marți, 22 octombrie 2019

Pe trecere

El și ea gătiți de sâmbătă seara, deși e sâmbătă, abia spre prânz. Sunt prost îmbrăcați, dar chiar și așa, sunt gătiți. Traversează pe roșu. Ea își ține cu o mână fusta plisată, de parcă ar trece printr-o apă. El o lasă înainte, să treacă ea prima. S-o calce pe ea sau să se uite mai bine la fundul ei. Sau poate că el se mișcă mai încet. Ce atâta grabă? De la o vârstă încolo n-are niciun rost să mai alergi. Au alergat destul până la cincizeci  și ceva de ani. E momentul să mai stea naibii și pe loc. Ea n-are niciun chef să stea.

Din dreapta, dinspre Matei Voievod, vine o motocicletă.
- Hai, măi, mai repede, zice ea și grăbește pasul spre trotuar.
Precaut, el rămâne pe mijlocul străzii, pe linia aia între cele două sensuri și lasă motocicleta să treacă razant, prin fața lui.
- 'Tu-ți mama ta de șmecher, că dacă dau un șut la rabla asta a ta, muci te faci!

Ea râde. Il aude, dar nu-l vede. A ajuns deja pe malul celălalt, pe trotuar, în siguranță și acum stă cu spatele, așteptându-l s-o ajungă din urmă. Privirea i-a rămas agățată de crizantemele așezate în vaze lungi, de plastic alb, din jurul unei gherete cu pereți de sticlă. Inăuntru, o florăreasă grasă, cu țâțe mari și batic pe cap, moșmondește ceva la un telefon. Probabil stă pe facebook. Undeva, în urmă, e el. Injură în continuare, printre dinți și vorbele alea urâte "curul mă-tii de prost, dacă-ți dau o carabă, te fac una cu caldarâmul" o fac să râdă. Ceva din ele sau din el, nici ea nu știe ce, o amuză și cumva, o excită. Habar n-are de ce, dar așa simte. De parcă vocea lui ar putea să o atingă, vârându-i-se până înăuntru, în chiloți, făcând-o să închidă ochii și să se gândească la el, cel de demult, cel de care se îndrăgostise: frumos, brunet, pieptănat cu cărare pe stânga și gata să aibă grijă de ea. Apoi, într-o zi, nu mai știe cum s-a întâmplat, a intrat în casă, a dat cu ochii de el și s-a întrebat ăsta cine dracu mai e și ce face la ea, în sufragerie. Lui nu i-a zis nimic. Și-a aprins o țigară, i-a dat și lui una și au rămas așa, tăcuți, cu ochii la televizor, unul lângă altul, uitându-se ba la fumul care se ducea spre nicăieri , ba la nu știu cine de la PNL sau PSD care urla pe ecran. Asta a fost tot. Menopauza a venit brusc, într-o miercuri dimineață. A simțit niște crampe care au trezit-o din somn și când s-a dus la baie, a văzut o pată maronie, de sânge închegat, pe pantalonul de pijama. Degeaba a așteptat și restul sângelui. N-a mai curs nimic. Doar din când în când, în lunile următoare, una, două picături închise la culoare îi apăreau pe chilot, ca și cum ar fi avut pe dinăuntru o țeavă din care se scurgea, la răstimpuri, câte o pată de rugină. In ziua aia de miercuri, mai spre seară, a sunat-o pe Simona: ce faci, mamă? Eu sunt bine, zi-mi de voi! Iar înveți? Eu zic să lași prostiile, că ai făcut deja o facultate, și să te pui să-ți cauți și tu pe cineva și să faci unul mic, cât mai pot și eu să te ajut. Vorba aia - mâine, poimâine, mă îmbolnăvesc și ce te faci? Bine, bine, tac din gură!". Nu tăcea.

Zgomotul motocicletei s-a pierdut aproape cu totul. A rămas doar vocea lui. Să te fut în gură, zice el și porcăriile alea de le aude în urmă o fac să chicotească, de parcă-ar fi pentru ea. E ceva acolo, în vocea lui, printre vocale, consoane, silabe, cururi și suli, e ceva care-i place, ceva care-l face parcă mai înalt și mai puternic. Rămâne pe loc, cu ochii lipiți de florile mari și galbene, să nu care cumva să vină și el după voce. Vrea doar vocea lui, ca la radio. Ce bine ar fi dacă o perioadă, ar putea să vorbească doar la telefon! Să-l sune, s-o sune, să-i spună ce a mai făcut, să-i povestească de pe la el, de pe la muncă sau de mai știu eu unde... Da, da, ce bine ar fi! La telefon nu poți să taci. Acolo, când nu mai ai nimic de spus, închizi și după aia faci ce vrei tu. Nu e ca acasă! Nicăieri nu e ca acasă. Cine naiba zicea asta? Stai, că nu era așa. Era nicăieri nu e mai bine ca acasă. Mai bine. Asta lipsea. Motociclistul avea pantaloni și geacă de piele. Fața nu i-a văzut-o că avea cască, dar sigur arăta bine. Probabil că era și tânăr. Uite că ea mai avea trei ani și făcea cincizeci și cinci și nu se plimbase niciodată cu motocicleta. Ce i-ar mai fi plăcut! Dar i-ar fi fost și frică, să nu care cumva să cadă și să-și spargă capul. Dar tot i-ar fi plăcut. Ar fi putut să ia de la fiică-sa, împrumut, blugii ăia elastici, care îi veneau strânși pe cur și, cu casca pe cap, n-ar fi riscat să o recunoască nimeni. S-ar fi dus cu motocicleta cât al ei ar fi fost la serviciu și la întoarcere, l-ar fi rugat pe Robert să oprească până la Mega, să cumpere diverse, dar nu la Mega-ul ăla de lângă bloc, unde se știe cu vânzătoarele, ci la altul, mai departe. Așa l-ar fi chemat pe băiatul cu motocicleta: Robert. Ca pe actorul ăla blond.

Florăreasa vâră telefonul în buzunarul de la șorț și cu mâinile încrucișate sub sâni, de parcă ar fi fost o măsuță pliantă, se uită la ea din spatele peretelui de sticlă. Nu știe ce să facă. Niciodată nu a știut. Sau poate că a uitat. Întoarce capul după el. Doamne, urât mai e! Oricine l-ar vedea ar spune același lucru. Ar trebui să-l convingă să-și dea demisia de acolo, de unde lucrează de peste treizeci de ani și să se angajeze la un post de radio. Vocea lui încă îi dă fiori. Mai ales când se mai enervează și mai spune vreo porcărie, mai ales atunci, de parcă cuvintele alea urâte ar avea viață pe dinăuntru, făcându-l să semene cu Robert. Robert e puternic. Și blond, cu ochii verzi. Robert n-are nevoie să înjure. Dar probabil că o face și el din când în când. Și apoi își aprinde o țigară și-și dă cu mâna așa, prin păr, ca la reclama aia la Sauvage.

Acum e lângă ea. O apucă de braț. L-ai văzut?, zice și ea închide ochii și răspunde că l-a văzut. Un bou, zice și ea dă din cap că da, așa e, și știe că acum nu mai scapă, va trebui să se uite la el, să-i spună să-și bage cămașa în pantaloni sau, și mai rău, să nu-i spună nimic, doar să-l vadă și să-și țină gura, de parcă ar fi ajuns deja acasă. Pentru prânz a făcut o salată de boeuf. Cel mai mult îi place să stea și să o decoreze. De la o vreme nu se mai mulțumește să întindă cu lama cuțitului stratul de maioneză peste care să așeze jumătăți de albuș fiert și felioare de ardei, ci caută pe Internet să găsească idei. Doamne, câte le mai pot trece prin cap oamenilor! Ce frumuseți de salate a putut să vadă! Rembrand, nu altceva! Pe a ei a așezat-o pe platoul lor oval și a decorat-o cu felioare subțiri de măsline, de parcă ar fi fost solzi de pește. O minune!Sigur i-ar plăcea lui Robert!

Florăreasă iese în stradă, printre vasele cu flori. 
- Hai să vă dau niște crizanteme, zice și ei dau din cap că nu, în același timp, de parcă ar avea capetele lipite. Cumva le și au. Dacă și-ar lua motocicletă, le-ar fi de ajuns o singură cască. Una mare pentru ditamai căpățâna. Dar n-o să-și ia. Ea și-a luat fusta asta nouă. 50 de lei, de la Afi și i-a cumpărat și lui cămașa asta bleu, cu dungulițe negre. Ii stă bine. Le stă bine. El a luat-o de braț și acum îl simte greu, de parcă s-ar fi lăsat pe ea. Se întorc acasă. Motocicleta nu se mai aude deloc. E sâmbătă la prânz. E liniște.



0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes