luni, 30 septembrie 2019

Tot ce știa ea

Și-a promis că o să-l învețe tot. Tot ceea ce știa ea, tot ceea ce își aducea aminte și gândul că uite, în sfârșit, avea pe cineva care să o asculte, care să tacă când ea va vorbi, care să se uite în ochii ei și să zâmbească, auzind-o câte știe ea, gândul ăsta o făcu să adoarmă acolo, chircită pe pat, și să viseze frumos. Două minute a dormit, nu mai mult. Doar cât să i se pară că totul în jur a devenit colorat și plăcut. Roz și verde și bleu și turcoaz. Plin de culori și printre ele, un scâncet de copil. Al ei. Un copil mic, cu pielea caldă, cu două mânuțe care se întindeau spre ea și o apucau de gât, de acolo de unde o apuca uneori și ta-su - treci, dracu' și spală pe jos, gâtu' mă-tii de putoare! Aici visul se termina și ea deschidea ochii speriată și abia când îl vedea lângă ea, dormind cu pumnii strânși și cu buzele țuguiate de parcă sugea în somn, abia atunci se liniștea.

Incă un pic mai trebuia să aștepte, să crească nițel, să se ridice în picioare și să înceapă să spună după ea: ma-ma, ca-ca, pa-pa. O să-l învețe tot ce știa ea. Se ridică într-o rână, sprijinindu-se în cot și se uită pe fereastră. Cerul era roșiatic de la apus. De ce apune soarele? De ce se face cerul negru?  Erau mulți acolo, adunați în curte, în jurul mesei ăleia mari, pe care până cu câteva ore înainte zăcuse bunică-su nemișcat, cu o lumânare înfiptă între degete. Cât s-au dus cu toții la cimitir, mătușă-sa a schimbat fața de masă, a așezat farfuriile și a pus la mijloc, oala cu sarmale și sticlele cu vin. Ea era cea mai mică de acolo. Mai erau copii, vreo doi verișori de la Slobozia și încă o fată din vecini. Afară dădea să se întunece și ea a întrebat atunci unde se duce ziua și ceilalți copii n-au auzit-o și au luat-o la fugă și i-au strigat să vină să-i prindă, de parcă cuvintele ei se auzeau doar pe dinăuntru. Apoi, la un moment dat, cineva, nu mai știa cine, a luat-o așa, de cot, și a tras-o cumva, în sus, mai s-o ridice de la pământ și i-a zis:  măi gămălie, ia lasă tu întrebările și spune mai bine, o poezie, să fie de sufletul lui tac-tu mare".

Și ea atunci a spus-o pe aia de-o zicea bunică-su în gura mare, în timp ce se descălța și arunca cu ghetele în oricine îndrăznea să vină după el, la Chioru', la birt, acolo, lângă barieră. De obicei o trimiteau pe ea că era mică și mai greu o nimerea. Așa că a zis-o pe aia cu "vai, săracu infanteru/ cum îl strânge moliterul/cum îl arde soarele/ și-i put picioarele". Și omul ăla a izbucnit în râs și a lăsat-o să cadă de sus, iar ta-su, de unde era, de pe partea cealaltă a mesei, i-a dat un brânci și i-a zis "taci, fă, că se scoală mortu' din groapă la cât de proastă ești și tu și mă-ta". Și ea a tăcut, dar n-a înțeles și nu a avut curajul să întrebe nici de ce a râs omul ăla, nici de ce a țipat tata sau de ce a murit bunicul și de ce e mama proastă? Și mai ales ce înseamnă moliter?

S-a bucurat când a aflat că o să aibă băiat. Când a ieșit de-acolo, de la doctor, mergea pe stradă, spre casă și i se părea că parcă e mai înaltă și cumva, mai deșteaptă, ca și cum, pe dinăuntru, i-ar mai fi crescut un cap.  Acuși o să se facă anul și o să-i taie moțul. O să cheme toți vecinii la ta-su, în curte, o să pună masa sub nuc și o să fie mai frumos ca la nuntă, fiindcă o să aibă grijă să nu-l lase din brațe și-atunci nimic rău nu o să poate să i se întâmple. Nimic. Iar când o mai crește un pic, o să-l ia de mână și o să-i arate cerul, și ploaia și frunzele care se îngălbenesc și cad și când el o s-o întrebe, ea n-o să se supere. Nu, nu. O să-l mângâie și o să-l pupe, în timp ce o să-i spună cu voce blândă: pentru că așa a vrut, Doamne-Doamne, ai priceput? Și el sigur o s-o asculte și nu o să dea televizorul mai tare cât ea vorbește.

Se mai uită o dată la copil și închise ochii. Era obosită, dar nu reușea să adoarmă. Voia să se facă o dată zi și să se deschidă ușa de la salon, ca să vină iarăși asistenta aia cu păr șaten, prins la spate, să dea la o parte păturica de pe copil, să se uite apoi la ea "i-ai dat să sugă?" și ea să zică mândră "da, da, de mai multe ori" doar-doar ar fi făcut-o să-i spună iar bravo, cum i-a zis atunci când a văzut copilul ieșind afară din ea. Ce i-a mai plăcut cuvântul ăsta! Și-l spuse singură, în șoaptă, acolo, pe întuneric și se trezi zâmbind. Cică vreo două zile or s-o țină aici, în spital. Asta înseamnă că dacă mâine nu vine asistenta, poate vine poimâine. Sau poate vine în fiecare zi, ca învățătoarea de-a avut-o în primii ani de școală. Tovarășa Ichim. Parcă o vede și acum cum intra în clasă, azvârlea catalogul pe catedră și apoi, se lăsa cu un icnet pe scaun, de parcă nu o mai țineau picioarele. Când o scotea la tablă, se ridica și se așeza cumva, în dreptul ei, apăsând-o cu arătătorul în frunte de fiecare dată când nu știa ceva. Dar nu-i spunea cum se face. Nu, nu. Doar o apăsa acolo, între sprâncene, până se făcea roșu și dureros și vocea îi devenea din ce în ce mai puternică și mai subțire, de parcă s-ar fi pregătit să cânte: tu, poc, nu, poc, înțelegi, poc, ni-mi-cu-ța. Poc, poc, poc, poc, cu degetul. Când s-a măritat, a chemat-o și pe ea la nuntă, că zicea tac-su că are, cică, un văr, în Italia și poate bagă și ea niște euro într-un plic. Dar, nu. I-a adus o tavă rotundă, pentru pizza pe care i-a ars-o maică-sa, a doua zi, când a uitat-o pe foc, cu niște vinete.

La început nu i-a plăcut la București. Ii era frică să iasă și până la colț, să nu cumva să se rătăcească. Când se ducea la cumpărături, mergea doar pe partea cu blocul ei și doar drept înainte. Trecea de Covrigărie, apoi de Florărie și de Secția de Poliție, și când se apropia de cofetărie, simțea cum inima începe parcă, să-i bată un pic mai tare la gândul că mai e un pic și ajunge la Mega și doamne, ce frumos e la Mega și ce bine miroase a chifle calde și a pui prăjit! Apoi, s-a angajat la spălătoria aia, de pe lângă gară și- n fiecare dimineață, trebuia să ia 133 zece stații dus, zece la întors. O să meargă și cu el când o mai crește. Să-l arate fetelor. Nu acum cât e așa de mic, nu de alta dar să nu respire mirosul ăla de clor și mai ales să nu sară pe el curva aia de Gabriela și să dea să-l atingă după ce o fi pus mâna cine știe pe unde. Nu. O să-l ia cu ea după ce-i taie moțul. O să pună masa aia mare, tot acolo, în curte, și-ntr-un colț, o să așeze o cutie d-aia, de pantofi, goală, fără capac, pe care o să deseneze ceva cu albastru și o să le spună ăstora de vor veni, să lase acolo ce au adus pentru copil. Așa a văzut ea la televizor, la o emisiune cu mirese. Doar că ăia aveau o cutie mare. Ia să caute prin debara, poate mai găsește vreuna rămasă de la niște cizme. Așa. Și cu banii ăia de acolo, o să-i cumpere o tricicletă cu luminițe și muzică. Să cânte cât el pedalează. Ba nu. Mai bine fără muzică. Ca să poată să-l audă când o întreabă și mai ales, să poată să-i răspundă fără să țipe. Nu-i place când lumea țipă. Niciodată nu i-a plăcut. Doamne, ce bine va fi când el o să fie un pic mai mare! Ce fericită o să fie! O să-l așeze acolo, pe șaua roșie sau albă, o să-l pună să se țină bine de ghidon și, în timp ce o să-l împingă de la spate o să-i spună tot ce știe ea. De exemplu, o să-i zică, tu știi că mama ta cunoaște toate stațiile de autobuz între Nerva Traian și Gara de Nord? Iar el o să întoarcă capul către ea și ea o să-i zâmbească și o să-i zică da, da. Pe toa-te, pe toa-te. Și o să-l învețe și pe el, așa încât, în ziua când vor merge împreună, cu 133, la ea, la serviciu, să poată să-l întrebe de față cu toată lumea aia care se va înghesui pe scaune și în picioare, ce vine după Papazoglu? Octavian...iar el va spune cu o vocișoară adorabilă- Go ga. Și apoi?, va continua ea să-l întrebe. Uni-lii, va zice el și lumea din jur îl va privi cu drag și sigur, sigur, vor fi câțiva care vor zice bravo, băiețelule! Ce deștept este! Iar ea va fi fericită! Așa de fericită!

De dimineaţă, să fi fost vreo şapte, ușa de la salon s-a deschis și asistenta cu păr șaten a intrat, împingând un cărucior plin cu pansamente, ace, borcănașe și niște foi de hârtie. Facem vaccin, i-a zis și fără să mai aștepte, a smuls păturica de pe copil și l-a luat în brațe. L-a înțepat în călcâi, n-a avut nicio reacție când copilul a început să zbiere, a aruncat o privire pe geam, înainte să se apuce să scrie ceva, pe o foaie și să-l ia de acolo, de pe masă ca să i-l pună în poală.  Dă-i să sugă, i-a zis cumva, tăios și a dat să deschidă ușa către culoarul ăla lung ca un maț.
- Nu vă supărați...a spus ea încet și aproape că a fost și ea suprinsă să se audă vorbind, de parcă acum, că băiatul era acolo, lângă ea, nu mai era nimic de spus. Sau, în orice caz, nimic important. Asistenta n-a auzit-o și căruciorul ei a început să zdrăngăne din ce în ce mai slab pe măsură ce se îndepărta.

Și-a desfăcut nasturii de la cămașa de noapte și i-a băgat copilului țâța în gură. Voiam să știu dacă mai veniți și mâine, a zis ca pentru sine și apoi, a continuat către copil: iar după Unirii, vine Matei Ba-sa-rab. Las' că te faci tu mare și o să le știi pe toate! Te-nvață, mama!

                                                             credit photo Aron Visuals


                                                      

0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes