joi, 16 noiembrie 2017

Oare de ce?

In tramvai. Stau una lângă alta cu câte o poșetă-n brațe și o plasă la picioare.
- Nu mai pot de oboseală! Sunt trezită de la cinci dimineața: fă cafeaua, fă micul dejun, fă sandviciurile copilului și soțului, pune o mașină la spălat, spală-te și tu, scoală-l pe ăla micu. La opt, când a plecat ăsta la școală, eram deja obosită.
- Știu ce zici, și tu n-ai decât unu'. Da' eu cu trei, cum crezi că e la mine?
Se uită una în ochii celeilalte și dau din cap în același timp, cu înțelegere și empatie. Apoi, ca la un dans sincron, se apleacă, își adună lucrurile de la picioare și coboară la prima.

O discuție între femei complet banală. Nimic surprinzător. Mă gândeam să fi auzit aceleași vorbe spuse de doi bărbați. Probabil că primul gând ar fi fost "vai, săracii, or fi singuri'!". Dincolo de inegalitățile sociale perpetuate din generație în generație, există însă ceva care ne face pe noi, femeile, să fim oarecum mândre de aceste "sacrificii" pe care ajungem să le facem. Ca și cum admirația și prețuirea celor din jur ar fi în raport direct cu capacitățile noastre de a le îndeplini nevoile și a le deveni indispensabile. Sigur, există și excepții, majoritatea în generațiile actuale. Dar pentru cele ajunse la treizeci, patruzeci de ani, modelul din familie este mult mai puternic decât cel occidental la care se dorește a se adera încet-încet. Problema este că și în Vest, marea majoritate a femeilor se comportă la fel. Așadar, nu doar contextul sau epoca sunt de vină, ci pe undeva și noi însene.

Aveam la un moment dat în anturajul meu un prieten care, pentru a se putea simți bine în pielea lui, căuta cu orice preț surse de stres care să-l facă să se simtă apoi util și activ. Cred că pe undeva, așa  și cu noi, femeile. Efectiv nu putem sta locului. Nu știu dacă este în ADN-ul nostru sau dacă așa am ajuns să fim modelate de-a lungul istoriei. Cert este că "a sta" pur și simplu pentru noi devine aproape de neconceput. D-aia ne și enervăm când îi vedem pe bărbați că vegetează într-un colț pentru că nu înțelegem cum poți să stai și să nu faci nimic. Mai mult, dacă ar veni cineva la noi să ne spună auzi dragă, pe ziua de azi nu e nevoie să faci de mâncare, să mergi la birou, să te ocupi de copil sau să mergi la cumpărături. N-ai decât să rămâi toată ziua acasă și să pierzi vremea, cred că după primele zece minute de bucurie, multe dintre noi am începe să ne gândim cum să profităm la maxim de timpul ăsta și poate să rezolvăm din treburile pe care le-am tot amânat! Asta dacă nu am merge la coafor sau la shopping. Un bărbat probabil că s-ar întinde pe canapea, ar lua telecomanda și ar fi în stare să zacă acolo până seara, făcând exact ce i s-a spus să facă: adică nimic.

Am încercat să mă gândesc de unde nevoia asta a femeilor de a se simți mai tot timpul în priză și cred că pe lângă sentimentul nostru matern și nevoia de a avea grijă de ceilalți, este vorba  și de o dorință a noastră de a controla totul. Pentru că, chiar și atunci când cerem ajutorul bărbaților, ideal ar fi să ne ajute cum vrem noi, eventual și fără să le spunem concret ce așteptări avem de la ei. Și ghiciți ce? Dacă nu le cerem, ei nu vor insista, gândindu-se că na, noi știm mai bine. Iar noi continuăm să ne trezim de la cinci și să facem cafele și pachețele și să punem cartofii la fiert și rufele în mașină nu neapărat pentru că simțim că asta e rolul nostru. Ci, zic eu, pentru că deja că-i considerăm pe bărbați ca nefiind în stare de aceleași "sacrificii" (credeți-mă, de fapt sunt perfect capabili; doar că, exact ca și copiii pe care-i trimiți la teme, încearcă într-un prim stadiu să se opună), dar mai ales pentru că vedem în asta o formă de iubire pentru care așteptăm recompense. Vrem să fim lăudate, să ni se spună "nu știu ce m-aș face fără tine". In plus, în cazul femeilor care nu fac neapărat carieră sau care nu câștigă neapărat bine, alergătura asta de zi cu zi pare că ar trebui să se adauge la orele petrecute deja la birou, astfel încât la sfârșitul zilei să dea un plus de valoare.

Mă tot gândesc de unde nevoia asta a noastră de a demonstra. Până la urmă, în ochii mei, a te trezi de la cinci dimineața, nu poate avea decât un avantaj: acela de a avea casa doar pentru tine câteva ore. Si totuși, puține dintre noi aleg să profite de timpul acela sau măcar să se întoarcă pe partea cealaltă. Oare de ce?



0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes