joi, 21 martie 2019

Iubirea ca o cratimă

Mama m-a văzut prima dată femeie abia după ce am divorțat. Până atunci eram mamă sau copil. Sau amândouă, un fel de mamă-copil sau copil-mamă, ca și cum bucățile astea mergeau doar împreună. Ca și numele meu. "Pe tine nu te cheamă Ioana, ci Ioana-Maria, legat, întotdeauna legat, să ții minte", așa îmi zicea tata. Ioana m-a chemat abia după ce a murit. Atunci, la înmormântare, am îngropat și liniuța odată cu tata. Liniuța aia cu care tata mă lega ori de câte ori voiam să plec. Iubirea lui ca o cratimă.

Stau cu mama, la ea în bucătărie- în bucătăria aia cu buline mari, portocalii, "ce frumos e aici la voi, cu toate cercurile astea pe pereți"- așa zicea Mircea, un prieten, mort și el de acum,  și vorbim despre bărbați. Vorbim despre tata. Era gelos, îi spun și mama se uită la mine cu mirarea aia că uite, un copil poate să vadă și altceva la părinți decât ce vor ei să-i arate. Vorbim despre sex - la ei, la mine, despre plecări- ale ei, ale mele, "acum sunt și eu pe drumuri ca tine", îi spun și mama tace și doar dă din cap și așteaptă cumva, cuminte, să vadă ce mai zic. Mama mea copil. O mamă mică, din ce în ce mai mică, pierdută printre bulinele de la ea, din bucătărie. "Taică-tu ți-a ales singur numele. M-a întrebat dacă-mi place și mie îmi era egal cum te va chema, așa că am zis da". Întotdeauna cu liniuță, întotdeauna.

Stau cu mama de vorbă. De fapt, nu. Eu vorbesc și mama ascultă. Dă din cap și din când în când zice "așa și eu", de parcă povestea mea e a ei. Sau poate că de fapt așa și e. Poveștile femeilor sunt, pe undeva, întotdeauna aceleași: întâi iubite, apoi mame și apoi singure. Ii spun și ei și mama stă cu bărbia în palmă și cu cotul sprijinit de masă și tace. "Să te duci să te vopsești" îi spun, "nu mai sta așa, albă-n cap", de parcă părul ăla, al ei, nu mă lasă nicio secundă să uit că mama îmbătrânește, de parcă mi-l bagă sub nas, așa, ca o dovadă clară că nu mai poate. N-am ce să-ți fac, dacă ai crescut și ai devenit, în sfârșit femeie, m-ai împins și pe mine o căsuță mai încolo, până spre margine, așa simt că-mi spune, deși mama tace. Tace și ascultă. Imi vine să mă agăț de ea și să-i spun că lasă, că mă dau eu o căsuță mai în spate, că nu-i nimic dacă rămân pe loc, că nu vreau s-o împing. Părul alb, al mamei, ca o liniuță. Ca liniuța din certificatul de naștere al tatei. Liniuța aia care l-a făcut apoi să-mi pună două nume- las' să fie, să aibă, "pe fiica mea o cheamă Ioana-Maria, nu Ioana, niciodată Ioana simplu, Ioana e altcineva" și el să se ascundă în fiecare dintre ele.

Mă sună copilul. "Unde ești?", "La bunica, vin acum" și dau să plec. Bulinele mi se reflectă portocaliu, pe piele. Ca o boală. "Te vopsești, da?" și mama dă din cap că da. Mama mea cuminte. Ca un copil. O mamă-copil. Un copil-mamă. Al meu.

                                         Contre mon coeur de Nathalie Ragoust, sursa foto

0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes