miercuri, 5 septembrie 2018

Când fetițele se tem

Nu mai ştiu câţi ani aveam. Undeva între mică şi mare, nici copil, dar nici prea răsărită. Ştiu doar că eram într-o iarnă, la munte, cu zăpadă cât cuprinde şi cu mai mulţi oameni la o masă. Atunci am auzit-o pe mama spunându-mi hai, mă, du-te şi tu cu ei să înveţi să schiezi! Ţin minte cum mi-am înfăşurat efectiv picioarele în jurul picioarelor scaunului, cum am apucat faţa de masă cu degetele şi m-am ţinut acolo, nemişcată, să nu mă dea mama după ei. Tată şi fiu. Băiatul, vreo 12 ani, frumos, brunet şi crescut parcă pe schiuri. Tatăl masiv, cu păr pe mâini până pe degete, cu burtă şi început de chelie. Altfel, om deştept şi citit. Când ţipa la copil se cutremurau munţii. Aoleo, ziceau ai mei, iar a băut ăsta mai mult şi acum îi sare ţandăra. Cică pe munte nu bea niciodată. Dar eu eram mică şi îmi era frică. Ce mă fac dacă nu reuşesc să schiez şi se supără pe mine? Ce mă fac dacă ţipă?

Mi-e frică de beţivi. Mi-e frică de ce poate face mult alcool pe dinăuntru, de cum reuşeşte el să te convingă că e ok să te laşi dus, să nu mai opui rezistenţă, să nu te mai zbaţi să fii aşa cum trebuie, să-ţi calci în picioare inhibiţiile cu furia celui care simte norma ca pe o menghină. Cel mai tare mă sperie cum lasă să iasă la suprafaţă, ca nişte demoni, instinctele. Alea primare. Alea care în noapte pot ascunde sub preş trăsăturile încă înmuiate de vârstă ale unei fetiţe, făcând-o numai bună să ajungă în ochii unuia de vreo douăzeci şi ceva de ani.

Fetiţelor, chiar dacă nu li se întâmplă nimic concret, le e frică. La doisprezece, treisprezece ani, o fetiţă se teme şi de vorbe, darămite de o mână de bărbat care vrea să o tragă la dans când ea nu vrea şi nu cunoaşte. Sigur că la vârsta asta, fetiţele nu sunt lăsate singure în noapte. Undeva, în apropiere, sunt oamenii mari care veghează. Şi care, credeţi-mă, trebuie să le apere atunci când ele încearcă să se prefacă indiferente la băiatul acela care dă târcoale cu picioarele înmuiate de alcool şi respiraţia mirositoare. Sigur că aşa slăbănog cum e, cu blugii jerpeliţi şi hanoracul în jurul brâului are darul mai degrabă să te emoţioneze, aducându-ţi aminte de tinereţe. Dar nu despre tine este vorba! Ci despre ea. Fetiţa ta. Cea care nu ştie ce să facă şi cum să facă.

Acum s-a aşezat jos, pe bancă şi speră că el va pleca. Că o va lăsa în pace să danseze singură cât timp va vrea ea. Dar el o vrea pe ring şi întinde mâna să o tragă la dans. In mintea lui nu face nimic rău. Nu e agresiv, nu e libidinos. Doar că la vârsta lui nu are ce să caute acolo, lângă ea. Nu-l lăsa, chiar dacă pare inofensiv. O sperie! Goneşte-l de lângă ea, spune-i direct să plece, fiindcă nu e momentul să fii nici cool, nici înţelegător cu el. Nu ăsta e rolul tău. Ci să o aperi. Pentru că la vârsta asta, fetiţelor, chiar dacă nu li se întâmplă nimic concret, le e frică şi au nevoie să ştie că cineva poate să aibă grijă de ele. Așadar, cât restul lumii dansa și doar îl supraveghea pe băiat din priviri, m-am dus la el, l-am apucat de mâna întinsă și i-am zis să facă bine să dispară cât poate de repede. Erau și niște bodyguarzi în spate, dar nu a fost nevoie de ei. A plecat singur, bodogănind, dar a plecat și a lăsat în urmă o fetiță care s-a lipit toată de mine, semn că pe acolo, tocmai trecuse frica.


0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes