luni, 30 ianuarie 2017

O altfel de lecție de parenting

Am primit o lecție de parenting. Altfel de parenting. Dureros, sfâșietor de adevărat, dramatic până la sângerare interioară. Nu, nu est vorba de nicio conferință sau dezbatere. Ci de o piesă de teatru. Un spectacol de două ore jucat cap-coadă, fără pauză, ca-n viață, cu spectatorii pe scenă- iarăși, ca-n viață, căci din păcate, dramele noastre au de multe ori publicul lor, o piesă în doar patru personaje, suficiente însă să te dizloce sentimental cu totul.

Cu un titlu apăsător "Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva", piesa este, de fapt, o piesă de dragoste. Doar că dragostea este personajul absent, cel care este așteptat, despre care se vorbește de la început până la sfârșit și care nu ajunge pe scenă. Două surori- una celebră, cealaltă cu o viață ratată și o mamă posesivă, cu o dragoste abuzivă, prost exprimată pentru că la rândul ei a fost prost iubită de propria-i mamă. Mama e doar una și e prezentă de la început până la sfârșit, cu bune și rele. Pentru fiecare rău de-al mamei, copilul se acuză și-și caută vină. Pentru fiecare vină, golul dinăuntru se cască și mai tare. Mama nu mă iubește. Nu suficient. Nu orice-ar fi. Nu pentru totdeauna. Nu cel mai tare. Nu doar pe mine. Atâtea spaime, atâtea goluri care neumplute sau ignorate provoacă drame și termină vieți. Indiferent de ce rezervă ele.

E un spectacol în doar cinci personaje și patru actrițe. Suficientă lume cât să umple o scenă cu veleități de tablou unde toate obiectele folosesc, iar muzica si lumina devin personaje. Pe afiș: Diana Gheorghian, Oana Ștefănescu, Liana Mărgineanu și Nicoleta Lefter, toate cu un joc la fel de impresionant ca și viața. Mai ales Diana Gheorghian.

Spectacolul se joacă pe scena Odeonului, de pe Calea Victoriei. De la 19h00. O să vă placă. Dar vă spun de pe acum că o să doară. Exact ca amintirile, fără puterea de a mai schimba ceva.


sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Fuga

Merg în fața mea, fiecare cu ghiozdanul în spate, aidoma unei perechi de melci ce se târâie spre niciunde. Iși vorbesc. La început mai pe șopotite, apoi, uitând de mine, vocea le redevine normală.
- Tu când ai cea mai liberă zi? întreabă Ana mea.
In așteptarea răspunsului, se apucă și rupe absentă un țurțure dintr-un burlan.
- Păăăi, nu prea știu. Depinde și de teme, zice prietena.
Inarmată cu țurțurele ce-i picură la picioare, Ana continuă:
- Dar cea mai plină zi?
Timp de așteptare zero.
- Marțea. Am școală, apoi engleză, apoi dansuri. Ajung înapoi acasă foarte târziu. Tu?
A rupt țurțurele în două și acum, cu câte o bucată în fiecare mână, încearcă să lase urme în mormanele de zăpadă murdară de pe trotuar.
- Eu? M-am apucat să iau lecții de chitară.
Colega se oprește.
- Inveți muzică clasică?
-  Ce-ai fată?! Rock! Uite autobuzul, fugim?
- Păi și mama ta?
- Nu-ți fă griji, fuge mai repede decât ai crede!

sursa foto aici



vineri, 27 ianuarie 2017

Iarnă bună

Iarna are griuri colorate. Ca și cum ai  lua niște alb și l-ai amesteca cu diverse culori și gata, ai avea peisaj hivernal la tine la fereastră. Momentul preferat? Când cafeaua e gata și cerul se luminează treptat, mai roșu la început, apoi mai roz, pentru ca la final să devină pur și simplu cer. Cu C mare, dacă vreți. Asta îmi place la iarnă. Cerul la primele ore ale dimineții când aerul miroase atât de puternic, ca o strângere de mână bărbătească. Ăsta a fost, cred, unul din principalele lucruri cu care m-a bătut tata la cap. Chiar și dacă ești fată, să strângi mâna cum trebuie! Si așa am făcut spre surprinderea multor oameni, bărbați mai ales, care se lăsau înșelați de pletele mele blonde și aspectul de zână din povești (da, am avut și un astfel de aspect și astfel de plete).

Iarna, de dimineață, cerul nu are nori. E ca de sticlă. Ca mintea la trezire, în primele secunde de după somn, când ai senzația că ești complet curat pe dinăuntru, resetat cu totul, înainte să deschizi ușa gândurilor care dau buzna și se așează care pe unde apucă. Așa și cu cerul. Negru, apoi roșu, apoi de-un albastru lăptos, impasibil de cele mai multe ori, static și oarecum imponderabil. Iarna, cerul e parcă mai sus ca de obicei. Poate și pentru că iarna, lucrurile par mai bine delimitate. Fiecare la locul lui, fiecare pentru sine. Vara ne împrietenim mai ușor. Ca și cum soarele și căldura ne fac mai dezinhibați și mai extrovertiți. Abia ne cunoaștem și suntem gata să ne strângem în brațe. Nu ca iarna când preferăm să ne dăm mâna.

Vara nu are griuri colorate. Vara nu are gri. Până și ploaia e colorată. A mea e verde. Ca frunzele ce păstrează pe ele picăturile de apă precum niște frunți pline de broboane de sudoare. Iarna, dacă plouă, ploaia pare murdară. Ca apa pe care o storci dintr-un burete folosit. Așa se vede de la fereastra mea. Un cer ca o cortină suspendată trei luni pe an deasupra unui decor minimalist. Si o cafea. Obligatoriu. Neagră, tare, într-o ceașcă simplă, într-o singură culoare. Uneori, încerc să aduc înăutru o bucată de afară. Niște flori, de exemplu, la fel de albe ca zăpada la prima cădere sau ca mintea la trezire. Acum sunt frezii. Cinci, într-un vază de sticlă, un pic prea mare pentru tijele subțiri de un verde primăveratic. Niște flori indecise freziile astea. Miros a aprilie și arată a ianuarie. Unii le-ar numi versatile. Eu cred că au un caracter ușor adaptabil. Se potrivesc cu orice. Fie gând, vază, anotimp sau aducere aminte. Mă uit pe geam la dimineața care împinge liniștea de peste tot, ca un corp care dă la o parte pătura de pe el și mă gândesc la tata. Ieri ar fi fost ziua lui. Si fiecare strângere de mână din viața mea e despre el.

Acum mă duc să schimb apa la frezii. Și să-mi termin cafeaua. Iarnă bună! Vă strâng mâna! Mulțumit, tată?

Pastel de P.J. Pelletier



miercuri, 25 ianuarie 2017

Incepe!

Au fost, cu totul, patru zile. Patru zile în care a ieșit în parc, s-a văzut câteva ore cu niște prietene, a fost la o olimpiadă unde  s-a lăsat cu felicitări, a dat o tură prin mall, a mâncat la libanezi, a fost la un protest, apoi la un curs de chitară, a mâncat niște tort de la taică-su, a stat cu mine, la mine, pe mine, lipită de mine, s-a ales cu o rochie, o geacă de blugi și o pijama, s-a culcat la miezul nopții și s-a trezit după zece.

Ieri, spre seară, cu un ochi la teveu și celălalt pe grupul clasei de pe WhatsApp.
- Hm, ia uite, fetele astea au fost la patinoar! Iar astea două s-au dus împreună la concert! Aaaah, stai așa, că apoi și-au luat și medalioane cu best friends. Ia să scriu și eu ce am făcut: bună, sunt Ana și de patru zile, mă uit ca proasta la televizor. Mulțumesc!

