marți, 15 octombrie 2019

Pe larg

Îți aduci aminte când ți-am spus? Nu mai știu unde eram. În mașină sau poate că nici măcar nu eram împreună. Poate doar ne imaginam că suntem, așa cum făceam de fiecare dată când îmi scriai și eu îți răspundeam și tot așa, până seara, și chiar și mai mult, până noaptea, de parcă nu erau cuvinte, ci secunde. Poate că de fapt erai plecat sau eu eram plecată, deși nu am fi vrut. Niciunul dintre noi nu ar fi vrut asta. Nu mai face o dramă din orice, așa îmi scriai când simțeai acolo, după punct, cum tensiunea urcă și cumva, punctul ăla se face din ce în ce mai mare, transformându-se în urlet la capătul meu și-n semn de exclamare la capătul tău. Dar eu nu făceam o dramă, eu așa simțeam, așa iubeam. Așa te iubeam. Așa ți-o scriam: dac-ai fi acum cu mine, aș vrea să ne uităm la un film de desene animate, să mâncăm mere în pat, să rămânem în pat, să ne îmbătăm și să ne-o tragem, doar să ne-o tragem fără să ne îmbătăm, să ieșim în oraș, să stăm în ploaie, să-ți calc cămășile, să-mi masezi tălpile, să mergem la o expoziție de artă modernă din care să nu înțeleg nimic, să trimitem sms-uri la întâmplare, să ne sărutăm pe o bancă, în parc și apoi pe toate aleile și sub fiecare pom, să-mi zici că sunt nebună și că exagerez, să-ți spun că ai dreptate și să te sărut, să mă uit la tine cum dormi, să nu dormi, să nu pleci. 

Imi răspundeai: o să facem tot ce vrei tu. Când? te întrebam eu în șoaptă, iar tu nu răspundeai nimic pentru că nu știai ce. Imi scriai: dac-ai fi acum cu mine, aș vrea să ne uităm la un serial polițist, să te las să mănânci mere în pat, să bem vin,  să ne îmbătăm și să ne-o tragem, doar să ne-o tragem fără să ne îmbătăm, să stăm în ploaie, să ieșim în oraș, să-mi calci cămășile, să-ți masez tălpile, să mergem la o expoziție de artă modernă și să-ți explic totul, să trimitem sms-uri la toți cunoscuții și să le urăm să fie fericiți, să te sărut pe o bancă, în parc și apoi pe fiecare alee și sub fiecare pom, să-ți zic că ești nebună și că exagerezi, dar că nu mă interesează, să mă uit la tine când dormi, să nu te las să dormi, să nu plec. 

Chiar nu mai știu unde eram. Am fost în atâtea locuri împreună, încât mi-e imposibil să le țin minte pe toate. Mai simplu ar fi, cred, să le spun pe cele în care nu am fost. Nu am fost la Paris, nu am fost la tine acasă, nu am fost la mama ta care locuiește singură, nu am fost la tatăl tău care locuiește singur, nu am fost la tine la birou, nu am fost la cel mai bun prieten al tău care te-a invitat la nunta lui, nu am fost în vacanță, nu am fost la cumpărături sau la piață, nu am fost la tine în bloc, la tine pe palier, la tine în bucătărie. In rest, am fost peste tot unde mi-am dorit. Mergem unde vrei tu, ziceai și mă lăsai să o iau înainte și să te aștept.

Așa că, în ziua aia, în mașină sau nici măcar --  poate nu eram lângă tine, poate doar îți scriam cum îți scriu de obicei -- ți-am spus că știu. Știu tot. Ba cred că am zis și că înțeleg și că nici măcar nu sunt supărată. Așa cred că am zis. De parcă important era să-ți arăt că m-am prins de problemă, că sunt suficient de inteligentă încât să-mi fi picat fisa și să știu rezultatul. Restul nu era atât de important. Nu atunci. Tu nu ai zis nimic. In general, vorbești puțin. Preferi să asculți, să aștepți, să stai, să mergi unde spun eu: la mine acasă, la mama mea care locuiește cu tatăl meu, la birou, la cea mai bună prietenă a mea care ne-a chemat la nunta ei, la cumpărături lângă casa mea, la mine la bloc, la mine pe palier, la mine în bucătărie. Nu pot trăi fără tine, îmi ziceai. Nu încă, mă gândeam. Nu încă, te gândeai. Cum mă iubești? m-ai întrebat odată. Telefonul a vibrat cumva, de parcă ar fi fost viu și m-am trezit cu întrebarea asta cu care n-am știut ce să fac, așa că am răspuns: ca-n prima zi, ca-n a doua zi, ca în toate săptămânile și lunile următoare și care vor veni, ca și cum ai fi aer, nu om, ca și cum ai fi oraș și străzi și copaci și mare și nisip și parfum franțuzesc și mâini și buze și sex și piele și timp și copilărie și mama și tata... Te iubesc pur și simplu. Și eu, mi-ai răspuns. Asta era acum vreo lună. Atunci nu aveam curajul să ți-o spun. Știai doar că știu, dar nici măcar nu m-ai întrebat ce știu și cât știu. M-ai crezut pe cuvânt. Eu am încredere sută la sută în tine, spuneai și habar n-am de ce, dar cuvintele astea și privirea ta când le spunea mă făceau să mă simt, brusc, bătrână și înțeleaptă. Dar mai ales bătrână. 

O să ți-o spun acum. Pentru că știu că în câteva minute, nu știu câte, o să fiu departe. Îmi place când ajung acolo. Nu doare nimic și doare tot și cumva, mă agăț de tine sau de cearceaf sau uneori de nimic ca să trec în partea cealaltă. Așa e iubirea mea pentru tine. Nu aia pe care o simt - poate nici nu o mai simt de fapt - ci aia pe care reușesc să o fabric. Iubirea ca un pod peste ceva adânc și rece la care, preț de câteva secunde, nu mă mai uit. Cât totul pe dinăuntru se contractă și devine rigid, din ce în ce mai rigid de parcă tocmai încep să pierd suflet, eu stau acolo sus, deasupra apei și mă uit fix în față. Cât timp nu las privirea în jos și nu văd apa, sunt fericită. Chiar și țipetele sunt de fericire. Chiar și ele. Nu sunt ca țipetele din restul timpului. Alea pe care tu nici nu le mai auzi.  Apoi, la capătul podului e iarăși viața, așa cum am lăsat-o. Cu tine care stai și mă aștepți. Sau naiba știe ce faci acolo. Dar nu și-acum. Acum eu închid ochii cât timp tu mă duci acolo sus, pe pod, doar ca să te uiți la mine și să-mi aduci aminte că pot fi și frumoasă.

După care, eu o să rămân în pat să mănânc mere și să mă uit la desene animate, iar tu o să te întorci acasă la tine, în blocul tău, pe palier la tine, în bucătăria ta, în dormitorul tău, la familia ta. In siguranță.

                                                              photo credit Comfreak

0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes