapt varianta asta nu există. Pe bune, cine naiba face așa ceva? Cum să-ți vezi de alte lucruri? E știut că nu mai există alte lucruri. Sau, de fapt există doar ca să te enerveze și mai tare când tu n-ai decât un singur scop: să aștepți.

Chiar și când în sfârșit sună, tot nu e bine, pentru că după ce descoperi că nu a avut niciun motiv real, serios și foarte grav pentru care să nu fi sunat în tot timpul ăsta, mai are și tupeul să vorbească normal și firesc, fără să se scuze, fără să spună cât i-ai lipsit și cât de tare te iubește. Serios, cum să faci așa ceva? În plus, te trezești de multe ori că subiectele despre care povestește sunt de-a dreptul plictisitoare. Nu vorbește deloc despre tine, despre relație, despre viitor...adică, practic, bate câmpii. Și totuși, indiferent de  vârstă și experiență, sfârșim prin a-i asculta până la capăt și chiar a ne entuziasma de nu știu ce detaliu tehnic, doar pentru că le-a făcut lor ziua mai bună. Credeți-mă, și la unsprezece ani e la fel.

Derutant este și începutul unei relații. Chiar și la clasa a V-a. El o place. Așa că îi dă mesaje. Ea se bucură și-i răspunde. El se bucură și-i scrie. Ea îi spune celei mai bune prietene că s-a îndrăgostit. Prietena spune tuturor din clasă. El nu mai zice nimic. Ea îi dă mesaje. El îi răspunde după câteva zile, timp în care ea se plimbă prin casă cu telefonul în mână. Ea îi scrie. El iarăși tace. Ea iarăși plânge. El se duce la fotbal. Ea se supără și, în funcție de vârstă, înjură mai porcos sau mai copilăros și tace și ea. Nu e bine.  El se enervează. Ii scrie, ea răspunde. Pe loc. El respiră ușurat, închide telefonul și se întoarce la fotbal. Ea îl sună. Nicio mișcare. Ea nu mai înțelege nimic și vine să o întrebe pe maică-sa. Mama tace, o ia în brațe și-i urează multă putere și răbdare.

Una dintre cele mai grele probe pentru fete este când să-i poată spună "și eu te iubesc sau te plac", fără să strice tot. Problema este că odată spuse aceste cuvinte, bărbații le consideră valabile până la proba contrarie. Ce, vi se pare logic, nu? Dar cine are nevoie de logică? Dragilor, să fim bine înțeleși:orice cuvânt, expresie, declarație sau manifestare de afecțiune trebuie repetată obsesiv. Niciodată nu va fi prea mult, întotdeauna va fi insuficient, așa că ce vă rămâne de făcut, este repetați, repetați, repetați. Fetele au nevoie să fie asigurate și răs-asigurate că nimic nu s-a schimbat în ultimele două minute. Să știți că nu suntem exagerate dar se pot întâmpla foarte multe în 120 de secunde!

O să spuneți că fetele sunt complicate, că atunci când se îndrăgostesc încep să vă sufoce, că vor totul și că vor acum. Nu o să vă contrazic și nici nu o să joc rolul feministei chiar dacă am o odraslă care de un timp încoace, stă cu telefonul la capul patului. O să vă spun însă atât: când începem să simplificăm lucrurile, să fim cool și cooperante, înțelegătoare cu nevoia voastră de spațiu și de libertate, este pentru că începe să nu ne mai prea pese. Adică, c'est fini, ca să zic așa.

Așa că, măi băiețelule de clasa a V-a, vezi ce faci. Să nu zici apoi că n-ai știut. Cât despre tine, draga mamii, ți-am mai spus: dacă-l placi și vezi că aruncă în tine cu cretă, te fugărește sau îți lasă bilețele în bancă fără niciun fel de mesaj, te rog, nu-i mai da pumni în spate. Așa știu ei să-și arate dragostea. Și recunoaște, că de fapt, nici tu nu dai tare. Iar dacă vezi că pleacă la fotbal, nu te duce după el să faci galerie. Mai bine, închide-ți telefonul și ocupă-te de altele. Ei, sigur că nu o să poți, important este să nu afle și el!

Eu v-am spus și anul trecut, dar ați uitat. Nu-i nimic, vă mai spun o dată. Cu aceleași cuvinte, că uitați-vă și voi cât e ceasul și la ora asta, altele mai bune nu găsesc.

Așadar, cum a fost ziua de azi? Da, da, cu voi vorbesc, mame și tați de copii, părinți care – nici nu vreau să număr câte zile pe an – vă treziți cu noaptea-n cap să faceți pachețele, să controlați ghiozdane și, în multe cazuri, să le și cărați până la școală că deh, la câte caiete, manuale și culegeri per materie există, riscăm să ne vedem copiii prăbușindu-se pe stradă sub ele.

Acum, că tot vorbim de școală, ia să dăm și un test. Ce zi a fost azi? Hai, hai, mâinile sus – mai ales voi, cei ce ați profitat de ziua liberă a școlarului din dotare ca să vă duceți la un film, de-un par exemple (dacă vă întrebați cine dumnezeu a putut face așa ceva, ei bine, moi!). Așadar, azi a fost Ziua mondială a profesorilor. Pam, pam! Știu, voi credeați că e a ziua educației; nu-i vina voastră, am văzut că peste tot așa s-a spus. Ei bine, e greșit. Am sărbătorit ceva fără să știm ce sărbătorim, dar nu-i nimic, lumea s-a bucurat de ziua liberă și noi oricum suntem plini de imaginație, așa că, serios, nu o să ne supărăm dintr-atâta lucru. Și vă rog, nu spuneți că ce mi-e Ziua profesorilor, ce mi-e a Educației, că dacă s-ar spune că de 1 mai sărbătorim Ziua bugetarului, am sări cu toții în sus, nu-i așa?

Bun, acum că am lămurit și acest aspect, vin cu o altă întrebare. A existat sau există în viața voastră un profesor căruia să-i rămâneți recunoscător pentru ceea ce a făcut pentru voi? Copilul vostru are vreun profesor de dragul căruia se bucură că merge la școală, chiar și cu teme, chiar și cu trezitul în zori? Ați auzit de un dascăl care să fi schimbat în bine destine? Știți vreun profesor bun, cu har și drag de copii? Dacă da, ați putea să-l răsplătiți, nominalizându-l la Global Teacher Prize și invitându-l să aplice. Înscrierile sunt deschise până pe 14 octombrie. Concursul este deschis oricăror profesori care predau în prezent în orice sistem de școlarizare adresat copiilor intre 5 și 18 ani.

Poate pentru noi Global Teacher Prize nu înseamnă mare lucru – doar o altă zi, doar un alt eveniment. Dar înainte să decideți că nu știți pe nimeni și să treceți mai departe, gândiți-vă cum v-ați simți voi dacă, fiind profesori, cineva s-ar gândi să vă nominalizeze la o astfel de competiție. În regulă, poate că nu o să câștigați, poate că nu va auzi o lume întreagă de voi, dar gândul că pentru un copil, un părinte sau un fost elev, tu, omul de la catedră, ai merita să primești un astfel de titlu, ar fi de neprețuit. Ar fi certitudinea că totul a meritat. Dacă știți ați putea oferi cuiva o astfel de bucurie, vă rog, nu ezitați! Atunci când merită, oamenii aceștia trebuie aplaudați la scenă deschisă!

Anul trecut, profesoara de matematică, Manuela Prajea, de la Colegiul Național "Traian" din Drobeta Turnu Severin, România, a fost nominalizată la Global Teacher Prize și a figurat pe lista scurtă de 50 de potențiali câștigători ai acestui premiu în valoare de un milion de dolari. Ediția 2016 a fost câștigată de palestinianca Hanan al Hroub. Ca un amănunt cum că visele nu se împiedică de realitate, Hanan a crescut într-un câmp de refugiați și a fost expusă constant la acte de violență. 

Cadrul: Seara,  în bucătăria unui apartament ca multe alte apartamente. Nu contează gresia, faianța sau vasele din chiuvetă. La masă, două personaje. Ambele feminine. Mamă și fiică. Prima, cu un aer ușor visător, amestecă absent într-un bol cu salată. Lângă ea, copila zgârie enervant cu unghia în farfuria goală.
La meniu- salată, în caz că nu v-ați prins. Nu contează cu ce. Să zicem cu de toate (da, are și pui și măsline și ou și rucola și...serios, chiar nu contează).

 Mama, luând cu o lingură nouă, de la Ikea, un snop de salată pe care-l deșartă peste degetul copilei din farfurie.
- Mă gândesc să-mi las părul lung și să mi-l vopsesc roșcat. Știi tu, roșcatul ăla irlandez.
Copila își linge degetul, pescuiește cu furculița o jumătate de roșie cherry (v-am zis ca era cu de toate) și zice:
- Să înțeleg că te-ai răzgândit, nu te mai faci verde.
- Știi, zice mama, am avut șuvițe verzi la un moment dat. Când erai tu mică.
- Măcar nu-mi aduc aminte! Dar acum lucrurile s-au schimbat. Nu poți să arăți oricum, trebuie să fii și tu ca un adult. Fără verde-n cap sau tatuaje, cum ziceai că vrei să-ți faci.
Mama respiră. Adânc. Ia o măslină și respiră. Mai adânc.
- Auzi, știi că dacă eu ma apuc să fac nebunii d-astea, când o să ajungi la vârsta la care vei vrea și tu, nu o să pot să-ți zic nimic.
Copila bagă două degete în salată și pescuiește cu grijă o jumătate de ou.
- Hm, mă înveți cum să te șantajez. Bravo, bravo! Îmi place de tine din ce în ce mai tare! Auzi și încă  ceva...
Mama zâmbește a victorie.
- Că mă iubești?
- Nu. Că mai vreau ou!