Incerc să nu zic nimic, să nu-i împrospătez memoria pe un ton ce nu ar lăsa drept la replică. Prefer să o dau pe glumă.
- Lasă, puiule, că și tu ai stat cu mama!
- Exaaaact! se aude o voce bosumflată.


sursa foto aici


vineri, 20 ianuarie 2017

Că tot vine weekendul

E vineri. Asta înseamnă că mai sunt doar câteva ore..da, da, ați auzit bine și începe nu weekendul, ci mini vacanța! Mă rog, că unii nu vor avea liber și luni, că alții au mâine olimpiadă și deci, motiv să pună iar ceasul de dimineață, asta e, deja, altă mâncare de pește. Eu voi porni de la premiza optimistă că majoritatea lumii are patru zile cu care nu știe bine ce să facă și la rubrica "Sugestii" vă voi povesti câte ceva despre niște cărți.

O să încep cu una (de fapt, unele) despre care se tot vorbește în ultimul timp. Ba chiar am văzut-o (le-am văzut) și la Fnac, în Franța, pe raftul cu best-seller-uri. E vorba despre romanele Elenei Ferrante (numele este un pseudonim), o italiancă din Napoli care a rupt gura târgului, cum se spune, cu o poveste ce se întinde pe patru romane (la noi ar fi traduse doar primele trei- Prietena mea genială, Povestea noului nume și Cei care pleacă și cei ce rămân) a căror acțiune se învârte în jurul a două prietene, Lila și Lenu, ce trăiesc într-o suburbie a orașului Napoli, în anii 1950. Pe lângă povestea în sine care te poartă prin viața celor două femei încă din copilărie, cartea te aruncă cu totul în atmosfera unui oraș cu propriile lui reguli, cu propria lui existență, populat de figuri aparte, mutilate de sărăcie și obligate să trăiască după niște legi nescrise, singurele menite să le asigure existența. In acest decor spectaculos de multe ori prin promiscuitate și cruzime  își duc viața două fete- Elena Greco zisă și Lenu și Rafaella Cerulo cunoscută de cartier ca Lila sau Lina care, pe tot parcursul cărții, încearcă, prin metode diferite, să scape de o soartă ce se vrea pecetluită de la naștere.
Deși povestea se întinde pe patru volume, lectura ei se face ușor. Acțiunea "te prinde", descrierile nu sunt defel obositoare (poate doar, pe alocuri, pasajele consacrate politicii sunt un pic trase la temă), traducerea Ceraselei Barbone este excelentă și povestea merită citită.

Dacă ideea de a vă arunca într-o tetralogie vă sperie, puteți încerca cu ceva mult mai ușor. O cărticică numită Bonjour fericire a americancei Jamie Cat Callan. Ce m-a făcut să o deschid nu a fost titlul cu iz motivațional, ci faptul că autoarea încearcă să explice pe aproape 300 de pagini de ce sunt franțuzoaicele așa mișto, ca femei. De unde acea siguranță de sine și acea poftă de viață care le face, aproape în orice situație, să rămână optimiste și să se simtă bine în pielea lor? Cartea dă și niște sfaturi concrete, unele chiar de bun simț, așa că, deși este o lectură ușurică, tot veți avea sentimentul că v-ați ales cu ceva.

La final, încă o recomandare. Ultima din seria de azi. Este vorba de ultima carte a Anamariei Smigelschi. Mai de ieri, mai de departe... este o poveste de călătorie. Dar, fiind scris de un artist plastic, textul capătă calități de tablou. Și, pentru că autorul stăpânește nu doar tehnica descriptivă și plăcerea detaliului, ci are și un umor debordant, lectura devine realmente o bucurie și un prilej de râsete până târziu, în miez de noapte (mă rog, eu atunci apuc să citesc). Despre Anamaria Smigelschi (autoarea celebrelor personaje Luna- Betiluna și Dora- Minodora) am mai scris eu și aici, când vă recomandam cu tot dragul cartea Gustul, mirosul și amintirea.

In rest, mai am pe raft o carte în așteptare. E vorba de Imago a Ludmilei Ulițkaia de a cărei scriitură m-am îndrăgostit după ce am citit Fetițele. Rude sărmane și Inmormântare veselă

Acum e rândul vostru. Ce ați mai citit, ce recomandați?

miercuri, 18 ianuarie 2017

Copilării

În ultima perioadă de timp, am avut neșansa să pic (iarăși) în mijlocul unor discuții care, deși la prima vedere se voiau constructive, au degenerat rapid în adevărate lupte de clasă. Bilanțul a fost relativ important: multe orgolii rănite, câteva uși trântite, niscaiva jigniri și un grupuleț care a părăsit scena înainte de aplauze, în spirit de frondă.

Deși nu știți despre "ce a fost vorba în propoziție", scenariul cred că vi se pare cunoscut. Și anume se întâmplă des ca cei care se lansează în discuții să ajungă la puncte de vedere diferite și să se contrazică, uneori mai răstit, alteori mai domol. Nu e ceva spectaculos, o să-mi spuneți, ba chiar e în natura noastră umană să ne certăm și să ne supărăm atunci când nu se face ca noi. E de ajuns să ne uităm la copii. Socializarea vine la pachet cu supărarea. Cei cu tendințe de leader încep să acapareze audiența, să-și impună punctul de vedere- cu forța, dacă e necesar- alții încearcă să manipuleze- dacă nu-mi dai michimausul tău, nu mai suntem prieteni, alții, mai slabi, dau și jucăriile de acasă, doar, doar se joacă și cu ei cineva, în timp ce unii din prietenii lor stau și reperează "șeful" și fac apoi ca el, pentru a se simți băgați în seamă și apreciați. Până la urmă, aceste comportamente absolut omenești rămân de-a lungul întregii vieți.

Ceea ce se schimbă este "felul" de a te certa și maniera de a reacționa la supărare. Sau cel puțin ar trebui să se schimbe. Spre deosebire de un copil, un adult știe să negocieze. Si cei mici o fac în felul lor, dar negocierea lor e de multe ori brutală și de scurtă durată, având mai degrabă aspect de șantaj. La adulți ar trebui, după părerea mea, să existe chiar o plăcere a negocierii. O satisfacție a purtării unui dialog în contradictoriu care să-ți lase loc de manevre suple, din poignet, prin care să duci adversarul acolo unde vrei, fără a-l leza în vreun fel. Din păcate, în loc de asta, constat cu stupoare că există o masă îngrijorător de vastă de oameni mari cu un comportament total infantil.

Să ne înțelegem: postura de adult nu e dată de vârstă sau de existența sau non existența unei familii, a unui job sau a unor responsabilități. Ci de felul în care știi să-ți asumi toate cele de mai sus și de felul în care te raportezi la tine și la ceilalți. E suficient să ne gândim la ședințele cu părinții de la școală sau grădiniță. Niște experiențe în general traumatizante pentru orice adult normal, mai ales atunci când odată așezat în bancă este asociat în mentalul colectiv cu propriul lui copil. Așa că ajunge să i se pară absolut firesc să fie certat de doamna, să i se spună ce să facă și cum să facă, să i se reteze vorba, să nu aibă nimic de comentat și-n general să fie de acord cu majoritatea. Dacă nu, va suporta consecințele: va fi arătat cu degetul, scos în fața clasei și batjocorit, izolat de grup și lăsat de izbeliște.

E total eronat să ne gândit că ipostaza de adult vine la pachet cu forța și puterea de a face ce avem noi chef. Păi, hai să vedem: cine face ce are chef fără să țină cont de nimic și de nimeni? Hm? Exact, copiii foarte mici care nu-și cenzurează defel reacțiile pentru că nu știu limitele. Mai departe. Cine sunt cei care atunci când nu se întâmplă cum vor ei, se supără și pleacă? Tot copiii care nu au încă capacitatea mentală de a-și controla sentimentele. Acum vreo două zile, m-am certat cu fiica mea. Are aproape doisprezece ani și dorință mare de independență. Nu mai știu de la ce a pornit totul, dar știu că, vădit obosită de argumentele mele, mi-a șuierat printre dinți că abia așteaptă să fie mare și să facă ce are chef! A trebuit să-i explic că un adult nu face nepărat ce are chef, ci ce trebuie. Că vârsta maturității înseamnă și dezvoltarea unor capacități de negociere, de toleranță, de iertare și recunoaștere a greșelilor, de empatie, de lipsă de ranchiună, de aplanare a conflictelor.

