marți, 17 ianuarie 2017

La masculin

Stăm la masă cu o porție de ardei umpluți în față.
- Mama, să fii prostituată e o meserie?
Aproape că-mi rămâne dumicatul în gât. Incerc să mă gândesc de unde până unde această întrebare, decid că nu are rost să scormonesc prea mult și răspund sec:
- Da. Chiar una foarte veche.
Se uită luuung când la mine, când în farfurie și continuă:
- Iți trebuie facultate pentru asta?
Aproape că pic cu capul în farfurie. Retrăiesc în gând toate dățile când îi țineam prelegeri despre cum "trebuie să pui burta pe carte dacă vrei să faci facultate", decid (spre binele meu) că întrebarea nu are legătură cu prostiile de i le-am îndrugat și răspund cu un zâmbet în colțul gurii.
- Nici chiar așa.
Pentru câteva momente, s-a reașternut liniștea la noi, în bucătărie și-n capul meu. Dar nu pentru mult timp.
- Mama, dar nu înțeleg ceva. Meseria asta nu există și pentru bărbați?
Și până să apuc să-i răspund, a tras singură concluzia:
- Nu există și prostituoți?
luni, 16 ianuarie 2017

In zori

Sunt zile, ba nu, dimineți, când pur și simplu ai vrea să dai delete la ceasul care sună, plapuma care se dă la o parte, fereastra care se deschide, apa care curge, laptele care se încălzește, sandviciul din farfurie sau visul care dispare.

Și măcar dacă ar fi așa cum spun eu aici. Măcar dacă s-ar face toate singure, din "vrutul" lor. Dar nu...tot tu trebuie să duci mâna spre ceas și să-ți reprimi pe ultima sută de metri gestul -perfect natural de altfel- de-ai rade una peste sonerie. Tot tu trebuie să-ți iei inima-n dinți și să alegi de bunăvoie și nesilită de nimeni să scoți mai întâi un picior, apoi pe celălalt, ca în final să strângi din dinți și să arunci pătura de pe tine așa cum în iulie numeri în gând până la trei (mă rog, uneori și mai mult) înainte să te scufunzi cu totul în apa mării, încă neîncălzită cum trebuie de soarele verii. Tot tu ești, teoretic, cea care, cu ochii cârpiți de somn, bâjbâie după întrerupătorul din bucătărie, căutând ibricul și laptele din frigider. Si apoi, deși tot ce-ți dorești este o cafea (profit de ocazie ca să le rog pe mamele de băieți să-i învețe că, uneori, o cafea pregătită dimineața, cât ea încă se dezmeticește, va face cât o mie de buchete de flori și strângeri în brațe), ei bine, nu, tu trebuie să lași cafea ta, ca să te ocupi de pachețelul pentru școală. Și apoi când laptele este în cană, sandviciul pe masă, pachețelul în ghiozdan, ei bine, abia apoi urmează cu adevărat proba de foc. Trezirea! Indiferent de vârstă, e la fel de dificil. Fie că se lasă cu scâncete, cu mânuțe ridicate spre tine, cu buze care caută, cu perne puse peste urechi, cu dat din picioare, cu mormăieli sau proteste, cu oh nu-uri și cu de ce-uri- un lucru este sigur: văzându-l acolo mic și cald, ghemuit în plapumă, respirând liniște și pace, cum să nu vrei să te bagi în pat, lângă el, să-l strângi în brațe, să-l ții bine ca pe un ursuleț de pluș și să te bucuri că e al tău!

Și, dacă nu v-ați dat seama până acum, această postare nu este ca să-mi exprim iubirea, ci ca să mă plâng. Urăsc să mă trezesc la 6h30. Dacă simțiți ca mine, vă aștept pentru o îmbrățișare de grup. Avem și un cântecel. Iată-l:

Cine vrea să audă un cântec vesel, sursa aici

vineri, 13 ianuarie 2017

Prospături

I-am descoperit acum ceva timp când într-un heirupism muncitoresc luasem decizia să încerc să mănânc cât mai sănătos. A fost dragoste la prima îmbucătură, căci, îmi aduc aminte că după ani și ani, grație celor de la Legume Proaspete Acasă, am resimțit parfumul căpșunilor din copilărie. Știți voi mirosul ăla care se revarsă în aer de te face să-ți plouă în gură? Ei bine, oamenii ăștia mi l-au readus în bloc spre bucuria mea și invidia vecinilor.

De atunci, ne revedem periodic. Nu sunt eu cel mai fidel client, recunosc; mai cumpăr și de prin cartier fructe și legume, că nah, nu stau să dau comandă pentru un morcov sau un kilogram de ceapă. Dar măcar o dată pe lună apelez la cei trei dealeri ai mei de produse sănătoase: Legume Proaspete Acasă, Ograda Verde pentru carne de pasăre și MamaPan pentru pâine cu maia. Bine și pentru ștrudelul lor de mere, fără zahăr.

Ca idee, o ladă plină de legume cum o vedeți pe cea din poză costă în jur de o sută de lei (sunt 15 tipuri de legume în cutie și niște mere), doi pui de la cei din Ogradă, până-ntr-o sută zece, iar 4 pâini cu maia, două cutii cu ștrudele a câte două bucăți fiecare și o pungă de lipii din faină integrală, încă 55 de lei. Ideea e că...gata. Mi le-aduc acasă sau unde le spun (pentru mine care n-am mașină e esențial) și sunt acoperită pentru o perioadă destul de lungă de timp. Pâinea o congelez și se păstrează foarte bine, puii îi tranșez și îmi ajunge carnea aproape o lună, iar legumele le transform în ciorbe, supe, mâncărici de spanac sau de praz, salate și sufleuri.

Și pentru că e vineri și sunt într-o pasă bună, vă dau și o rețetă de-am învățat-o de curând, în Franța. E un fel de mâncărică de praz care merge de minune cu fileuri de pește alb. Se ia așadar niște praz, se curăță, se spală și apoi se taie fâșii subțirele. Intr-o tigaie, pe foc, se pune un cubuleț de unt, se topește și se călește prazul în el, amestecând ca să nu se prindă și adăugând apă puțin câte puțin. Buuun. Când prazul s-a înmuiat, se pune sare și piper și se adaugă niște smântână pentru gătit. Se amestecă, se trage de pe foc, se toarnă într-un vas de Jena sau orice vas care merge la cuptor și deasupra, peste prazul ăsta cu smântână, se așează frumos niște fileuri de pește, sărate în prealabil. Se dă la cuptor vreun sfert de oră cât să se facă peștele și vorba țării de origine, un point c'est tout! Adică, asta e tot!

Vă pup și vorba țării de origine, au boulot Ioana, că mâncarea nu se face singură!




joi, 12 ianuarie 2017

O după-amiază

De vreo zece minute merge prin zăpadă, fără vorbă, fără zgomot, ducând sania după ea, cum alții  își duc gândurile. Din când în când, se oprește, se uită peste umăr să vadă dacă vin și apoi ia din nou drumul în piept. La un moment dat, o văd că așează sania de-a curmezișul unei poteci, se așează și-mi face semn să stau lângă ea. O ascult cuminte, o iau de mână și o întreb cu voce domoală să nu-i tulbur liniștea.
- Ce facem aici, măi Ană?
Nu zice nimic. Preț de aproape un minut tace și se uită în zare, cu privirea agățată de orizont. Apoi, își întoarce capul spre mine și șoptește.
- Stăm și ne uităm.
Rotesc privirea de jur împrejur, încercând să înțeleg, să văd ce vede și ea.
- La ce ne uităm, măi mamă?
- La cât e de frumos.
Și am stat. Și ne-am uitat.





miercuri, 11 ianuarie 2017

Zăpadă

Merge...

cu dimineața petrecută în vârful patului, printre perne și cărți
cu sunetul cafetierei care se chinuie în bucătărie până la ultimul strop,
cu ceașca aia mare și frumoasă, cu toartă mov și păsări desenate pe care nu o ai încă,
dar o vrei.

Cu mirosul de frig- pentru că, nu-i așa, frigul miroase- de cele mai multe ori a brad, a proaspăt și a curat,
cu șosetele în dungi, lungi până la genunchi.
Cu puloverul alb, pe gât, cu col roulé, pe care l-ai primit, într-o iarnă din cele din urmă.
Cu un pic de jazz, în surdină, cât să nu sperie păsările de pe ceașca cu cafea.

Cu spuma de baie care devenise aproape fără rost pe marginea căzii,
cu mâinile mici care te iau de după gât și te țin prizonieră preț de câteva minute,
cu pernele din sufragerie și cu picioarele întinse pe masa din fața ta,
cu perdele care se zbat atunci când deschizi geamul într-un gest de nebunie.
Cu foile albe, de pe birou, că poate într-o zi, cine știe, o să le umpli în sfârșit sub formă de carte.

Cu scrisorile pe care ți le propui să le scrii cu stiloul pe care, evident, nu-l mai găsești,
cu mandarinele care îți lasă dâre de parfum pe degete.
cu zambila din ghiveci, prea timidă ca să înflorească.
Cu crengile colorate în negru și alb care se apleacă în niște reverențe bizare si desuete,
cu paharul înalt, cu picior, cu Bordeaux în el.
cu partea plină a paharului spre mine.

Cu râsul,
cu cizmele grele de blană,
cu căciula cu urechi și cu urechile înghețate.
Cu acele de brad care se încăpățânează să tot iasă de sub covor,
cu rufele reci. Cu apa fierbinte din cadă,
cu amintirea bunicilor și a iernilor cu foc în sobă, undeva, la munte. Nu spun unde.

Cu mine.
Cu tine și cu mine.
Cum cine?

...zăpada.

Despre ea e vorba. Dacă mai știți cu ce ar merge, v-am lăsat loc să vă jucați.

sursa foto aici

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Stau

Am trimis-o afară, la zăpadă. Abia mai târziu am aflat, de pe facebook, că cică ar fi un ger de crapă pietrele. Ea nu s-a plâns. Doar că a plecat din parc și s-a dus la o prietenă unde a și rămas la prânz. Mai târziu,  m-a sunat maică mea: ești bine? Nu te plictisești de ziua ta? Mă face să zâmbesc. Mă uit la cana de cafea de pe masă, la Paris Match-ul cu Michèle Morgan pe copertă, îmi trec mâna prin părul încă umed de la duș, mă înfășor mai bine în halat și mă întind cât sunt de lungă pe canapea, cu capul pe una dintre pernele cu dungi colorate.

Am lăsat să cânte niște franțuzisme prin casă și încă oscilez între TV5 și Elena Ferrante. Mi-a plăcut mult "Prietena mea genială". E primul volum dintr-o trilogie. Mi l-a dăruit exact una dintre cele două prietene geniale pe care le am și cu care urmează să mă văd mai pe seară. Un hummus, o bere sau un vin, un Centrul vechi în trei, o bârfă că tot m-am întors de câteva zile din Franța, o vorbă bună, niște urări acolo, câteva planuri și speranța că va fi bine. Ana va fi plecată la o prietenă. Mă bucur că are. Prietene. Că o cheamă, că se duce, că rămâne, că vin. Că nu e singură cu vreo tabletă în brațe, cum am văzut că se poartă. Nu am vreo problemă cu tableta, ci cu singurătatea din spatele ei.

Așa că, mamă dragă, nu, nu mă plictisesc. Ci, vorba francezilor, "mă ocup". Eu cu mine și eu de mine. Am făcut chiar și o ciorbă de curcan și un soté de mazăre. Stiai că Michèle Morgan a fost obsedată de dans, în adolescență? Nu-ți mai povestesc despre ea, o să-ți dau direct revista. După ce o termin. Deocamdată, vorba francezilor "je prends mon temps". Adică, îmi iau timpul și-l țin bine. In rest, stai liniștită, o să-mi pun căciulă când ies afară si o să iau un taxi dacă văd că se face prea târziu.


joi, 5 ianuarie 2017

Măcar atât

Uite, Ana, o să-ți spun un secret. Ești pregătită? Vino mai aproape, hai să ne așezăm una lânga alta chiar aici, în ceainăria asta de ți-a plăcut ție încă din prima seară. Nu te grăbi, ce urmează să-ți povestesc cere un pic de răgaz și de respirație. O să te aștept să stai cât vrei tu lângă vitrina plină de prăjituri, să aștept să-ți muști buza de jos în timp ce te gândești și te răzgândești, în timp ce privirile ți se plimbă când pe eclere, când pe tartele cu fructe, pe millefeuille-uri sau choux à la crème-uri. Nu te grăbi! O să aștept să văd cum îți frângi degetele încă mici, sperând ca cineva să vină și să decidă în locul tău, o să-ți zâmbesc când te vei întoarce la masă, lânga mine, fericită că în sfârșit știi ce vrei ca, două minute mai târziu, în timp ce vine să ni se ia comanda, să te ridici brusc și să fugi la vitrină ca să te mai uiți o dată, să vezi dacă totuși tarta aia cu piersici nu o fi mai bună decât eclerul pentru care cu greu te deciseseși.

Acum stai cuminte, cu un ceai în față și cu farfurioara goală. Pescuiești cu vârful degetelor câteva firimituri de prăjitură. Acum o să-mi trag scaunul cât mai aproape de tine, o să-ți dau părul încet, după ureche și o să-ți șoptesc: Ana, te-ai întrebat vreodată de ce oamenii ăștia zâmbesc tot timpul? Nu are treabă cu faptul că sunt străini, nu! Ci cu faptul că li se zâmbește! Dacă vrei zâmbet, începe prin a zâmbi tu prima. Si într-o zi, o să ți se întoarcă. La început, ca semn de politețe. Apoi, ceva se va întâmpla pe dinăuntru tău și te vei obișnui cu zâmbetul. Nu al altora, ci al tău!

***
Intrăm la MegaImage, încă amețite după toate drumurile din timpul zilei. Ne umplem coșul cu mandarine și portocale. O perioadă nu mai vrem să vedem patisseries și viennoiseries, așa că ne adâncim degetele printre fructe. Mă duc la frigidere să iau niște lapte. Pe ea o las un pic în urmă să caște gura la cuțitele de la promoție. Ne întâlnim la mijlocul magazinului, lângă un maldăr de ardei. Se repede la mine.
- Mama, a funcționat! Am făcut magazinul să zâmbească.
Mă uit în jur și împart la rându-mi niște zâmbete. Intru în vorbă cu cei de la coadă și cu casiera. Brusc devenim parcă cu toții mai conștienți de faptul că suntem niște oameni care am putea profita un pic de timpul petrecut împreună. Stiu și eu, măcar să râdem cât ne punem cumpărăturile în sacoșe. Măcar să nu ne dăm ochii peste cap cât doamna în vârstă caută 50 de bani în portofel. Măcar să nu ne uităm la ceas cât casiera nu găsește prețul la carnea de pui. Măcar să ne enervăm că nu au țigările pe care le fumăm de obicei. Măcar să zâmbim pentru noi, dacă nu pentru alții. Măcar atât.


 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes