joi, 25 aprilie 2019

Bufnițele

Mă urc undeva, pe la Unirii și mă așez pe scaunul din față, primul din dreapta, în direcția de mers. Mă uit pe geam și mă văd pe mine. E aproape noapte și autobuzul aproape gol. Incep să-mi scot lucrurile și să le așez lângă mine, pe locul ăla pe care altădată o lăsam pe ea, mică, să se cocoațe. Mă simt ca la hotel, un hotel din Londra, de exemplu, acolo unde camera e cât o debara și veceul pe hol. O carte, o sticlă de apă, buchetul de lalele - 25 de fire cu 10 lei, hai, frumoaso, că doar p-astea le mai am, ochelarii și un pachet cu șuncă. Autobuzul oprește în stație și de undeva, din noaptea de afară, urcă năuc, agățându-se de bare, un bărbat urât, la vreo cincizeci de ani. Ușile se-nchid și bărbatul se duce în spate și rămâne pe-acolo. Imi sună alarma la ceas, să-mi aducă aminte de medicamente. Două pastile, în fiecare zi, la 20h30. Iau sticla de apă și le înghit pe amândouă odată. Sunt mici și gratuite.

Bărbatul vorbește la telefon și vocea lui sună a om beat, pus pe harță. Te bag în mă-ta, strigă și apoi nu mai zice nimic, ca și cum ar fi adormit sau ar fi coborât. Dau să mă apuc să-mi strâng lucrurile - să bag cartea și ochelarii în geantă, sticla de apă în sacoșă, pachetul de șuncă în altă sacoșă și să nu uit buchetul de lalele, dar apoi văd că suntem abia la Alba Iulia și până acasă mai am. Acasă nu e nimeni. Știu de pe acum ce se va întâmpla. Mă și văd împingând ușa de la intrare, căutând întrerupătorul, deschizând frigiderul, închizându-l, punând feliile de șuncă pe o farfurie și farfuria pe masa aia joasă, de lemn, din fața televizorului. Oare cu cine o fi vorbit bărbatul ăla urât, mă gândesc și reușesc chiar să mă bucur un pic că nu e nimeni să țipe așa, la mine. Deși nu țipetele mă sperie, ci criticile. De exemplu, să văd cum cineva se uită-n ochii mei și-mi spune ce argumente de căcat ai sau n-are nicio noimă ceea ce spui! Aia mă sperie. Cum mi-ai zis odată, nu mai știu unde eram, dar țin minte că m-am simțit atât de proastă, de cretină și tu nici nu ți-ai dat seama. La televizor e un film cu doi bătrâni care stau la o masă, în bucătărie și se uită lung unul la altul. Ea curăță niște fasole și el fumează o țigară. Cred că e un film românesc, după cum arată. Adică, bucătăria seamănă cu a mea și ea are un capot d-ăla, cu flori, ca de la Obor. Acum cadrul s-a schimbat și îl arată doar pe el, stând la aceeași masă și ascultând aceeași muzică. Locul ei e gol și scrumiera plină. Cred că vrea să sugereze că ea a murit sau că a plecat. Deși era prea bătrână să mai fi plecat, mă gândesc. D-aia zic că, probabil, o fi murit.

Eu nu știu dacă tu te-ai gândit vreodată cât de frică mi-a fost. Nu, serios, te-ai gândit? Și nu pentru că urma să fac, poate, cea mai nesăbuită chestie, ci pentru că știam că dacă o fac, nimeni, dar absolut nimeni, nu o să mă plângă după aia. Nimeni nu o să zică vai, săraca! In schimb tu...hm, aproape că-mi vine să râd: tu urma să fii victima perfectă, săracul, bietul, ăla care avea voie să tragă aer în piept și să fie fericit. Exact așa: fe-ri-cit! Ala care putea să facă ceea ce avea chef să facă, fără să se teamă de ceilalți. In schimb eu? Te-ai gândit vreodată cum e să trebuiască să zâmbești pe ascuns, să iubești pe ascuns, să trăiești pe ascuns, de parcă fericirea mea ar fi fost ceva indecent, ceva scârbos, un fel de bubă care i-ar fi făcut pe oameni să întoarcă privirea. De parcă viața mea nu ar fi fost a mea, ci cumva a noastră. Așa cum au fost debaraua, frigiderul, economiile sau borcanele de murături, alea de le făceam împreună și le mâncam tot împreună. Greu cuvânt ăsta, împreună, ca un pumn strâns în jurul a ceva din care a ieșit tot aerul.

De multe ori, eu eram doar pe dinăuntrul meu. Ieșeam noaptea, în somn, ca bufnițele. Așa erau și dorințele mele. Ca aripile de bufniță. Abia în vis se deschideau. De parcă să vrei ar fi fost o rușine. Să vrei pentru tine. 25 de lalele cu 10 lei. Le-am vrut, mi le-am luat, să trăiești, frumoaso, și să-ți poarte noroc! Le strângeam la piept în timp ce fugeam să prind 104. Undeva, pe fundal, se vedea Casa Poporului luminată și eu mă gândeam că e greu să-ți cumperi flori de una singură când nu ești singură, pentru că imediat ce le iei, te gândești că ar fi fost poate și mai frumos să le primești. Și după, încerci să-ți aduci aminte când ai primit ultima dată flori și de multe ori te întristezi că ți se pare că a fost prea demult sau că au fost de la mama sau de la nu știu ce prietenă și cumva începe să-ți fie milă de tine. Sau poate că nu te gândești la asta. Poate doar ți le cumperi și gata.

Acasă, am luat lalele și le-am așezat într-o vază, pe masă, lângă șuncă. E cald în cameră și florile au început să se deschidă. Ca un pumn din care lași să iasă aerul. Și știi, de fapt, ce e cel mai trist? Că nu ne dăm voie să  ne fi înșelat, să fi greșit, să spunem, de pildă, ce prostie am făcut! Nu tu și cu mine, ci noi, oamenii, în general. De parcă deciziile noastre sunt un fel de topoare pe care le înfigem în podele și de unde nu le mai putem scoate. Niciodată. Și atunci ne prefacem. Stăm cu niște topoare în sufragerie, mergem cu grijă, să nu care cumva să ne lovim de ele și ne prefacem că nu există.

La televizor filmul s-a terminat. M-am uitat la generic și am stat și am citit toate numele de actori, de operatori, de cameramani și de tehnicieni, cât am mâncat șunca. Erau doi pe care-i chema la fel, or fi fost căsătoriți sau poate or fi fost tată și fiu. Sau doar o simplă coincidență. Acum a început o reclamă la detergent cu un băiețel care a vărsat ciocolată pe bluza cea nouă și ecranul a devenit atât de alb și de strălucitor că simt nevoia să închid ochii, să mă feresc de lumină. De lumină sau de altceva. Știi tu, ca bufnițele, ziua. Ca bufnițele.


                                                     credit photo by Richard Lee

0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes