miercuri, 30 noiembrie 2011

Lista noastră cea de toate Sărbătorile

În sfârşit avem listă. Finală, zic eu, după ce mi-am permis să-mi bag nasul în cea veche. Profitând de faptul că Miţa mea e nestatornică precum vremea, am intervenit un pic în scrisoarea pentru Moşu şi am schimbat pe ici, pe colo, doar în punctele esenţiale. Cu acordul Anei, of course.

Prin urmare, am renunţat la storcătorul de fructe de pe Minimax. Argumentul suprem: o să se strice repede, măi mămică şi în plus mă şi imaginam cumpărând cireşe şi căpşuni în decembrie ca să facă copchilul shake-uri. Am tăiat de pe listă căţelul blând. Nu are rost să vă spun de ce nu-mi doream un patruped, fie el blând, pufos, mic, drăguţ, de rasă sau nu. Am dat la o parte şi aparatul de făcut chipsuri. Măi Ana, pentru ăsta îţi trebuie microunde mai performante decât ce avem noi. Jos şi cu el!

După ce am tăiat şi spânzurat în stânga şi-n dreapta pe foicica pentru Moşu, mi-am dat seama că mai urma să spun, parafrazându-l pe Flaubert, Moş Crăciun sunt eu ca măcar să ştiu că am stricat total bucuria odraslei. După poveţele şi sfaturile mele moralizatoare, Ana a ridicat o privire descumpănită şi a bodogănit în barbă: Să-mi dea ce vrea el!

Vă daţi seama că nu puteam lăsa lucrurile aşa. Prin urmare, ieri seară, la o şuetă la Trenuleţe, am refăcut lista. Acum e mult mai frumoasă, dar la fel de stufoasă. Însă gata, am hotărât să mă abţin de la orice fel de comentariu, că deja m-am amestecat şi am negociat ca la Bruxelles. Am adăugat doar că Moşu va aduce ce poate de pe listă.

Şi acum, hai să v-o spun şi vouă, să vedeţi la ce am ajuns:
- Moon Sand Cofetarie - e colorată, e creativă, ne va umple covorul de chestii d-alea mici şi lipicioase, dar măcar nu face shake-uri (aoleo, acum am văzut cât costă!)

- o tăbliţă pe care desenezi cu nişte carioci speciale şi apoi îţi vezi creaţia 3D

- un ceas deşteptător sau de pus la mână (ideea i-a venit după ce eu am închis ceasul şi m-am culcat pe partea cealaltă şi astfel am întîrziat la birou)

- o orgă.

Ideea cu orga nu e rea, având în vedere că face pian la grădi şi ar avea ocazia să mai cânte şi acasă. Măcar aş vedea şi eu dacă chiar îi place. Dacă nu se va putea, o să spunem că nu a încăput în sacul Moşului.

Buuun, cam asta e. O să împărţim lista cu bunicii şi vedem ce va ajunge în sac şi ce pe listele viitoare. Dar ceva, ceva, trebuie să ajungă din toate astea.
duminică, 27 noiembrie 2011

Gaudeamus pe fugă

Am fost la Gaudeamus. Uraaa! De două ori. Uraaa! De fiecare dată, în interes de serviciu. Ăăăăh! A doua oară cu copilul după mine. Vreţi să știți cum e să te strecori printr-o mulţime nebună şi dezlănțuită cu un copil de 6 ani ce strigă vreaaa şi ea un baloooon? Mi-am imaginat eu.

Noroc cu atelierul Alinei Darian organizat de cei de la Wallonie Bruxelles. Alina are editura Soarele și Luna, două cărţi de poveşti minunate Prinţul în palatul de sticlă şi Dragonul care iubea ceaiul și, mai mult, are idei și răbdare (credeţi-mă, e verificat). Aşa că, în toată nebunia de la târg, Alina a adunat în jurul a două mese ce s-au dovedit neîncăpătoare o armată de pitici care preţ de o oră au făcut cu hârtie şi lipici niște colaje după paginile unei cărți de poveşti. Alina le-a citit-o, iar apoi fiecare copil a primit un personaj şi a încercat să-l refacă cu hârtie colorată. Anei i-a eşuat o elefănţică cu fustiţă. Şi s-a descurcat admirabil.  La sfârşit, capodoperele au fost pozate - e posibil să se facă chiar o expoziţie cu ele, dacă cei de la stand se ţin de cuvânt - iar copiii au fost premiaţi cu gaufres.

Şi tot la târg m-am întâlnit cu Oana Machidonschi. Corect ar fi să spun că m-am reîntâlnit cu ea, după vreo... stați să văd, să nu spun prostii... 19 ani? Cam aşa. Ultima dată am văzut-o la balul de absolvire al liceului. Şi ce credeţi că făcea ea la târg? Păi, tocmai şi-a lansat o carte. La editura Aramis. O carte de poveşti. În versuri. Cu prinţi şi prinţese, cu fete ca oricare altele şi flăcăi frumoşi şi neîncrezători (vezi Oana, am citit cartea!), cu maimuţele drăguţele, cu ursitoare, cu flori de corcoduş - în total,  4 poveşti despre lucruri bune şi frumoase în care trebuie să crezi. Obligatoriu, cum ni se spune la sfârșitul fiecăreia din cele 4 Veşti-Poveşti pentru când creşti. Şi ca bucuria să fie totală,  cartea are şi CD cu poveştile citite de Anca Zamfirescu şi Gabriel Coveşeanu de la Ion Creangă, aşa că merită, spun eu.

Tot la târg, mi-au picat ochii pe mini-colecţia Scooby-Doo te învață,  scoasă de cei de la Gama. Opt cărticele împărțite pe două grupe de vârstă (5-10 ani și 8-14 ani) unde, după cum se spune şi-n titlu, înveți despre fel de fel de chestii interesante, explicate simplu și ilustrate frumos. Eu i-am luat Anei cărticica despre religiile lumii, să fie copilul pregătit pentru infuzia de cele sfinte de la şcoală. Mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut că scrie negru pe alb că nu e bine să-i judecăm pe cei ce cred în altceva decât noi şi că "până la urmă, indiferent dacă suntem creştini, musulmani, budişti sau evrei, important este să fim buni și miloși". Bravo Gama!

Ar mai fi fost multe cărţi pe care ni le-am fi dorit. Dar, repet, eu am fost "pe teren" și nu am reuşit să mă uit prea mult pentru mine și ai mei.

Totuși mi-am luat ceva.  La sud de graniţă, la vest de soare a lui Haruki Murakami. O ştiţi? Am devorat-o. Nu am putut să o las din mâna. E frumoasă, e despre oameni de vârsta mea. Nu vreau să vă spun prea multe. E o carte de stare. De stare de bine şi de părere de rău. Dacă nu aţi citit-o, citiţi-o.
vineri, 25 noiembrie 2011

O idee

Ce poţi face cu:
- o după amiază friguroasă
- singură cu un copil acasă
- plastilină şi borcan
- fără să cheltui vreun ban

Ei bine, iaca:
Doi borcan şi-un plastilină
Să le punem în vitrină!
miercuri, 23 noiembrie 2011

Yves Rocher, îmi placi!

Că tot vin Sărbătorile, copiii învață colinde, grădiniţele pregătesc serbări şi eu nu ştiu dacă pot să ajung la Gaudeamus, am hotărât să-mi fac şi mie un cadou. Unul de care să profite toată familia, că doar nu poci pentru ca să mă bucur doar eu, de una singură. Aşa că am achiziționat revista Secretele bucătărie, în ideea să umplu după-amiezele liniştite ale Anei cu fabricarea unor biscuiți în diverse forme.

Doar că, pe când răsfoiam reţetele, mi-a căzut la picioare un pliant. De fapt e un catalog Yves Rocher. Şi are și bon de comandă. Şi comanda e gratis. Şi-ţi dau și cadou un gloss la alegere. Şi au fel de fel de trăznăi cu care să te speli, să te pudrezi, să te ungi, să te dai, să-l dai şi pe el-ul din casă, să-ţi speli şi copilul pe cap, să te dai și pe mâini și pe picioare. Şi unele sunt bio, altele nu, dar sunt ieftine.

Şi au și pacheţele cadou, numai bune de dat la educatoare sau la soacre. Şi au și promoții şi un parfumel bonus dacă cumperi de 25 RON. Şi au şi site unde poți să ceri catalogul şi poți comanda. Şi un număr de telefon la care să suni pentru comandă, asta dacă nu ajungi la poştă să trimiți bonul din revistă.

Dar eu o să ajung, că e mai aproape decât Gaudeamus.
Şi o să comand. Nu ştiu încă ce, dar o să văd eu. Iar după aia o să fac şi biscuiţi în forme. Doar după aia.
marți, 22 noiembrie 2011

Despre bone, nervi şi vorbe dulci

Cred că am descoperit astăzi cum se simt neveste înşelate şi dispuse să afle adevărul. După două zile de frământări, după ce m-am perpelit pe toate părţile, după ce am cerut sfaturi ca să spun că nu-s bune şi că nimeni nu mă înţelege, am hotărât în sfârşit să dau cărţile pe faţă.

Aşa că azi, când a venit, am poftit-o frumos în bucătărie şi pe tonul cel mai calm din lume, exersat cu grijă toată dimineaţa în oglindă, i-am spus:
- Am auzit că v-aţi găsit alt copil.
Atacul era lansat. Precum în romanele siropoase, prima fază e cea de negare:
- Păăăi, nu chiar. Adică da, dar...cum să spun...
Hai spune, spune, nu o mai da cotită, ziceam eu în gând, în timp ce o strângeam cu uşa de se auzea trosnind până hăt, departe.
- De fapt, m-am răzgândit. Am avut o ofertă, dar nu mai vreau.
Aha! Deci acu' nu o mai vrei? După ce m-am dat de ceasul morţii, acum te întorci la mine şi la copilul meu? Şi ce zice tu, că eu proasta, te primesc înapoi?

În timp ce bona se bâlbâia şi-şi frământa degetele, eu stăteam liniştită pe scaun şi mă pregăteam de un nou atac. Dar n-a fost să fie.
Căci ea, bona necredincioasă cu dor de ducă şi de mărire de salariu, a abandonat lupta.
- Ştiţi, eu nu vreau să plec. O iubesc pe cea mică şi mi-e bine la dumneavoastră. Am crescut copilul ăsta şi nu vreau să plec la altul. Nici măcar pentru două sute de lei în plus. Apoi, sunt şi zilele libere şi vacanţele pe care mi le daţi (măi, tu mă citeşti pe blog şi eu nu ştiu) şi toate astea contează. Aici, la dumneavoastră, eu nu trebuie să fac de mâncare. Găsesc masa gata, doar să o încălzesc. E drept că dacă aş putea să fac mai mult pentru nişte bani în plus, aş face.

În timp ce bona vorbea, eu, sprijinită cu capul în palmă, îi sorbeam cuvintele şi tot ce ziceam în gând era hai, mai spune, mai spune! Ce bine ştii tu să mă apreciezi pe mine cu mâncărurile mele şi zilele mele libere şi copilul meu frumos!

Şi i-am dat o sută de lei în plus la leafă, de la anul. Cu condiţia să-mi facă şi curat în casă de două ori pe lună, când Ana e la grădi.

Şi să mă mai laude, că spunea aşa de frumooos!
duminică, 20 noiembrie 2011

Top 3- Lucruri care îţi pot strica duminica...

Pe poziţia a treia- vine iarna, e noros, trebuie să mă-mbrac gros.
Pe locul doi, în staţionare faţă de acum două săptămâni- sunt la birou, chiar şi acum când vă scriu şi trebuie să mai stau până spre 19h.
Şi number 1 aduce cu sine o surpriză totală- bona mea vrea mărire de salariu, că dacă nu, mă lasă pentru unul mai bun, de trei ani.

Ca să nu staţi cu sufletul la gură şi să vă pierdeţi vremea făcând pronosticuri, aflaţi deci că persoana în cauză vrea o mărire de 30%, cu începere din luna decembrie. Concret- vrea 900 de lei pentru 5 ore, în loc de 700 cât ia acum. Acum o să vreţi probabil să aflaţi ce ştie să facă de banii ăştia.

Păi, luat copil de la grădi, hrănit copil, culcat copil şi scos în parc până vin eu şi o înlocuiesc. Dacă ajung mai devreme acasă, îi dau şi ei drumul şi ies eu direct cu Ana. La toate astea se mai adaugă şi călcat rufe, cam de două ori pe săptămână, spălat vase şi când e cazul, făcut vreun grătar pentru la prânz.

Ce nu v-am spus, este că şi bona trage niscaiva avantaje din această lungă convieţuire cu familia noastră. Lăsând la o parte că suntem foarte drăguţi, mă refer în special la personajul de 6 ani, programul ei este foarte maleabil. Adicătelea, doar anul trecut a avut 2 luni de concediu plătite integral plus nu ştiu câte zile libere. Asta pentru că noi am mai plecat câte un weekend prelungit, plus o săptămână la munte, plus două la mare, plus pe la ţară şi plus toată luna august când am trimis-o pe Ana cu bunica departe de Bucureşti.
Şi nu e tot- dacă vrea să plece într-o zi mai repede, nicio problemă, vin eu mai repede acasă. Dacă vrea o zi liberă, se rezolvă, dacă întârzie, nu se supără nimeni, etc. E drept că şi eu o chem de dimineaţă, atunci când Ana e bolnavă. Marele avantaj de a avea bonă!

Dilema mea în clipa de faţă este dacă această persoană merită să mă dau peste cap ca să-i măresc salariul. Faptul că există în viaţa noastră, îi permite Anei să aibă un program foarte stabil şi liniştit- mănâncă sănătos, doarme la ea în pat, are momente de linişte când stă şi ascultă poveşti la radio. La fel de bine pe mine mă ajută să ştiu că e cineva care îmi poate ţine spatele în gospodărie. Nu e puţin lucru să găsesc vasele spălate şi rufele călcate.

Daaar, bona noastră e tipul ăla cu un singur i, vorba Adei.  În plus, nu o învaţă pe Ana nimic, serios, absolut nimic. Şi dacă încearcă să o facă, atunci o învaţă prostii. Nu are rost să dau exemple, dar credeţi-mă pe cuvânt. Mai mult, nu intervine absolut deloc în felul de-a se purta al Anei, care a ajuns să fie de o obrăznicie cruntă tocmai cu ea. Şi doar cu ea, căci cu noi ştie că nu merge.

Mă gândesc ce voi face la anul, când Ana va fi la şcoală. E clar că dacă ţin bona, nu va putea fi vorba să o ajute la lecţii, nici măcar un pic. A încercat să o ajute la nişte chestii pentru grădi şi bietul copil s-a luat după ea şi a greşit tot. Până şi cifrele erau scrise pe dos, iar bona i-a spus că e bine. Deci pe parte educaţională e zero. Rămâne partea din gospodărie, care nu e de lepădat, dar oare merită chiar 900 pe lună?

O să vreţi să ştiţi cum se poartă cu cea mică. Răspunsul e bine. O iubeşte, dar nu ca un membru al familiei, deşi practic a crescut-o. Nu e prima dată de-a lungul anilor când mă ameninţă că pleacă, dacă nu-i măresc leafa. Apoi, e destul de distrată, astfel încât am ajuns să-i spun direct Anei ce e de făcut, oricum am mai multă încredere în discernământul fie-mii decât în al bonei.

Ca să nu o mai lungesc: ce credeţi că ar trebui să fac? 900 lei şi am bonă sau las copilul la program lung la grădi, sacrificându-i programul liniştit de după amiază, la ea în cameră? Programul lung e vreo 1300 cu mese şi cursuri opţionale.

Încă ceva- dacă ştiţi vreo persoană, de preferat pensionară, care vrea să-şi rotunjească un pic pensia, poate îmi daţi de veste. Dar de data asta, chiar voi căuta pe cineva care să ştie să ajute un copil la lecţii, să vorbească corect, să poată citi o poveste, deci pe cineva care să merite 900 lei. Şi pot să-mi calc singură rufele.

Orice sfat e binevenit.
joi, 17 noiembrie 2011

Vreau şi eu un lubenel să mănânc frumos din el

Nici nu intră bine că şi începe să-şi plimbe ochii roată, doar-doar o găsi ceva bun.
Sună cunoscut? E copilul la cumpărături. De data asta e vorba de al meu şi de minusculul magazin din colţ.
Deci, să vedem... Poate nişte portocale? Hm, nu prea...a mâncat şi aseară. Atunci, banane? Prea verzi. Mere? Prea banal.
Se uită descumpănită. Chiar nimic, nimic?
Cu privirea mea de vultur în ceafă, trece cu graţie peste dulciuri.
Tocmai când era pe punctul să capituleze şi să plece doar cu sticla de lapte Zuzu, privirile i se opresc pe el. Uite-l cum stă cuminte acolo, în colţ, în plăsuţa lui specială, galben şi rotunjor.
-Mamiiii, îmi iei şi mie un lubenel? zice Ana, împungând aerul în direcţia singurului pomelo din magazin.
De luat nu l-am luat, că l-a cumpărat domnul din faţă. Dar de râs, am râs cu lacrimi.
marți, 15 noiembrie 2011

Şcoala Urşilor sau Prima carte a Anei

Jaaackiie spuuune căăă eee ca o sorăăă mai maaare peeentru ce...ceeei...laalţi uuurşi. ..

Cam aşa se auzea de la noi din dormitor duminică seara. De văzut, se vedea un căpuşor băgat cu totul între paginile unei cărticele. Prima cărticică citită de ea. Doar de ea. O cărticică mică şi colorată, cu coperţi cartonate şi poze frumoase de la Cartea Copiilor şi cu ...26 de pagini. Sau 23, nu mai ţin minte exact! spuse Ana. O cărticică despre ursuleţi copii cu probleme de ursuleţi, dar cu minte de copii. Cu desene frumoase şi cu un personaj principal ce seamănă cu mine, mami!

După prima oră de lectură din viaţa ei de 6 ani şi jumătate s-a plimbat triumfătoare toată seara cu cartea la subraţ.
- Îţi dai seama, am citit singură singurică toată cărticica! Eşti mândră de mine?

Dacă sunt mândră? Puţin spus, sunt în extaz! Pozna lui Jackie a câştigat în faţa Minimaxului, a desenelor animate, a ţopăielilor prin casă fără rost. Mă rog, de multe ori fără rost.

Poate a avut legătură şi cu faptul că în timp ce copilul silabisea în vârful patului conjugal, cu fundul pe perna mea, pe partea cealaltă a patului, tata citea şi el. Se întrerupea doar când infanta întreba plină de importanţă:
- Ăsta e b sau d?

Ne pregătim deci de o altă vârstă. Cea în care poveştile se vor deschide de fiecare dată când copilul va dori să o facă.

Cât despre Jackie de la Şcoala Urşilor, ea stă cuminte acum în bibliotecă, prima de pe raftul de cărticele citite. Nu avem chiar un raft pentru ele, dar voi face unul.
duminică, 13 noiembrie 2011

Tandreţe de duminică

Ana zice:
- Mama, tu ştii cât de tare te iubesc eu pe tine?
- Nu ştiu, mamă.
- Păăăi, te iubesc ca pe propriul meu copil.


Mai taci!

A început să fie din ce în ce mai ușor să-ţi creşti copilul ca la carte. E de ajuns să intri într-o librărie ca să fii strivit de numărul impresionant de manuale pentru creşterea copilului. Asta ca să nu mai vorbesc de cursuri de parenting, de emisiuni despre nevoile copilului, despre psihologia copilului, despre libertatea copilului.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e nimic rău în a vrea să devii un părinte mai bun şi nu, nu e nimic rău în a face tot ceea ce îţi stă în puteri pentru a-ţi face copilul fericit. Nu sunt de acord cu educaţia din vremuri străvechi de genul "copilul trebuie pupat doar în somn", "unde dă mama creşte" sau "tu să taci când vorbeşti cu mine".  Dar de aici până a fi în regulă cu tot ce face odrasla, doar fiindcă-i mică şi nu ştie, să avem pardon. Iar dacă ea e prea mică, atunci poate eşti tu mai mare şi remediezi situaţia când devine de nesuportat.

Cum să faci asta, fără să faci puiul să sufere? Iată o idee: ce-ar fi atunci când mergi la teatru, să alegi un spectacol pentru vârsta lui? Hai, că nu-i greu deloc: vezi că scrie pe site în dreptul piesei categoria de vârstă căreia i se adresează. Şi crede-mă că nu e scrisă acolo în dorul lelii. E scrisă pentru a-ți uşura ţie alegerea. E drept că orice părinte crede că al lui e mai frumos, mai deştept, mai perspicace decât toți cei de vârsta lui. Dar atunci când vezi că oamenii ăia de la teatru, necunoscuţii ăia din popor care habar nu au ce copil minunat ai tu, au avut totuși dreptate, fă ceva! Te implor, lasă-mă cu dreptul copilului la exprimare, cu bucuria de a descoperi lumea prin întrebări şi adu-ţi aminte că în timpul spectacolului nu se vorbeşte. Nu tot timpul! Iar dacă al tău vorbeşte, poate că nu-i place, poate că s-a plictisit. Nu e grav, nu o lua ca pe o înfrângere personală. Asta nu-l face mai puţin special!

Am avut azi bilete la "Când jucăriile spun pa!". Noroc cu muzica şi cu dansul! Ghinion cu dom'şoara de vreo 2 ani din spatele nostru. O oră jumătate nu am auzit decât si acum ţe spune? Mamiii, ţe spune si ţine e ăla?

- Mamiii lu' domşoaaa'ra, sunt eu, aia din faţa ta, cu fetiţa cu ochi albaştri şi cu mâinile în urechi! Vezi că spectacolul era pentru copiii peste 6 ani! Şi nu, nu mă întorceam spre tine ca să văd cine e scumpilica mică de i se aude glăsciorul până la tavan. Tu aşa ai crezut? Deci d-aia nu ai zis nimic toată piesa, nici măcar când tot rândul din faţa ta făcea la unison sssssst?

Acum că am lămurit treaba, vă urez o noapte frumoasă!
joi, 10 noiembrie 2011

Paris subteran

Tocmai când credeam că am încheiat seria dedicată Parisului, mi-am dat seama că am uitat să vă mai povestesc ceva important. Şi anume despre transportul prin Oraşul Luminilor. Dacă preţurile la restaurante vi s-au părut scumpe, ia să vedeţi aici ce scoruri sunt! Şi dacă de restaurante te poţi lipsi, de metrou nu. Adică nici nu are rost să încercaţi, decât dacă vă găsiţi un prieten care să vă ia de la aeroport şi să vă ducă înapoi, să staţi la un hotel în buricul târgului şi să vă plimbaţi doar pe lângă casă.

Hai să vedem ce ar trebui să ştiţi înainte de a vă alege abonamentul de transport parizian.
miercuri, 9 noiembrie 2011

Eurodisney

Ana în carusel
Gata. Mi-am băut cafeaua, mi-am suflecat mânecile şi mă declar pregătită pentru ceea ce vă promit de vreo săptămână încoace: povestea despre Disneyland Paris.

În primul rând, vreau să clarific ceva. Ca o împătimită a Parisul şi a Franţei ce mă aflu, am trăit cu convingerea că Disneyland ăsta e de fapt o chestie absolut inutilă, o maşinărie diabolică de sorginte hollywoodiană de stors bani şi spălat creiere. Şi m-am înşelat. Disneyland e minunat, e fantastic, e sublim, e tot ceea ce îşi poate dori un părinte de copil mic. Însă e scump; sau, mai exact, pare scump la prima vedere, fiindcă în realitate face toţi banii.
luni, 7 noiembrie 2011

Pentru un transport civilizat

1. Nu vă urcaţi pe uşa din faţă a autobuzului, acolo unde prăbuşit pe un scaun un domn în trening cu o căciulă murdară, turtită pe ochi, îşi vâră liniştit capul în punga de aurolac!

2. Nu vă urcaţi nici pe uşa din spate a autobuzului, acolo unde un domn a făcut pe el şi mişcă vesel din picioare într-o baltă de urină!

3. Nu urcaţi în autobuz fără un şal sau o batistă pe care să le ţineţi strâns la gură pe tot parcursul călătoriei, când mirosul de aurolac e atât de persistent încât capul îţi vâjâie şi ochii te ustură!

4. Nu staţi în picioare pe culoarul din mijloc al autobuzului, fiindcă riscaţi să fiţi loviţi în plin de domnul cu pungă ce din când în când, la curbe sau frâne, se prăbuşeşte de pe scaun!

5. Nu vă daţi jos din autobuz, fiindcă altul nu mai pupaţi duminică seara, decât după vreo 20 de minute de stat în frig!

6. Când coborâţi, nu vă duceţi la primul poliţist care vă iese în cale să reclamaţi aurolacul, vă va spune că e treaba şoferului să se sesizeze, nu a voastră!

7. Pentru un transport civilizat, evitaţi transportul nostru în comun!

Eu n-am făcut asta şi tocmai v-am povestit ce am păţit.
duminică, 6 noiembrie 2011

Paris gourmand

După cum am promis, o să încerc să vă împărtăşesc din experienţa noastră de mâncat prin Paris. Vă anunţ de la bun început că oraşul ăsta e oribil de scump. Asta ca să vă pregătiţi pentru nişte preţuri cu adevărat pariziene. Concret, nu prea aveţi ce mânca cu mai puţin de 5 euro. Şi asta pe stradă, la tarabe. Norocul e că şi astea sunt o variantă rezonabilă de potolit foamea, mai ales dacă e soare afară şi puteţi să vă mâncaţi dumicatul prin parc sau chiar pe malul Senei.

Dacă totuşi vreţi să staţi şi voi omeneşte la o masă, atunci orientaţi-vă către două cartiere centrale -- Cartierul Latin şi Halele.

Tur de Paris

V-am promis că revin cu amănunte despre cum să petreci cu copilul la Paris. Distracţii sunt multe, e de ajuns să vă uitaţi un pic pe net şi o să vedeţi că oraşul propune o sumedenie de chestii pentru pitici. Totuşi, dacă vrei să vezi și tu, ca om mare, câte ceva, nu numai grădina zoologică (habar nu am cum e) sau parcuri (sunt multe de tot, frumoase şi dacă e timp și vreme bună, chiar merită), atunci luaţi-vă după mine.

Primul lucru: Tour Eiffel.
joi, 3 noiembrie 2011

Cu copilul prin lume

A fost pentru prima dată când am plecat cu Ana prin lume. A fost pentru prima dată când am fost cu ea cu avionul. Şi nu cu unul, ci cu patru, având în vedere escalele. A fost pentru prima dată când am văzut Parisul cu odrasla după noi. De fapt, cred că 50% din succesul vacanţei s-a datorat faptului că noi doi văzusem deja Parisul. Astfel încât nu am tras de ea să vizităm muzee, catedrale, expoziţii sau alte chestii de oameni mari.

Un sfat pentru cei ce vor să plece cu copiii prin lume- faceţi o listă cu lucrurile care vă pot strica distracţia şi ţineţi cont de ea. La oboseală, exact lucrurile mărunte de care aveţi nevoie şi pe care nu le puteţi avea vă pot provoca crize de nervi.  Apoi, ideal e să găsiţi o locaţie unde să puteţi sta la cineva acasă. Mai bine zis, să găsiţi pe cineva dispus să vă lase casa câteva zile. Noi aşa am făcut şi a meritat din plin. Am stat într-o garsonieră cu tot ceea ce aveam nevoie, cu metrou la poartă, cu magazin şi brutărie şi cu restaurant super OK.

Un al doilea sfat pentru reuşita vacanţei- nu vă cramponaţi de programul de acasă al copilului. Să fim serioşi, nu păţeşte nimic dacă nu doarme două, trei zile de după amiază, dacă mănâncă hot dog pe stradă şi bea sucuri de doi lei. Garantat! Ana e încă funcţională, deşi a fost sculată cu noaptea în cap să plecăm la aeroport, deşi s-a culcat după miezul nopţii şi a adormit în metrou, cu capul pe rucsacul lui ta-su, deşi i-am cumpărat îngheţată seara, pe răcoare şi ne-am plimbat prin ploaie.

Al treilea sfat- încercaţi să combinaţi distracţiile de copii cu cele de oameni mari, Dacă nu se poate, atunci vindeţi-le copilului într-un ambalaj cât mai frumos. Ana a fost complet opacă la vederea Luvrului. Să ne înţelegem- nu am fost să-l vizităm. Doar să-l vedem cât e de mare. Ori fie-mea stătea doar cu capul în pământ şi-şi număra paşii. A început să ridice privirea şi să se minuneze doar când i-am spus că ăsta e castelul din desenul Disney cu Cei trei muşchetari. Şi aşa mai departe- Notre Dame e catedrala din desenul cu Cocoşatul, Place Vendome e din Barbie la Paris. A funcţionat şi chiar le ştie acum. E drept că la Notre Dame îi zice doar Notre Drame, dar merge şi aşa.

Încă un sfat şi vă las pe seara asta. Dacă copilul vă cere dulciuri, nu-l refuzaţi constant. Nu e o chestie de răsfăţ, ci de nevoie. De oboseală, e posibil ca micuţul să simtă nevoia de ceva energizant, ori zahărul îşi face bine treaba în astfel de momente. Dacă după vreo 5 ore de mers pe jos, copilul spune că nu mai poate, nu vă grăbiţi să bodogăniţi şi să-l târâţi de-o aripă la hotel şi să nu te prind că nu dormi!.

Încercaţi să faceţi o pauză de o cafea pentru voi şi de o ciocolată caldă sau o prăjitură pentru el. S-ar putea să funcţioneze şi să poate apoi să cutreiere pe străzi încă vreo câteva ore. De asta e bine să nu plecaţi în vacanţă cu banii număraţi. Noi am ales să stăm doar trei zile, să cumpărăm biletele de avion cu escală şi să plătim on line intrarea la Disney, astfel încât odată ajunşi la Paris cheltuielile să scadă simţitor. Şi parole d'honneur: Parisul e al dracului de scump!

Hai că v-am ameţit destul. O să vă povestesc zilele viitoare ce poţi face în trei zile cu copilul la Paris şi mai ales ce poţi face într-o zi la Disney.

Paris, mon amour!

Aşa după cum am promis, revin cu poze. Pentru poveşti, încă puţină răbdare.
marți, 1 noiembrie 2011

Ne-am întors

Atât am avut de declarat. Pour l'instant, vorba francezului. Ca să nu vă ţin cu sufletul la gură, vă spun că a fost MINUNAT. Exact aşa cu majuscule.
Ana a declarat că a fost cea mai frumoasă vacanţă. Şi chiar a fost.

Fără necazuri, fără ghinioane, fără dureri de urechi, fără muci, fără smiorcăieli, fără certuri, fără plânsete, fără ploaie, fără goluri de aer, fără oboseală, fără pierderi de bagaje, fără lacrimi, fără regrete.

A fost un sejur cu multă bucurie, cu soare, cu prăjituri cu cremă şi căpşuni proaspete, cu zbor lin şi cer albastru, cu cafele la terase, cu îngheţată la început de iarnă, cu croissante proaspete dimineaţa, cu Tour Eiffel-ul luminat văzut din pat, cu multe zâmbete, cu bătut din palme şi ţopăieli de bucurie, cu personajele din Disney pe lângă noi, cu plimbat pe străzi micuţe şi cochete, cu tarte cu caise şi cu ciocolată caldă, cu dormit somnul de după amiază pe scaun în metrou, cu sculat în zori şi culcat după miezul nopţii şi cu multe amintiri care mă fac să-mi doresc să repet experienţa şi să spun că da, la 6 ani şi 5 luni e de mers cu copilul prin lume.

Revin cu veşti şi poveşti în zilele ce urmează. Şi poze, bien sûr!
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes