miercuri, 11 decembrie 2019

Dispariția Dorei Tănase

- Știi, mama, o fată de la noi s-a pierdut azi, în școală. A plecat pe hol, în pauză și n-au mai găsit-o.
- Cine? zice mama absentă și își mută privirea de pe fața ei pe cea a bărbatului de lângă ea, de parcă ar fi o ceașcă cu cafea pe care o dă mai încolo.
- Dora Tănase, zice copila și se ia după privirea mamei care se termină acum cu un obraz tânăr și prost bărbierit.
 Bărbatul devine atent, se întoarce spre fetiță și dă să-i zâmbească. Apoi se răzgândește și rămâne doar atent la discuție. Dacă cineva ar fi acum în creierul lui, ar putea să vadă cum fel de fel de bucăți i se colorează pe rând, pe dinăuntru,  în funcție de gândurile care îi străbat mintea cu viteza cu care mașinile gonesc pe o autostradă.

Mama lasă ochii în jos și tace. Fetița își continuă jocul pe telefon. Urmează stația Obor cu peronul pe partea dreaptă, zice cineva, dar nu contează. Ele merg până la Victoriei și acolo schimbă.
- Doamna a zis că poate a fugit din școală!
Mama ridică privirea ușor buimacă.
- Cine, mamă? Cine a fugit?
- Dora, fata care a dispărut. Noi ne gândeam că dacă o fi luat-o vreun pedofil și cine știe ce i-o fi făcut, nu?
Bărbatul își mută privirea către stânga. Acolo, o femeie bătrână stă cu mâinile în poală de parcă s-ar ține să nu se pișe pe ea și strânge între picioare o paporniță din care ies câteva tulpini de praz. Păi, da, că a început postul, își spune bărbatul și o bucățică de creier tocmai i se colorează în roșu.
- Dora Tănase a luat patru la matematică. Poate și d-aia a fugit. Poate că nu s-a pierdut, ci s-a ascuns pe undeva, de frică.
- Poate, zice mama și aruncă un ochi pe ecranul telefonului. Ia uite ce rochie frumoasă, își zice și dă un like, să fie.
-  Eu așa cred, că s-a speriat, continuă cea mică, uitându-se pe furiș la pantofii bărbatului. Sunt destul de uzați, și din loc în loc, au mici urme de noroi și de praf alb. O fi var, se gândește fata și-și aduce aminte că și nea Fane avea niște pantofi așa. I-a văzut când a chemat-o atunci, la gard, să-i dea o sticlă de nu știu ce pentru bunică-sa. Și când a întins mâna, degetele lui au apucat-o de încheietură și ea nu a reușit să zică nimic, dar absolut nimic. Doar s-a uitat la pantofii lui și cât degetele alea mari și aspre o țineau, ea număra în gând stropii albi, de zugrăveală, de pe tenișii lui. Apoi i-a dat brusc drumul și ea a rupt-o la fugă până în fundul curții și cât nea Fane râdea gros pe uliță, ea vomita în spatele stivei de lemne. Nu i-a zis nimic lui mamaie. Doar i-a cerut să o lase să nu mănânce nimic la cină și să doarmă cu lumina aprinsă.
- Iar Dora, zice fata, Dora era tare frumoasă. Mă rog, poate încă mai e. Auzi, mama, tu crezi că Dora a murit?
- Doamne, dar ce-ți trece și ție prin cap!
- Dacă murea, o găseau, nu?!
Bărbatul închide ochii. Pare că doarme, dar nu, doar stă așa. Ascultă și-n creierul lui culorile se amestecă. Miroase a praz. Ultima dată când a mâncat era la maică-sa acasă. Acum un an. Chiar înainte să moară. A murit în somn. Puf! Și gata! Culmea e că o chema Dora. Urmează Victoriei cu peronul pe partea dreaptă.
- Hai să coborâm, zice mama.
Fetița se ridică și se mai uită o dată la pantofii bărbatului. Nu, nu e var. E doar praf. Ridică privirea și-i zâmbește. Zâmbește și el.
- Eu nu cred că s-a pierdut pur și simplu, cred că a venit mama ei  și a luat-o de la școală. Nu?
Mama dă din cap. I-a cam rămas sufletul la rochia aia. Poate dacă era îmbrăcată cu ea, l-ar fi făcut pe tinerelul ăla din metrou să se uite și la ea. Așa, dormea de-a-ncurulea.




0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes