vineri, 18 octombrie 2019

Tati

Are 50 de ani. Ea, nu tati. El e bătrân - să tot aibă vreo optzeci, pisălog și foarte gras. Doar ea îl vede tati, de parcă l-ar iubi mai ușor dacă ar fi mai mic. De când îl știe, el a fost cumva, mic. Ca și cum se născuse doar ca restul lumii să aibă grijă de el. În primul rând, ea. Fata lui. Singurul lui copil. Vino la tati, îi spunea el când ea abia începuse să meargă și credea că-și face numele mic pentru ea, să ajungă mai ușor, așa cum de multe ori oamenii mari se lăsau pe vine ca să-i vorbească. Dar nu. El se strânsese tot în cuvințelul ăsta caraghios, de parcă ar fi fost un sunet de ceva, un fel de sirenă - ta tiii, ta tiii- și aștepta că ea să crească și să aibă grijă. De fapt nici nu era nevoie să crească prea mult. 

 La început a învățat-o că la ei în familie, iubirea trebuie musai să îmbrace forme. Nu puteau doar să împingă sentimentele către ceilalți, cum făceau vara, la mare, pe plaja de la Olimp, când cu palmele deschise și rigide, ca două lopățele, împingeau valul de la unul la altul, stropindu-se. Iubirea se demonstrează, de parcă ar fi teoremă. Uite, eu mă duc la serviciu, stau la cozi, duminica merg cu maică-ta la piață. Tu ce faci? părea el c-o întreabă fără vorbe, iar ea încerca să-l facă mândru. Atât s-a priceput. Ca și cum un te iubesc nu ar fi fost decât o carapace goală, un fel de înveliș inutil în care se uscase orice formă de viață. Să nu-l dezamăgească, să nu-l facă de râs, așa a învățat că se iubește. Te iubesc, tati! Cât ai luat la Geografie? Zece. Și la Română? Zece. Și la...? Zece, răspundea ea fără să mai aștepte. La ce bun să mai aștepte? Un te iubesc costa, în general, de la doi de zece în sus. Un ești minunată făcea cam un premiu întâi, un sunt mândru de tine nu știa prea bine cât face. Poate dacă ar fi luat locul întâi la olimpiada pe țară, la Geografie, ar fi aflat. N-a reușit. Dar n-ai știut sau te-ai încurcat? Era obosită. Merseseră aproape o noapte întreagă cu trenul, în fund, ronțăind covrigei și murind de sete și de pipi. Când au ajuns la cămin, acolo unde îi cazaseră organizatorii, s-a trântit pe un pat așa îmbrăcată cum era, cu geaca pe ea, și a încercat să ațipească măcar o oră. Somnul e important, spunea mama. Opt ore de somn, un mic dejun sănătos, o cană mare cu lapte cald și n-ai niciun motiv să nu ai o zi bună! Parcă o auzea recitându-și poezia de fiecare dimineață când trăgea de ea să o dea jos din pat, la șase și un sfert. Ce simplu părea, își zicea și abia aștepta să crească, să se facă mare și să-i fie și ei bine. La cămin nu era căldură. Unul din geamuri era crăpat și acolo, în jurul liniei care tăia sticla în două, se făcuse o floare de gheață. 

După concurs au vizitat ceva, cum nu mai știi ce?, avea să-i zică tati a doua zi și ea nu va zice nimic. Ni miiic, ni miiic, ca un fel de sirenă care din când în când îi suna în cap, făcând-o să se țină de frunte și să-i ceară maică-sii câte un algocalmin. Aoleo, păi dacă un amărât de ciclu te face să tot înghiți pastile, ce-o să te faci la naștere? Atunci ea ridica umerii și strângea cumva, fără să vrea, mușchii ăia dintre picioare, de parcă i-ar fi fost frică să nu scape vreo picătură de pipi sau să iasă de acolo ceva, un fel de monstru care să o umple de scârbă, de sânge și de rușine. Hai, zicea tati, lasă prostiile și du-te la teme! Și ea o pornea pe holul ăla lung și negru înspre camera ei, spunând în șoaptă ni miiic, ni miiic ni miiic. Se bucura că tati e calm. Că tati nu se enervează. Tati îi lua fiecare notă de zece și făcea din ele un fel de scăriță cu care voia să ajungă până sus, la Dumnezeu. Ea rămânea acolo, jos, și-i tot dădea la mână încă o treaptă și încă una. Noroc că școala durează mulți, mulți ani și așa tati va avea cum să urce și să tot urce. 

Mama însă, stă pe loc. Mama nu e mami. E mama. Așa și-a spus și-așa a rămas. Deși e slabă și micuță de înălțime - pare un copil pe lângă el, un copil cu față serioasă și cumva îmbătrânită - mama e puternică. Cel puțin așa crede ea și nici că a întrebat-o vreodată dacă e adevărat, de frică să afle că nu, nu e și că de fapt și ea ar vrea să fie mami, dar nu mai e loc. Când nu țipă, mama gătește. Gătește pentru ei și țipă la ea. Cu tati nu se ceartă niciodată. Mai puțin iarna trecută. In februarie. A ținut minte ziua. 22. De fapt, și-a notat-o în caiet, acolo, pe ultima pagină unde a scris: astăzi, mama a țipat la tati. Erau amândoi în bucătărie și nu știu ce s-a întâmplat, dar mama a zis că nu mai poate, că a obosit să alerge singură, în toate părțile și a luat capacul de la cratița aia mare, în care fierbe sarmalele, și l-a dat de pământ. Tati i-a spus că e isterică. Apoi a terminat de mâncat în liniște - am tras cu urechea și nu se mai auzea decât plescăitul lui - și după aia a deschis ușa și s-a dus în sufragerie și s-a întins pe canapea. Tati a ațipit. Mama a sunat-o pe doamna Cucu, vecina de la doi și nu știu ce a vorbit cu ea. Eu m-am apucat să învăț la Mate. Sper să mă asculte mâine și să iau un zece. Cred că o să i-l dau mamei. Să nu se mai simtă singură.  

A doua zi, însă, când s-a întors de la școală, maică-sa nici n-a așteptat-o să se descalțe că s-a și pornit "am rânit toată dimineața la tine, în cameră! Te-oi fi crezând la hotel, domnișorică?", așa că ea a tăcut, s-a descălțat, s-a spălat pe mâini, și-a pus uniforma pe umeraș, s-a schimbat în haine de casă, și-a prins bretonul cu o agrafă, să nu-i intre în ciorbă și a venit la masă. Când a auzit cheia-n ușă, a sărit de pe scaun, s-a agățat de gâtul lui tati și i-a spus că a luat zece la mate! Și el a zâmbit și a mai urcat o treaptă.


Acum el are spre optzeci de ani. O sună. Zilnic. Il sună. Zilnic. Când nu răspunde, se sperie. Ea. El, dacă ea nu răspunde, insistă. Odată a sunat-o de unsprezece ori la rând. Eram la doctor! Ce s-a întâmplat? Nimic, a zis el. Voiam să văd ce faci. In curând se fac zece ani de când a murit maică-sa. Să ai grijă de taică-tu, i-a zis acolo, la spital, în după-amiaza aia cețoasă, ultima împreună. Tati nu era cu ele. Lasă-l în pace, nu-l mai chema, știi că nu-i plac spitalele! L-a lăsat. Când s-a întors, dormea pe canapea. L-a trezit, i-a spus, l-a luat în brațe. El a plâns și apoi a tăcut. Nu a reușit să împingă nimic spre ea, doar o tăcere grea care a făcut-o să se ghemuiască cumva, de parcă s-ar fi ferit de o lovitură. De două ori pe săptămână, duminica și miercurea, se duce la el cu o cratiță de ciorbă și cu una de mâncare cu sos. Dacă ciorba e cu carne, atunci cealaltă trebuie musai să fie de post. Altfel nu mănâncă. De două ori pe săptămână, sâmbăta și marțea, stă toată după-amiaza la ea în bucătărie și gătește. Și de două ori pe săptămână, lunea și joia, îl sună și-l întreabă ia zi, tati, a fost bun?, iar dacă el zice da, ia da-ul ăla și-l pune în continuare la scara aia începută în copilărie și care tot nu ajunge acolo unde vrea el. Vinerea vorbesc la telefon. Ai grijă de tine, tati, îi zice ea în loc de la revedere. Așa o să fac, răspunde el și închide. Apoi sâmbăta, ea se apucă de gătit și el așteaptă. In rest ni miiic, ni miiic, ni miiic.

                                                             photo credit Alex Boyd


1 comentarii:

Anca spunea...

Cât de frumos ai construit povestea, ce atenție la detalii, ce pline de semnificații detaliile! Foarte emoționant ai scris, Ioana! :)

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes