luni, 22 ianuarie 2018

Când mama știe mai bine

Aseară am visat-o pe mama din Rapunzel. Aia rea care o ține închisă în turn. Nu știu de ce, nici măcar nu am văzut filmul prea de curând. Altădată, ascultam melodiile din desene în mașină. Dar nu, de data asta nu a fost cazul. S-a întâmplat pur și simplu să o revăd în minte pe femeia aceea care se purta îngrozitor cu biata prințesă. O vrăjitoare, am spune. Dar dacă, m-am gândit eu de dimineață în timp ce fredonam "mother knows best", dacă, de fapt, personajul ăsta încarnează doar o mamă normală, de adolescentă? Sigur, nu mama cu totul, ci doar "the dark side" din mintea mamei.

Până la urmă, ce e o mamă de adolescentă? O femeie care, statistic vorbind, a ajuns la vârsta la care începe să vadă primele semne de bătrânețe și care, indiferent cât de în regulă este cu ideea trecerii timpului, parcă tot și-ar dori pe undeva să-l oprească. Credeți-mă: dacă faceți parte dintre femeile care spun sus și tare că puțin le pasă de bătrânețe, ori nu sunteți încă suficient de bătrâne încât să vă afecteze- mai vorbim peste câțiva ani- ori aveți norocul să faceți parte dintr-un cuplu foarte activ care vă menține tinere în cuget și simțiri, vorba cântecului (dacă nu-l știți, clar sunteți prea tinere ca să vă intereseze bătrânețea).

Revenind însă la mama asta, a lu' Rapunzel. Femeia nu e neapărat o cotoroanță. Inclin să cred că personajul are aceeași problemă ca multe dintre noi: îi e groază de momentul în care copilul va crește suficient de mare încât să vrea să plece de acasă. Și atunci inventează pretexte, imaginează pericole, doar-doar reușește să-l țină lângă ea. O să spuneți "păi, da, dar femeia aia o vrea pe Rapunzel ca să se servească de ea". Asta îmi aduce aminte de o doamnă care făcuse primul copil ceva mai târziu, pe la vreo 37 de ani, și care îmi zicea "nu contează vârsta, atâta timp cât am copilul mic, mă consider tânără".

Carevasăzică, când copilul crește și mama îmbătrânește. Nu înseamnă neapărat că te uiți în oglindă și te deprimi. Ci că undeva, pe dinăuntru, când puiul nu mai e mic și bun de luat în brațe, parcă s-a terminat și tinerețea ta și mai ales sursa aceea de iubire necondiționată cu care te-ai obișnuit atât de tare. Iar asta doare. Imi aduc aminte că eu am trăit un fel de drama pe dinăuntrul meu când Ana a început școala. Mi se părea că de acum gata, nu mai are nevoie de mine, că nu mai e "a mea". Aproape un an și ceva m-am simțit complet fără rost, o voiam mică și nebunia este că ea era de fapt, încă mică. Doar că eu nu reușeam să o mai văd așa. Eu mă vedeam doar pe mine cum trebuia să încep să fac față provocărilor unei noi vârste. O vârstă în care nu mai eram eu centrul universului ei. Adolescența este despre ea. O știu și eu și fiți siguri, o știa și mama lui Rapunzel. Dar noi, femeile, când suntem pe punctul să simțim că pierdem iubire, riscăm să devenim extrem de agresive. Ne agățăm cu putere, chiar și cu riscul de a face rău. Chiar și cu riscul de a ne simți vinovate după aceea. Asta nu înseamnă că suntem mânate de rele intenții. Ci doar speriate. Și atunci ne prefacem că "știm noi mai bine".

3 comentarii:

Anonim spunea...

De când ai postat intenționez să comentez. A fost nevoie de ceva timp să-mi adun gândurile. Sunt mamă de adolescent (16 ani) și preadolescent (12 ani). De când îi am, mereu m-am dat "cocoș"....adica eu n-o sa trec prin sentimentele astea, de aia am făcut copiii, să-i las să plece, să-și facă rostul lor, n-o să mă agăț de ei așa cum am văzut la alții, etc.
Ghici ce? De ceva vreme am mereu un nod în gât când mă uit la ei. Iți dai seama că n-aș recunoaște în fața altora că mă simt așa. N-aș fi crezut că voi avea momente în care îmi doresc să-i pot băga la loc, unde știu că le era bine și unde puteam să-i protejez.
Tot ce mi-a ramas acum este să mă consolez cu gândul că poate am făcut ceva bine și vor fi în stare s-o facă singuri.
E drept că la analogia cu mama lui Rapunzel nu m-am gândit.....
A.....și îmi mai doresc să nu ajung mama tipică de băieți....adica super-cloșcă. Dar cred că dacă n-am ajuns până acum, nu mai am șanse.

Oana

Ioana spunea...

Crede-ma, Oana, si mie mi-a fost greu sa recunosc:)

Vio spunea...

Sa stii ca adesea ma gandesc si eu la faza aia cu "poate inca nu ma simt bătrâna pt ca m copil inca mic." Eu 44 tocmai făcuți, el 6. Toti, dar absolut toti!, prietenii mei cu copii peste 10ani spun ca se simt batranai. Si, cumva, obosiți.
Si ma intreaba adesea cum de am atata energie.
Drept e ca, din toamna, va merge si el la clasa zero. Si sunt doar eu cu el, de doi ani, asa ca ideea ca voi avea copil scolar ma..brr...sa nu vorbim despre asta!😀

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes