Nu era nici şchiop, nici murdar, nu avea nici pantalonii găuriţi şi nici bube la vedere. Nu era în cârje, nu se târa, nu stătea în genunchi şi nici nu avea vreo iconiţă atârnată de gât. Nu avea şapte fraţi sau cinci copii acasă, nu se plângea de boală sau de şomaj. Avea doar un acordeon la care, culmea, ştia să cânte bine. Ştia şi să zâmbească călătorilor plictisiţi din vagon. A cântat preţ de trei staţii şi nu a primit mare lucru, deşi pentru câteva minute metroul bucureştean nu a fost cu nimic mai prejos decât cel din Paris. Şi asta datorită cântăreţului ăsta ţigan sau rom, spuneţi-i cum veţi vrea.

Cam cât oare o să-şi mai încerce norocul prin Bucureştiul nostru înainte de a pleca la ei, la occidentalii ăia, care atunci când cineva le cântă în metrou ştiu să ridice privirile, să asculte, să zâmbească şi să plătească? Şi d-asta ne şi place de ei, nu-i aşa? Că sunt dezinhibaţi şi ştiu să se distreze!

Ce e aşa de rău în a da un bănuţ unui muzician ambulant care îşi încearcă norocul pe unde apucă? Ştiu, suntem săraci şi nu avem chef să cotizăm. Şi totuşi, o facem când e vorba de vreun schilod care tremură pe treptele bisericii, sau de vreun cerşetor trăgând după el 2-3 plozi, sau de diverşi năpăstuiţi ce-şi fac cruce peste cruce şi-ţi promit vorbe bune către Cel de Sus. Păi, atunci e normal ca ei să rămână la noi, iar puştii care ştiu să cânte să se ducă în alte părţi. Credeţi că e simplu să cânţi Time to Say Goodbye la acordeon? Păi fie-mea nici după trei luni de pian nu ştie să cânte fără greşeală Frère Jacques la clape -- şi asta cu profesor plătit şi cu orgă acasă!

Chiar nu înţeleg de ce ne este atât de greu să ne bucurăm de ceea ce ni se oferă. Mai ales atunci când e vorba de un cântec. OK, e în metrou, dar sunt sigură că la fel am reacţiona şi dacă ar veni un violonist la masa noastră de la restaurant şi ne-ar cânta de inimă albastră. Ne-am strâmba şi am ridica vocea să-l acoperim pe nefericitul ăla care vrea cu orice preţ să ne facă să ne simţim bine.

Căci exact aşa erau şi bucureştenii de azi. Trişti, cu capetele plecate, speriaţi parcă nu care cumva să le scape vreun surâs care să-l atragă spre ei pe omul cu acordeonul. Dar el nu s-a lăsat păcălit. Nici nu s-a dus spre ei. M-am dus eu la el. Apoi, s-a dus direct spre ieşire cu acelaşi zâmbet plin de candoare. Şi noi am rămas ca proştii pe loc, cu privirile în pământ. Şi asta tocmai de Ziua Unirii...