Era frig de dimineaţă şi aerul mirosea aşa cum miroase iarna pe uliţele de la sat, a lemn ars şi pământ reavăn. Mă sunase mama pe la nouă să-mi zică că, dacă o iau prin piaţă şi mai găsesc pe cineva cu grâu, să-i iau şi ei o punguliţă. Pe străzi era doar gheaţă şi puţină lume. Chiar acolo, lângă bloc, la traversare, o mamă şi un copil la vreo doi ani săreau pe loc ca să se încălzească şi numărau cu voce tare. Cel mic avea o căciulă cu moţ şi nasul roşu de la ger. Râdea şi ţopăia de mână cu maică-sa care părea, cumva, uitată, aşa cum stătea acolo singură, cu copilul ăsta mic, fără nimeni în jur. Am trecut pe lângă ea şi ne-am privit una pe alta, întrebându-ne probabil, fiecarea în sinea ei, ce căutăm la ora aia prin oraş şi dacă om fi la fel de singure şi în realitate. Femeile îşi pun întotdeauna astfel de întrebări.

De când a dat zăpada şi gerul, piaţa- altădată colorată şi gălăgioasă ca o şatră de ţigani- arăta acum posacă şi neprimitoare. Un fel de ceaţă cu miros de cârnaţi cobora peste tarabe şi în faţa uşii de la Second hand-ul dinspre Griviţa, nişte bărbaţi îşi trăgeau mucii şi vorbeau tare. In faţă, exact înainte de mormanul de varză, o femeie cu un şal legat în jurul capului, stătea în picioare şi se ţinea oarecum în braţe, bătând pasul pe loc. In faţa ei, pe o lădiţă întoarsă cu fundu-n sus, - o grămăjoară de usturoi şi nişte punguţe cu grâu.
- Hai, fata mea, ia şi mie nişte grâuşor!

Am luat. Două punguţe. Una pentru mama, una pentru mine, deşi nu ştiu când mai am timp să-l plantez şi pe ăsta. Şi apoi, ce să fac cu el?! Când era Ana mică, la ţară, mergea cu copiii, în prima zi din an, pe la case şi striga în gura mare grâuşor verde pe masă, să trăiască cei din casă şi ălora de-i deschideau uşa le dădea câteva fire de grâu. In fiecare an, când mergeam la ţară, eu mă trezeam cu noaptea-n cap să mă duc cu ea, la colindat. Unde s-o fi lăsat singură pe străzile alea cu cruste de noroi, pline de câini şi resturi de petarde? N-am mai fost de câţiva ani la ţară. Intre timp, copiii de pe uliţă s-au făcut mari. Leti are deja spre şaptesprezece ani şi un copil. Mama ei era plecată de vreo zece ani la muncă, în Grecia. Aşa mânca şi Leti portocale. Şi bătaie de la tac-su vitreg, cu care rămânea acasă.

Merg cu grijă, prin piaţă, să nu alunec şi mă tot gândesc cât aş arăta de penibil dacă m-aş răsturna acum cu picioarele în sus, ca o broască ţestoasă rămasă pe spate. Şi atunci, îl văd. De fapt, nu. Mai întâi de toate, îl aud. Cântă o bucată de liturghie şi vocea îi sună răguşit, deşi ţine destul de bine linia melodică. Stă singur, ascuns într-un fel de parpalac murdar, cu o căciulă cu Nike trasă pe urechi şi cântă, balansându-se uşor de pe un picior pe altul. Intr-o mână ţine o sticlă, din care, la fiecare Doamne miluieşte îşi toarnă într-un pahar din cealaltă mână pe care-l bea, plescăind mulţumit din buze. Nu pare nici nebun, nici foarte beat. Doar convins că ceea ce face are rost şi că, pe undeva, Al de sus vede şi iartă.

Şi uite aşa cum trec prin piaţă cu grâul în geantă, în miros de cârnaţi şi cu liturghia în urechi, mergând încet să nu-mi sparg capul, mă gândesc că la noi parcă nici nu e de la mulţi ani, ci mai degrabă de doamne-ajută. Spus aşa, cu un dat din cap şi din mână.

Povestea este foarte simplă. Pentru că, de la o vreme, o bună parte din timpul meu liber se consumă prin aeroporturi, am ajuns să-mi fac un obicei din a-mi cumpăra, aproape cu sfințenie, câte o revistă de bucate pe care să o răsfoiesc pe îndelete, în timpul celor două ore și jumătate de zbor cât durează călătoria București-Paris. Buun, până aici totul e simplu. Acest obicei nou dobândit mi-a adus un maldăr semnificativ de reviste care a ajuns să zacă într-un coș, în sufragerie, pe principiul "să dea bine în casă" și să fie la îndemână, că cine știe, îmi fac eu timp să mă servesc de ele. Aș! De fiecare dată intervenea câte ceva și iarăși ajungeam să gătesc ardei umpluți, pilaf sau diverse mâncărici cu sos, în timp ce franțuzismele stăteau fără rost.

Doar că, iată, ultima achiziție în materie de bucătăreală a venit cu niște rețete "făcubile" și... m-am lansat! Ba chiar, cu această ocazie, am descoperit că a găti pas cu pas, după rețete, nu e chiar așa de complicat cât mi se părea mie. Sigur, trebuie să cumperi ingredientele care nu sunt neapărat la îndemână (am făcut niște biscuiți cu unt semi sărat, clar mai scump decât un unt normal) dar una peste alta am reușit să găsesc niște lucruri relativ ușoare și totuși, de efect, care, în plus, mi-au și ieșit.

De exemplu, dovleac umplut à la Bolognese. Sună complicat, dar nu e. Pentru asta vă trebuie.

- un dovleac
- 300 de grame de carne tocată de vită sau de vițel
- o ceapă
- un morcov
- 30 cl sos de roșii
- parmezan sau cașcaval ras
- sare, piper
- ierburi

Concret, se ia un dovleac d-ăla lunguieț, se taie pe din două, pe verticală, se scobesc cele două jumătăți de partea cu sâmburi, se așează cu fața-n jos pe o hârtie de copt, într-o tavă și se lasă în cuptorul preîncălzit, la 180 de grade, vreo jumătate de oră.

Cât timp dovleacul se înmoaie, se face un sos Bolognese dintr-o ceapă călită în două linguri de ulei de măsline, peste care se adaugă un morcov tăiat mărunt, cam 300 de grame de carne de vită tocată și sosul de roșii. Se condimentează cu sare, piper și cu ce ierburi mai vreți voi (în rețetă e cu busuioc, dar eu am pus cimbru și mi-a plăcut) și se lasă să fiarbă la foc mic, vreun sfert de oră.

După jumătate de oră de stat în cuptor, dovleacul ar trebui să fie deja moale. Se scoate tava, se întorc cu grijă cele două jumătăți, cu fața-n sus, se acoperă cu o folie de aluminiu și se mai lasă la cuptor încă vreun sfert de oră. Apoi, scoateți tava, lăsați un pic să se răcorească dovleacul și scobiți cu o furculiță miezul de acum moale, făcând un fel de spaghetti pe care le adăugați la sosul de carne. Amestecați bine până incorporați și dovleacul în sos și umpleți cele două jumătăți. Presărați pe deasupra niște parmezan și mai băgați la cuptor vreo câteva minute. Et voilà!

Ce să vă spun? Nouă ne-a plăcut. Vă las și poză, ca să mă credeți pe cuvânt că am gătit așa ceva. Și pentru că sunt de gașcă, vă dau chiar și un link către un site super de bucătărie unde puteți vedea rețeta pas cu pas. Și la sfârșit, vă mai spun și că, dacă sunteți vegetarieni sau țineți post, puteți înlocui sosul cu carne cu unul cu linte. Acum că mă gândesc bine cred că se pot pune o sumedenie de chestii în dovleacul ăla.


Am și o rețetă de fursecuri, dar o țin pentru zilele viitoare. Așa că, stați pe aproape!

Am avut eu, la un  moment dat, o perioadă când nu am mers la muncă mai bine de un an și ceva. Și nu vorbesc de momentul de după nașterea copilului, ci acum, relativ de curând. Mi-am adus aminte de asta ieri, în metrou, când alergam efectiv de la birou către casă, făcând în gând liste cu ce mai aveam de rezolvat până să-mi pot lua cartea și să mă bag în pat: luat ficăței de la Mega și hârtie igienică, pregătit cina, trimis un mail unui ascultător, trimis alt mail unui domn cu care vreau să fac un interviu, curățat ficățeii, căutat o rețetă pentru ei, pregătit casoleta copilului pentru a doua zi, încropit o salată cu legume și paste orzo pentru prânzul de astăzi, făcut cina, fiert niște griș în lapte de ovăz pentru micul dejun, curățat bucătăria, corectat un articol și trimis mai departe și....aș mai fi avut, dar era deja miezul nopții, iar eu eram trezită de la șapte și ceva de dimineață.

Mi-am dat seama că dacă ziua ar avea treizeci de ore nu aș avea nicio problemă să le umplu. Iar asta nu ține de mine sau de ceea ce-mi dau eu singură de făcut, ci cred că ține, mai ales, de felul nostru, al femeilor, de a fi. Sigur, nu toate. Știu deja câteva care, citindu-mă, or să-și dea ochii peste cap și o să spună hai, mă, lasă-mă cu teoriile astea, totul ține de organizare! Dar eu sunt organizată, vă jur! Lunile alea, multele, de le-am stat acasă acum un timp, le-am umplut până la refuz. Las' că m-am trezit ca niciodată cu fel de fel de propuneri de colaborare dintre care multe faine și bănoase, dar nu am avut când să mă plictisesc sau să stau să văd cum trece timpul.

Vorbeam aseară cu mama și dintr-una-n alta ne gândeam la tata și la cum s-a îmbolnăvit el imediat ce a trebuit să iasă la pensie. Nu e singurul bărbat care se trezește locuit pe dinăuntru de sentimentul de inutilitate când își pierde jobul. Ba chiar, mi-a zis cineva, de multe ori bărbaților li se pare că pierd inclusiv admirația  femeii de lângă ei atunci când munca dispare.  Apoi, vin acasă de la birou sau de pe unde or fi fost, se trântesc pe o canapea și se declară învinși. Pe cuvânt dacă înțeleg. Ce facem diferit? Ne concentrăm altfel la muncă? Ne odihnim altfel? Avem alte nevoi de repaus? Noi, femeile, suntem cum suntem pentru că avem tot timpul ceva de demonstrat? Pentru că ideea de a sta pur și simplu ne displace profund? Pentru că nu putem să lăsăm pe a doua sau a treia zi lucruri care știm că trebuie făcute? Pentru că ei fac mai prost decât noi sau, în orice caz, diferit de cum am vrea și atunci mai bine facem noi? Pentru că cine face cel mai mult are șanse să fie admirat mai tare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu aș mai avea nevoie de niște ore pe zi (probabil alea de le pierd prin trafic- apropo, vedeți că scumpesc ăștia amenzile pe RATB) ca să fac și ceea ce vreau să fac, nu doar ceea ce trebuie. De exemplu să scriu. Da, pe blog și nu numai. De-aia nu am mai trecut pe aici. Pentru că nu am când. Probabil că, dacă aș găti mai puțin....dar îmi place să gătesc. Mă relaxează. Așadar, iată că fac, totuși, ceva și pentru mine. Dar tot mă enervează când aud că alții stau în timp ce mie nu-mi ajunge timpul. Probabil că are legătură cu faptul că sunt femeie și multe lucruri mă enervează oricum. Deci, ce spuneam? ...da, că am fost prinsă și d-aia nu am mai scris, dar că o voi face. Cam asta e, în mare. Să stați pe aproape că urmează să vă povestesc și ce nebunii am mai gătit. Am si poze!

Nu știu , zău, ce am pățit în ultimele zile- o fi fost Jupiter retrogad sau cum s-o numi- dar am făcut numai boacăne. Las' că mi-au căzut cheile de la casă în rucsacul Anei și am înnebunit căutându-le, las' că era să ratez gara și să rămân în tren sau că, în avion, mi-am răsturnat în poală casoleta cu mâncare (noroc că au schimbat ăștia meniul și acum sunt niște paste insipide, al dente în loc de niște pui cu sos alb), dar am reușit să dau pe jos marfa dintr-un magazin. Și nu o dată, ci în două rânduri. Și da, am spart lucruri. Multe.

Să vă povestesc. In oraș, e un butic cu fel de fel de chestii ieftine, un fel de Pepco care acum avea marfă de Crăciun. Intru și mă opresc în fața unui fel de munte de lumânări parfumate, d-alea în pahare de sticlă. Mă uit la preț, undeva la vreo trei euro. Hai să văd cum or fi mirosind, zic, și aleg o lumânare verde, din vârful grămezii. Ce s-a întâmplat în secundele următoare a fost un coșmar. Am luat lumânarea și cum încercam eu să-i scot capacul și să-mi bag nasul, am auzit un zgomot și am văzut cum muntele prinde viață, se zdruncină tot și cum borcănelele cu lumânări încep să cadă în toate părțile. Imposibil să mă mișc pentru că, în felul ăsta, măcar versantul stâng al muntelui era ținut pe loc de persoana mea. Normal că tot magazinul s-a repezit, normal că toate borcanele ajunse pe jos s-au spart, normal că-mi venea să intru în pământ de rușine. Și tocmai când mintea mea încerca să găsească o scuză de genul "nu eu, doamna!", numai ce aud o voce, întrebând:
- V-ați rănit?
Pe moment am crezut că, în prăbușire, au existat victime colaterale. Nu. Cu mine vorbea. Bineînțeles că mintea mea atât a așteptat: să i se dea ocazia să se agațe de ceva, orice, ca să se disculpe. Păi nu așa am învățat noi, la școală?! Că dacă făceam o tâmpenie, naiba avea curajul să recunoască, fiindcă după aia riscam diverse: de la note scăzute la purtare până la linii peste mână sau peste cap. Așa că pas de a avea obiceiul să ne asumăm greșelile.
Trag aer în piept și dau să mă prefac lovită, când aceeași voce continuă:
- Stați liniștită, se mai întâmplă. La câte s-au spart, nici măcar nu mai avem prea multe de aranjat, zice, râzând.
Zâmbesc și eu. Și brusc, mă surprind spunând:
- Imi pare rău, nu știu cum am reușit.
Fata din fața mea dă din cap și-mi spune aproape încurajator:
- Nu e nicio problemă. Bine că nu v-ați tăiat, asta e cel mai important. Și mulțumesc că ați stat nemișcată, măcar nu s-au spart toate. Colegul care le-a aranjat e nou. Ne cerem scuze.
Dintr-o dată, nu mai vreau să mă ascund. Nu mai simt nevoia să caut vinovați, ci chiar încerc să mă gândesc cum să rezolv problema. Doar pentru că cel din fața mea s-a purtat perfect omenește și mai mult, fără niciun fel de aer de superioritate.

Lucrurile însă nu s-au oprit aici. Ies din magazin și la vreo oră după, intru să caut un cadou de Crăciun într-un butic din centru. Am eu ce am cu lumânările parfumate, așa că pun ochii pe una, o iau cu grijă, fără să observ însă că avea și capac. Care, în plus, nu era așezat așa cum trebuie și care, bineînțeles, cade și se sparge. După incidentul de dinainte, îmi zic, asta e, în cel mai rău caz o plătesc de bună și gata. Mă întorc către vânzătorul din spatele meu, desfac palmele, ridic un pic din umeri și dau să deschid gura, când el intervine:
- Imi pare rău, nu vă faceți probleme! V-ați rănit?
Incep să mă întreb cum sună la ăștia regulile de protecție ale muncii de toată lumea mă întreabă același lucru.
Dau din cap că nu și el îmi zâmbește și-mi spune pe un ton aproape încurajator:
- Atunci e bine. Strâng eu aici! Dumneavoastră profitați de reduceri. Azi avem discounturi de 30% pentru cei care au card de fidelitate.

Și gata. Las' că nu am plătit pagubele (deși, poate nu ar fi fost total incorect, cel puțin nu și în al doilea caz), dar nu a țipat nimeni la mine, nu m-au certat, nu au chemat responsabilul de magazin, nu a fost circ și nicio secundă nu m-am simțit pusă la zid pentru că am greșit. Și m-am gândit că, de fapt, asta ar trebui să fie atitudinea normală când cineva  face o prostie. Inainte de orice, să mergem la el și să-l întrebăm: te-ai rănit?

P.S Si da, mi-am făcut card de fidelitate. Contra cost. Poate pe termen scurt, câștigul a fost de partea mea, dar pe termen lung sigur va fi de partea lor.

Era frig de dimineaţă şi aerul părea greoi, ca şi cum orele alea de început de zi ar fi fost pline pe dinăuntru. Aveam pe mine o rochie luată de demult, una gri cu un fel de fundă mov de care uitasem complet şi pe care am luat-o din dulap oarecum de milă, de parcă ar fi fost o amantă bătrână la care mai mergi o dată, să vezi dacă mai simţi ceva. Arăţi bine, mi-a zis copilul când ne-am ciocnit în hol şi imediat a vrut să ştie dacă poate să-mi împrumute geaca verde, că cică se asorta la fix cu outfit-ul ei.

De la mers, partea de jos a rochiei mi se prindea uşor de ciorapi şi-mi lăsa când şi când cîte un genunchi descoperit. Intotdeauna acelaşi, întotdeauna dreptul, ăla cu meniscul crăpat şi care mă doare. M-am oprit la Mega să-mi iau un desert cică cu grâu, de fapt e un fel de colivă care mi se pare că se potrivea bine cu frunzele moarte din parc. E cel mai scurt drum ca să ajung la radio şi cel mai drept. O alee lungă, care te trece practic, o bucată de oraş, fără să simţi nimic.

L-am văzut oarecum de la distanţă şi nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să rămân cu privirea pe el, ca şi cum, faptul că stătea întins pe bancă, la orizontală, cu o carte în mână şi o ţigară în cealaltă, îl făcea inofensiv şi aproape vulnerabil. Cu cât mă apropiam, cu atât vedeam mai mult- haina de piele maro, pantalonii reiaţi, un pulover bleumarin la baza gâtului, părul grizonat, barba abia crescută şi mai ales privirea aia albastră, oarecum mirată să mă zărească acolo, de parcă aș fi intrat peste el, în casă.

Imi tot ziceam că încă e timp să întorc capul, să nu mă vadă că mă holbez, dar pur şi simplu mi se părea nedrept să-l las acolo, aşa, întins pe o bancă la opt dimineaţa, bine îmbrăcat, cititor şi fumător, fără să fac nimic. Am trecut de el, ochi în ochi şi omul și-a lăsat cartea pe piept și, ca un copil proaspăt sculat din somn în miros de ciocolată caldă, a zis aproape şoptit: oauuu!

A fost cel mai oau din viaţa mea. Ăla care nu agaţă, ci dimpotrivă, te lasă să faci ce vrei tu. Iar faptul că la capătul aleii am dat peste un zid scris cu vopsea albastră, nu mi s-a mai părut deloc o pură coincidenţă, ci altceva. Pur şi simplu altceva.

Nu e corect, mi-a spus, când am decis să-i confisc telefonul, drept pedeapsă. Poate că nu e, i-am spus, dar uneori, în viață, comportamentul nostru poate să-i facă pe ceilalți să fie mai simpatici sau dimpotrivă. Și felul tău de a te purta nu-mi stârnește deloc simpatia în momentul ăsta!
Apoi nu ne-am mai vorbit toată după-amiază. Am rămas tăcute și îmbufnate, fiecare pe partea ei de canapea, până când perspectiva de a rămâne tot weekendul fără telefon a făcut-o să redeschidă discuția și de data asta, să-și controleze mai bine inflexiunile vocii.

Lăsând la o parte cearta noastră, ajungem la un subiect extrem de sensibil: telefonul! De fapt, smartphonul. Ala care are de toate, care e în același timp sursă de distracție, de informare, de comunicare, de pierdut timpul, de muzică, de filme și cred că aș mai putea găsi câteva lucruri de adăugat.

Care e faza cu telefonul ăsta? Ce are telefonul de ajunge să-i subjuge pe copiii noștri adolescenți, în halul ăsta? Păi tocmai v-am spus. Are cam tot, dar mai ales îi oferă acces la ceilalți, la grup. Practic, atâta timp cât copilul nostru este pe whatsapp sau facebook, el socializează. Stați așa, nu am spus că e bine, am spus doar ce face. Sigur că ideal ar fi să se vadă cu prietenii, să iasă-n parc, să meargă să joace basket sau să frecventeze împreună clubul de lectură al școlii. Să fim serioși, nimeni nu face asta. Aduceți-vă aminte că atunci când eram de vârsta lor, noi stăteam sau în fața blocului, sau la telefon. Cu orele! Asta fac și ei. Bârfesc în grup, vorbesc de outfituri, râd unii de alții, își mai explică câte o temă și-n general, petrec timp împreună. Că ne place sau nu, aplicațiile de tipul whatsapp-ului crează un spațiu, virtual, e adevărat, dar îl crează, unde se află toate ingredientele de care adolescenții au nevoie: prietenie, iubire și certuri, suport, etc.

Mai mult, telefoanele astea care încep să semene cu un fel de prelungiri ale lor, le oferă și un feedback rapid la toate problemele pe care le au. Nu spun că e bine, spun doar că pentru ei, nu sunt doar niște gadgeturi. Toate grupurile pe care un smartphone le permite au ajuns să joace un rol identitar în cazul copiilor noștri. Iar asta nu o zic eu, ci un pedopsihiatru francez, Daniel Marcelli care a studiat dependența de telefon la vârsta adolescenței. Conform spuselor lui, prezența în aceste grupuri, popularitatea pe care copilul o poate obține acolo îi aduc un plus de încredere la o vârstă la care se îndoiește teribil de sine. Pentru că, așa cum zice și el, nu este vorba despre telefon, ci despre ce îi oferă acel telefon. Dacă poate obține același lucru din altă parte, cu atât mai bine, probabil că nici măcar nu vă va cere să-i cumpărați un smartphone.

Din păcate, uitându-mă în jur, mi se pare că a avea sau a nu avea un smartphone poate să facă diferența și în cadrul găștilor. Nu e ca și cum ai sau nu ai blugi de marcă, ci că fără un astfel de telefon, riști să rămâi în afara discuțiilor. Sigur, poți să ai prieteni buni care să te sune pe fix și să-ți povestească, dar adolescenții nu au încă această fidelitate în prietenie și în general, cine rămâne în exteriorul grupului din diverse motive, e lăsat acolo.

Departe de mine să fac o pledoarie pentru smartphone. In paranteză fie spus, cu cât accesul la un astfel de telefon se face mai târziu, cu atât mai bine. Dar undeva, nevoia de a avea un astfel de gadget e reală și de înțeles. E adevărat că în spatele ei se ascund alte nevoi care însă, cel puțin în zilele noastre, își găsesc rezolvarea în spațiul virtual. Asta nu înseamnă să nu ne atingem de telefonul juniorului dacă vedem că riscă să mănânce, să doarmă și în general, să trăiască cu el în mână. Dar, dacă-l pedepsim și decidem să i-l confiscăm sau, pur și simplu, alegem să nu i-l cumpărăm, măcar să știm de ce va fi supărat.

Sigur că unii vor fi mai afectați decât alții. Depinde și de vârstă, și de temperament și în mod sigur, depinde de existența sau dimpotrivă, de lipsa unor "mijloace" menite să-i ușureze stările proaste: un frate sau o soră cu care să vorbească, un animăluț care să-l aline sau vreo mătușă care să-l asculte, fără să-l critice, cum zice Ana că fac eu. Și nu, la noi în casă, nu avem nici frați, nici animale și nici mătuși.

Revenind însă la telefon. Ce cred că trebuie făcut și aici, recunosc, că mai am și eu de lucru: limitat timpul de stat cu ecrănelul ăla în față, avut grijă să nu își facă lecțiile cu el pe masă, să nu-și fure din orele de somn ca să scrie mesaje și încercat, pe cât posibil, să aibă "un program" de stat pe telefon. Degeaba ne rățoim la ei că nu fac nimic altceva în weekend decât să frece butoanele, dacă nu le-am impus noi un orar fix, de care să știe și pe care (după ce vor trânti niște uși și vor bodogăni în barbă) să-l aplice. Nu încercați să le pasați lor responsabilitatea timpului de stat pe smartphone, aruncându-le din când în când câte o privire critică. Spuneți stop când a trecut timpul și asumați-vă că veți fi, cel puțin pentru câteva ore, cel mai rău părinte din lume. Și nu, nu scrie nicăieri în fișa postului că suntem obligați să-i distrăm pe copii, dacă nu-i lăsăm pe telefoane sau tablete. Copiii au voie și chiar trebuie să se plictisească! Face bine la imaginație!

Și încă ceva: tocmai pentru că vorbim de o generație de adolescenți extrem de informată, cu nivel avansat de engleză, e bine să le explicăm copiilor, fără să exagerăm, dilemele oamenilor de știință referitoare la posibilele efecte adverse ale telefoanelor de tipul smartphone asupra corpului. Eu am încurajat-o pe Ana să caute pe Internet studii și să vadă singură că nu se știe încă ce probleme riscă să aibă mai târziu din cauza asta. Cred că ăsta a fost argumentul care a făcut-o să accepte constrângerile mele legate de timpul petrecut pe telefon.


Și acum vă las, dar am niște mesaje pe whatsapp și sunt curioasă cine ce mai zice. Și nu-mi spuneți că voi nu stați niciodată pe facebook sau pe Internet! Altfel cum ați fi ajuns să mă citiți pe mine, hm?