In rest, vorba Micului Prinț: toți oamenii mari au început prin a fi copii. Doar că unii au și rămas. Și nici măcar nu o știu.

sursa foto aici









marți, 17 ianuarie 2017

La masculin

Stăm la masă cu o porție de ardei umpluți în față.
- Mama, să fii prostituată e o meserie?
Aproape că-mi rămâne dumicatul în gât. Incerc să mă gândesc de unde până unde această întrebare, decid că nu are rost să scormonesc prea mult și răspund sec:
- Da. Chiar una foarte veche.
Se uită luuung când la mine, când în farfurie și continuă:
- Iți trebuie facultate pentru asta?
Aproape că pic cu capul în farfurie. Retrăiesc în gând toate dățile când îi țineam prelegeri despre cum "trebuie să pui burta pe carte dacă vrei să faci facultate", decid (spre binele meu) că întrebarea nu are legătură cu prostiile de i le-am îndrugat și răspund cu un zâmbet în colțul gurii.
- Nici chiar așa.
Pentru câteva momente, s-a reașternut liniștea la noi, în bucătărie și-n capul meu. Dar nu pentru mult timp.
- Mama, dar nu înțeleg ceva. Meseria asta nu există și pentru bărbați?
Și până să apuc să-i răspund, a tras singură concluzia:
- Nu există și prostituoți?
luni, 16 ianuarie 2017

In zori

Sunt zile, ba nu, dimineți, când pur și simplu ai vrea să dai delete la ceasul care sună, plapuma care se dă la o parte, fereastra care se deschide, apa care curge, laptele care se încălzește, sandviciul din farfurie sau visul care dispare.

Și măcar dacă ar fi așa cum spun eu aici. Măcar dacă s-ar face toate singure, din "vrutul" lor. Dar nu...tot tu trebuie să duci mâna spre ceas și să-ți reprimi pe ultima sută de metri gestul -perfect natural de altfel- de-ai rade una peste sonerie. Tot tu trebuie să-ți iei inima-n dinți și să alegi de bunăvoie și nesilită de nimeni să scoți mai întâi un picior, apoi pe celălalt, ca în final să strângi din dinți și să arunci pătura de pe tine așa cum în iulie numeri în gând până la trei (mă rog, uneori și mai mult) înainte să te scufunzi cu totul în apa mării, încă neîncălzită cum trebuie de soarele verii. Tot tu ești, teoretic, cea care, cu ochii cârpiți de somn, bâjbâie după întrerupătorul din bucătărie, căutând ibricul și laptele din frigider. Si apoi, deși tot ce-ți dorești este o cafea (profit de ocazie ca să le rog pe mamele de băieți să-i învețe că, uneori, o cafea pregătită dimineața, cât ea încă se dezmeticește, va face cât o mie de buchete de flori și strângeri în brațe), ei bine, nu, tu trebuie să lași cafea ta, ca să te ocupi de pachețelul pentru școală. Și apoi când laptele este în cană, sandviciul pe masă, pachețelul în ghiozdan, ei bine, abia apoi urmează cu adevărat proba de foc. Trezirea! Indiferent de vârstă, e la fel de dificil. Fie că se lasă cu scâncete, cu mânuțe ridicate spre tine, cu buze care caută, cu perne puse peste urechi, cu dat din picioare, cu mormăieli sau proteste, cu oh nu-uri și cu de ce-uri- un lucru este sigur: văzându-l acolo mic și cald, ghemuit în plapumă, respirând liniște și pace, cum să nu vrei să te bagi în pat, lângă el, să-l strângi în brațe, să-l ții bine ca pe un ursuleț de pluș și să te bucuri că e al tău!

Și, dacă nu v-ați dat seama până acum, această postare nu este ca să-mi exprim iubirea, ci ca să mă plâng. Urăsc să mă trezesc la 6h30. Dacă simțiți ca mine, vă aștept pentru o îmbrățișare de grup. Avem și un cântecel. Iată-l:

Cine vrea să audă un cântec vesel, sursa aici

vineri, 13 ianuarie 2017

Prospături

I-am descoperit acum ceva timp când într-un heirupism muncitoresc luasem decizia să încerc să mănânc cât mai sănătos. A fost dragoste la prima îmbucătură, căci, îmi aduc aminte că după ani și ani, grație celor de la Legume Proaspete Acasă, am resimțit parfumul căpșunilor din copilărie. Știți voi mirosul ăla care se revarsă în aer de te face să-ți plouă în gură? Ei bine, oamenii ăștia mi l-au readus în bloc spre bucuria mea și invidia vecinilor.

De atunci, ne revedem periodic. Nu sunt eu cel mai fidel client, recunosc; mai cumpăr și de prin cartier fructe și legume, că nah, nu stau să dau comandă pentru un morcov sau un kilogram de ceapă. Dar măcar o dată pe lună apelez la cei trei dealeri ai mei de produse sănătoase: Legume Proaspete Acasă, Ograda Verde pentru carne de pasăre și MamaPan pentru pâine cu maia. Bine și pentru ștrudelul lor de mere, fără zahăr.

Ca idee, o ladă plină de legume cum o vedeți pe cea din poză costă în jur de o sută de lei (sunt 15 tipuri de legume în cutie și niște mere), doi pui de la cei din Ogradă, până-ntr-o sută zece, iar 4 pâini cu maia, două cutii cu ștrudele a câte două bucăți fiecare și o pungă de lipii din faină integrală, încă 55 de lei. Ideea e că...gata. Mi le-aduc acasă sau unde le spun (pentru mine care n-am mașină e esențial) și sunt acoperită pentru o perioadă destul de lungă de timp. Pâinea o congelez și se păstrează foarte bine, puii îi tranșez și îmi ajunge carnea aproape o lună, iar legumele le transform în ciorbe, supe, mâncărici de spanac sau de praz, salate și sufleuri.

Și pentru că e vineri și sunt într-o pasă bună, vă dau și o rețetă de-am învățat-o de curând, în Franța. E un fel de mâncărică de praz care merge de minune cu fileuri de pește alb. Se ia așadar niște praz, se curăță, se spală și apoi se taie fâșii subțirele. Intr-o tigaie, pe foc, se pune un cubuleț de unt, se topește și se călește prazul în el, amestecând ca să nu se prindă și adăugând apă puțin câte puțin. Buuun. Când prazul s-a înmuiat, se pune sare și piper și se adaugă niște smântână pentru gătit. Se amestecă, se trage de pe foc, se toarnă într-un vas de Jena sau orice vas care merge la cuptor și deasupra, peste prazul ăsta cu smântână, se așează frumos niște fileuri de pește, sărate în prealabil. Se dă la cuptor vreun sfert de oră cât să se facă peștele și vorba țării de origine, un point c'est tout! Adică, asta e tot!

Vă pup și vorba țării de origine, au boulot Ioana, că mâncarea nu se face singură!




joi, 12 ianuarie 2017

O după-amiază

De vreo zece minute merge prin zăpadă, fără vorbă, fără zgomot, ducând sania după ea, cum alții  își duc gândurile. Din când în când, se oprește, se uită peste umăr să vadă dacă vin și apoi ia din nou drumul în piept. La un moment dat, o văd că așează sania de-a curmezișul unei poteci, se așează și-mi face semn să stau lângă ea. O ascult cuminte, o iau de mână și o întreb cu voce domoală să nu-i tulbur liniștea.
- Ce facem aici, măi Ană?
Nu zice nimic. Preț de aproape un minut tace și se uită în zare, cu privirea agățată de orizont. Apoi, își întoarce capul spre mine și șoptește.
- Stăm și ne uităm.
Rotesc privirea de jur împrejur, încercând să înțeleg, să văd ce vede și ea.
- La ce ne uităm, măi mamă?
- La cât e de frumos.
Și am stat. Și ne-am uitat.





miercuri, 11 ianuarie 2017

Zăpadă

Merge...

cu dimineața petrecută în vârful patului, printre perne și cărți
cu sunetul cafetierei care se chinuie în bucătărie până la ultimul strop,
cu ceașca aia mare și frumoasă, cu toartă mov și păsări desenate pe care nu o ai încă,
dar o vrei.

Cu mirosul de frig- pentru că, nu-i așa, frigul miroase- de cele mai multe ori a brad, a proaspăt și a curat,
cu șosetele în dungi, lungi până la genunchi.
Cu puloverul alb, pe gât, cu col roulé, pe care l-ai primit, într-o iarnă din cele din urmă.
Cu un pic de jazz, în surdină, cât să nu sperie păsările de pe ceașca cu cafea.

Cu spuma de baie care devenise aproape fără rost pe marginea căzii,
cu mâinile mici care te iau de după gât și te țin prizonieră preț de câteva minute,
cu pernele din sufragerie și cu picioarele întinse pe masa din fața ta,
cu perdele care se zbat atunci când deschizi geamul într-un gest de nebunie.
Cu foile albe, de pe birou, că poate într-o zi, cine știe, o să le umpli în sfârșit sub formă de carte.

Cu scrisorile pe care ți le propui să le scrii cu stiloul pe care, evident, nu-l mai găsești,
cu mandarinele care îți lasă dâre de parfum pe degete.
cu zambila din ghiveci, prea timidă ca să înflorească.
Cu crengile colorate în negru și alb care se apleacă în niște reverențe bizare si desuete,
cu paharul înalt, cu picior, cu Bordeaux în el.
cu partea plină a paharului spre mine.

Cu râsul,
cu cizmele grele de blană,
cu căciula cu urechi și cu urechile înghețate.
Cu acele de brad care se încăpățânează să tot iasă de sub covor,
cu rufele reci. Cu apa fierbinte din cadă,
cu amintirea bunicilor și a iernilor cu foc în sobă, undeva, la munte. Nu spun unde.

Cu mine.
Cu tine și cu mine.
Cum cine?

...zăpada.

Despre ea e vorba. Dacă mai știți cu ce ar merge, v-am lăsat loc să vă jucați.

sursa foto aici

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Stau

Am trimis-o afară, la zăpadă. Abia mai târziu am aflat, de pe facebook, că cică ar fi un ger de crapă pietrele. Ea nu s-a plâns. Doar că a plecat din parc și s-a dus la o prietenă unde a și rămas la prânz. Mai târziu,  m-a sunat maică mea: ești bine? Nu te plictisești de ziua ta? Mă face să zâmbesc. Mă uit la cana de cafea de pe masă, la Paris Match-ul cu Michèle Morgan pe copertă, îmi trec mâna prin părul încă umed de la duș, mă înfășor mai bine în halat și mă întind cât sunt de lungă pe canapea, cu capul pe una dintre pernele cu dungi colorate.

Am lăsat să cânte niște franțuzisme prin casă și încă oscilez între TV5 și Elena Ferrante. Mi-a plăcut mult "Prietena mea genială". E primul volum dintr-o trilogie. Mi l-a dăruit exact una dintre cele două prietene geniale pe care le am și cu care urmează să mă văd mai pe seară. Un hummus, o bere sau un vin, un Centrul vechi în trei, o bârfă că tot m-am întors de câteva zile din Franța, o vorbă bună, niște urări acolo, câteva planuri și speranța că va fi bine. Ana va fi plecată la o prietenă. Mă bucur că are. Prietene. Că o cheamă, că se duce, că rămâne, că vin. Că nu e singură cu vreo tabletă în brațe, cum am văzut că se poartă. Nu am vreo problemă cu tableta, ci cu singurătatea din spatele ei.

Așa că, mamă dragă, nu, nu mă plictisesc. Ci, vorba francezilor, "mă ocup". Eu cu mine și eu de mine. Am făcut chiar și o ciorbă de curcan și un soté de mazăre. Stiai că Michèle Morgan a fost obsedată de dans, în adolescență? Nu-ți mai povestesc despre ea, o să-ți dau direct revista. După ce o termin. Deocamdată, vorba francezilor "je prends mon temps". Adică, îmi iau timpul și-l țin bine. In rest, stai liniștită, o să-mi pun căciulă când ies afară si o să iau un taxi dacă văd că se face prea târziu.


joi, 5 ianuarie 2017

Măcar atât

Uite, Ana, o să-ți spun un secret. Ești pregătită? Vino mai aproape, hai să ne așezăm una lânga alta chiar aici, în ceainăria asta de ți-a plăcut ție încă din prima seară. Nu te grăbi, ce urmează să-ți povestesc cere un pic de răgaz și de respirație. O să te aștept să stai cât vrei tu lângă vitrina plină de prăjituri, să aștept să-ți muști buza de jos în timp ce te gândești și te răzgândești, în timp ce privirile ți se plimbă când pe eclere, când pe tartele cu fructe, pe millefeuille-uri sau choux à la crème-uri. Nu te grăbi! O să aștept să văd cum îți frângi degetele încă mici, sperând ca cineva să vină și să decidă în locul tău, o să-ți zâmbesc când te vei întoarce la masă, lânga mine, fericită că în sfârșit știi ce vrei ca, două minute mai târziu, în timp ce vine să ni se ia comanda, să te ridici brusc și să fugi la vitrină ca să te mai uiți o dată, să vezi dacă totuși tarta aia cu piersici nu o fi mai bună decât eclerul pentru care cu greu te deciseseși.

Acum stai cuminte, cu un ceai în față și cu farfurioara goală. Pescuiești cu vârful degetelor câteva firimituri de prăjitură. Acum o să-mi trag scaunul cât mai aproape de tine, o să-ți dau părul încet, după ureche și o să-ți șoptesc: Ana, te-ai întrebat vreodată de ce oamenii ăștia zâmbesc tot timpul? Nu are treabă cu faptul că sunt străini, nu! Ci cu faptul că li se zâmbește! Dacă vrei zâmbet, începe prin a zâmbi tu prima. Si într-o zi, o să ți se întoarcă. La început, ca semn de politețe. Apoi, ceva se va întâmpla pe dinăuntru tău și te vei obișnui cu zâmbetul. Nu al altora, ci al tău!

***
Intrăm la MegaImage, încă amețite după toate drumurile din timpul zilei. Ne umplem coșul cu mandarine și portocale. O perioadă nu mai vrem să vedem patisseries și viennoiseries, așa că ne adâncim degetele printre fructe. Mă duc la frigidere să iau niște lapte. Pe ea o las un pic în urmă să caște gura la cuțitele de la promoție. Ne întâlnim la mijlocul magazinului, lângă un maldăr de ardei. Se repede la mine.
- Mama, a funcționat! Am făcut magazinul să zâmbească.
Mă uit în jur și împart la rându-mi niște zâmbete. Intru în vorbă cu cei de la coadă și cu casiera. Brusc devenim parcă cu toții mai conștienți de faptul că suntem niște oameni care am putea profita un pic de timpul petrecut împreună. Stiu și eu, măcar să râdem cât ne punem cumpărăturile în sacoșe. Măcar să nu ne dăm ochii peste cap cât doamna în vârstă caută 50 de bani în portofel. Măcar să nu ne uităm la ceas cât casiera nu găsește prețul la carnea de pui. Măcar să ne enervăm că nu au țigările pe care le fumăm de obicei. Măcar să zâmbim pentru noi, dacă nu pentru alții. Măcar atât.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes