vineri, 30 mai 2014

O lume minunată

Iniţial mă gândeam să mă lansez într-o polemică. Să vă spun de aici, din balconul blogului meu, ce şi cum cred eu. Pentru că, de, am şi eu părerile mele, ca tot omul -- doar că, din păcate, majoritatea nu prea sunt în trendul mămoşesc al secolului. Apoi însă am aruncat un ochi pe geam, am văzut cum se strâmbă tot cerul a ploaie şi am decis să las baltă discursul şi să vă povestesc pur şi simplu faptele. Eu vă spui cum a fost şi voi să-mi spuneţi apoi ce credeţi.

Lunea trecută, eu şi Ana la terenurile de tenis. Ea pe zgură, eu pe margine. Lângă mine, o mamă cu două fetiţe mici şi frumuşele. Una de trei ani şi jumătate, cealaltă de un an şi câteva luni. Cea de-a treia -- căci da, mai avea una, de opt ani -- era pe teren cu Ana. Până acum aţi prins schema: o mamă împărţită şi revendicată simultan de trei copile, dintre care una complet nesigură pe picioare. Mă uitam absolut admirativ la ea. Tânără, frumoasă, cochetă, perfect relaxată, în timp ce mijlocia bea liniştită din biberonul proaspăt cules de pe jos, iar mezina cădea a nu ştiu câta oară ba din căruţ, ba din picioare, ba între două rânduri de scaune. Altfel, copilele erau minunate: nu plângeau, nu ţipau, dar şi făceau tot ce le trecea prin cap. Normal, cu trei copii e absolut imposibil să impui de una singură reguli de disciplină în permanenţă. Lasă, regulile pot aştepta un pic, până ajungi cu fetele acasă şi primeşti şi tu un pic de ajutor.

Până aici, totul bine şi frumos. Karma zilei a fost însă zdruncinată de strigătul ascuţit al mijlociei: fac cacaaa! Cu zâmbetul pe buze, maică-sa mi-a explicat că din anumite motive neelucidate, fetiţa nu-şi face treaba decât în pamperşi. Pipi face la toaletă, dar caca nu vrea decât aşa!  Drept pentru care e inutil să o ducă la toaletă, trebuie pur şi simplu să-i pună un pampers şi să o lase să facă practic pe ea. Ştiu, e ciudat, e bizar, dar să nu uităm că era o mamă cu trei copii, dintre care ultima născută la doar un an după cea de-a doua; şi apoi, cei mici au şi ei ciudăţeniile lor şi poate că uneori e bine să-i lăsam în ritmul lor şi să nu-i forţăm. Problema mea nu a fost că la trei ani şi jumătate o puştoaică refuză să se aşeze pe budă, ci că, odată tras pampersul pe ea, maică-sa a lăsat să se screamă liniştită în coasta mea. Înţelegeţi? OK, sunt şi eu mamă, am şters şi eu fundul copilului de 'jde mii de ori, am văzut la pamperşi de mi s-a acrit, dar era, cum să vă spun, fundul nostru şi pampersul nostru, al familiei! Personal, faptul că am un copil nu mă face excesiv de empatică cu nevoile fiziologice ale tuturor copiilor din lume. Sigur, la nevoie ajut, intervin şi tolerez, dar nu pot spune că mă umplu de duioşie când o păpuşică de trei ani stă pe vine lângă mine cu privirea ţintă înainte. Şi asta n-ar fi tot. După ce tot ea a decretat că tribuna de la tenis nu-i prieşte şi a preferat un pătrăţel de iarbă ferit de privirile publicului, s-a întors trimfătoare şi vizibil uşurată, la maică-sa. Aceasta butona pe telefon. Nu o acuz, fiindcă îmi spusese că lucrează de acasă. Poate că avea chiar treabă. După vreo cinci minute, mirosul de pui mic şi căcăcios era atât de pregnant, încât mama a lăsat telefonul şi a întrebat-o senină:

- Ai făcut?

Ea dă din cap că nu (normal, niciun copil nu are chef să fie ţintuit, şters şi schimbat) şi cere telefonul să se joace pe el. Mama i-l dă şi se ocupă de copilul numărul trei care începuse să se smiorcăie.

Acum e momentul în care eu vin şi vă întreb: de ce?! De ce, frate, nu-ţi dai seama că simplul fapt că sunt şi eu mamă nu mă face imună la mirosul de căcuţă? De unde ideea asta că noi, mamele, suntem aşa, un fel de gloată care a fost supusă unei spălări pe creier în urma căreia i s-a inoculat cu totul alte plăceri, bucurii şi limite decât avea înainte? Maternitatea te schimbă pe dinăuntru în raport cu copiii tăi şi îţi aduce un plus de experienţă în relaţia cu alţi copii. Dar asta nu înseamnă că vei privi cu înţelegere şi duioşie muculeţii după care vor scobi prin nas toţi copiii din lume sau că te vei oferi bucuroasă să speli funduleţe murdare de bebei străini. O vei face la nevoie, sperând însă să nu fie nevoie.

Să fiu eu oare exagerată atunci când îmi doresc ca un copil mirosind a caca să nu stea în preajma mea? Da, mi-aş fi dorit ca fetiţa aceea să fie schimbată mai repede. M-a deranjat că puţea de trăznea şi m-am oferit să stau eu cu cea mică pentru ca mama să se poată ocupa de ea. Şi m-am simţit uşurată când a luat-o în sfârşit de lângă mine şi a aruncat  pampersul murdar. Într-un final. Adică după vreun sfert de oră. Şi nu, cea mică nici nu s-a iritat şi nici nu a făcut nu ştiu ce roşeaţă la fund. Vă repet, mama avea trei copii şi se ocupa de toţi cum putea mai bine. Şi era clar că nu-i este simplu. Doar că pe mine m-a speriat faptul că, nu ştiu de ce, eu nu mă regăsesc deloc în cercul acestor mame care consideră că tot ceea ce este legat de copii este bun, natural şi trebuie acceptat ca atare de toată lumea. Eu nu sunt indiferentă când mă duc la restaurant şi copiii de la masa vecină cară cu mâinile bucăţi de tort şi apoi se şterg de faţa de masă. Nu-mi place nici când sunt lăsaţi cu mucii-n brâu să se joace nestingheriţi. Nu vreau să particip la fel de fel de discuţii despre excremente, fluide şi pârţuri. Eu am nevoie de o lume a adulţilor. O lume în care nu se schimbă pamperşi de faţă cu toată lumea. Oare sunt eu defectă? Oare sunt singură în lumea asta a mea?
joi, 29 mai 2014

Habemus concurs pentru părinţii de fete

Voi cum staţi cu timpul? Dar cu finanţele? Îmi cam arde de glume în dimineaţa asta, aşa-i? Vă întreb asta pentru că, în ultima vreme, mi-am tot luat de lucru acasă, peste program, suplimentar, din nevoia de a mai petici pe ici, pe colo, bugetul familiei. Din păcate, presa, chiar şi cea de sorginte franţuzească, nu stă nici ea pe roze, iar traducerile, alea literare, sunt puţine şi destul de prost plătite. Şi uite aşa am ajuns să le invidiez pe acelea dintre voi care ştiu să facă ceva concret: să tricoteze, să coasă, să meşterească, să organizeze evenimente, să facă brioşe sau gemuri. Sigur, nu e suficient să ştii să faci toate cele enumerate, trebuie să ştii să şi faci ceva cu ele după procesul propriu-zis de fabricare. Adică trebuie să ştii să te vinzi. Personal, eu la capitolul ăsta sunt o catastrofă. Nici nu e de mirare că nu am rezistat mai mult de un an în publicitate. Inerent, voi începe prin a trece în revistă toate defectele mele, prin a mă scuza, prin a găsi hibe chiar şi acolo unde tu nu ai fi văzut nimic. Tocmai de aceea, când unele dintre voi încearcă să intre pe piaţă, să-şi facă un loc, să pună pe picioare o mică afacere fără să lase vacant locul de mamăbunălatoate, mi se pare important să li se întindă o mână de ajutor. 

Acum câteva zile, o mămică mi-a scris, rugându-mă să vă povestesc despre ea şi despre mica ei afacere. O rugăminte ca de la mamă la mamă. (bine, ea mi-a spus că-i place şi cum scriu, asta ca să vedeţi cum m-a convins să o ajut). O cheamă Georgiana Strateanu, locuieşte în Iaşi, are 29 de ani şi din decembrie 2012 e mamă de Sofia. Iar pe lângă asta, imaginează  accesorii. O las pe ea să spună ce şi cum şi vorbim după aceea. 

Mereu mi-a plăcut frumosul, mereu am fost altfel....vorba mamei "tu niciodata nu eşti în rând cu lumea"! Cu aceasta dorinţă am pornit în gând, să fac altceva, altfel, frumos, ceva care să fie special pentru copilul meu, care să o facă unică. I-am făcut o serie de accesorii, nedorind să le fac pentru public, ci doar pentru uz personal. Câteva prietene au văzut creaţiile şi au insistat până am pus un pariu să le pun pe internet. Logic, am pierdut pariul pe o parte şi am câştigat o mica afacere pe de alta parte.
Mă bucur că fac lucruri frumoase, în primul rând pentru fetiţa mea, apoi mă bucur că merg pe stradă şi văd alţi copilaşi la fel de frumoşi, care mai de care mai moţaţi cu bentiţe şi fundiţe colorate.

Dragii şi dragele mele, dacă vă plac lucruşoarele făcute de Georgiana, apăi ea vă oferă ocazia să intraţi la ea în magazin şi să luaţi de pe rafturi două produse la alegere pe care vi le va trimite ea ulterior, prin poştă. Tot ce trebuie să faceţi, este să scrieţi aici, la mine pe blog, de ce aţi vrea să primiţi ceva din partea Sofy's Accessories, punând  în comentariu şi un link la cele două produse pe care vi le doriţi. Ce trebuie să scrieţi în comentariu? Păi, chestii obişnuite: ce v-a plăcut, dacă v-a plăcut, de ce v-a plăcut, aţi înţeles voi ideea. Apoi, o invit pe Georgiana să citească comentariile, să aleagă câştigătorul în funcţie de ele şi să ia legătura cu el pentru trimiterea premiului.

Eu atât am avut de spus. Ba nu, staţi că mai am ceva de adăugat. Georgiana Strateanu nu e o prietenă de-a mea. Nici măcar nu o cunosc. M-a citit şi m-a rugat.  Şi nu, nu e un post plătit. E doar o mână de ajutor. Şi o ocazie de a le face mai prinţese decât sunt pe astea mici ale voastre. Concursul se încheie duminică, 1 iunie, la orele 20h00. Apoi, Georgiana decide cui va da premiul.
marți, 27 mai 2014

Joaca de-a cele sfinte

Cele ce urmează se doresc a fi amuzante. Serios, nu vă încrâncenaţi prea tare, nu vreau să deschid cutia Pandorei, ci doar să vă povestesc şi vouă ce mai fac copiii noştri pe la religie. De fapt, o las pe Ana să vă spună, aşa cum mi-a zis şi mie ieri, pe drumul spre casă:

- Auzi, mama, azi la religie ne-a pus un film!
 Hopaaa, îmi spun, ce doamne iartă-mă de film le-o fi pus?
- Era artistic? Cu actori?
- Nu, era aşa, animat. Dar cu desene cam urâte.
- Şi despre ce era vorba? încep eu să descos copila, din ce în ce mai curioasă să văd cu ce le mai împuie capul.
- Păăi, cu un tată care-şi omora copilul!
- Ceeee? Băi, Ana, ce mai este şi asta?

Copila râde în hohote, amuzantă la culme de reacţia mea.
- Serios, era cu un tată căruia Dumnezeu îi porunceşte să-şi sacrifice fiul. De fapt, pe cel de-al doilea fiu, că pe primul îl alungase deja de acasă şi asta tot pentru că i-o ceruse Doamne-Doamne.

În faţa privirii mele deconcertate, Ana mă mângâie încetişor pe mână, într-un gest de consolare:
- Stai liniştită, că nu l-a omorât. Tot Dumnezeu i-a spus tatălui să se oprească când era cu cuţitul la gâtul băiatului. Si i-a spus apoi că a vrut doar să vadă cât de credincios şi de ascultător este la poruncile Domnului.

Scutur din cap, mă uit prostită în continuare şi o întreb timid:
- Auzi, mămică, şi tu ce-ai înţeles din toată tărăşenia asta?

Stă, se gândeşte şi exclamă fericită:
- Că dacă Dumnezeu se lua cu treaba şi uita de amărâtul ăla, băiatul era mort şi atunci, ştii ce ar fi spus Dumnezeu?
- Ia zi, ce crezi tu că ar fi spus?
- "Ooopsie!"
luni, 26 mai 2014

Nouă

De felul meu, nu sunt o persoană empatică. Nu reușesc cu adevărat să mă pun în locul tău, să-mi aduc aminte sau să-mi imaginez cum e cu adevărat. Sigur, îți spun că te înțeleg și că sunt acolo, dar știu că de multe ori continui, fără să vreau, să te compar cu mine, să mă gândesc tot la ce aș fi făcut eu și la ce aș fi zis eu, dacă aș fi fost în locul tău.

Ți-ai dorit ca astăzi să nu merg la birou. Ai vrut să rămân acasă, să fiu doar cu tine. Doar că tu acum nu ești aici, așa că am rămas singură, cu o ceașcă de cafea și cu gândurile mele. Tot ale mele. Spune-mi, cum e să fii în pielea ta? Ești bine? Ești fericită? Te simți în siguranță? Te simți ocrotită? Te simți încurajată și înțeleasă? Ce ai vrea? Cum ai vrea să fie, dacă ar fi după tine? Știu, ți-ai dori un câine și un frate sau o soră mai mare. Și o casă cu curte. Dar altfel, e în regulă totul acolo, în sufletul tău? Promiți să-mi spui dacă o să ai nevoie de ajutor? Crezi că te voi înțelege, crezi că voi reuși să te ascult cât vei avea nevoie?

Uite cum facem. O să lăsăm toate întrebările astea pentru mai târziu. Astăzi, o să vin să te aștept, o să-ți aduc flori de față cu toată lumea, o să-ți iau înghețată, o să te las să te uiți la desene și să mănânci la televizor, o să te duc la prieteni, în parc. Îmi pare rău, dar de tenis nu scapi. Mda, ți-e lene și ai prefera să te joci, dar e doar o oră, poți să faci un efort. Și da, o să-ți faci și lecțiile că acum nu se oprește lumea că ai făcut tu nouă ani. Dar uite, m-am oprit eu puțin. Am rămas acasă, așa cum mi-ai cerut. Și o să stăm toată ziua împreună. Și o să te iau în brațe cât încă mai încapi și mai vrei. Și o să-ți spun cât te iubesc. Știi asta, nu? Eu ți-o spun, dar tu, tu simți cât e de adevărat? Te iubesc așa cum vrei tu? Ana, să nu uiți mamă, e dreptul tău să fie și cum vrei tu. Chiar dacă nu se poate întotdeauna. Nu continuă să-ți dorești. Și lasă-mă să-ți fiu aproape. Promit să încerc să nu mă bag. Doar să stau pe margine, să te prind dacă e nevoie.

Să-mi trăiești, puiule! Și da, ai auzit bine: îți dau voie înghețată. Știu, știu, și tu mă iubești.



vineri, 23 mai 2014

La pelle che abito (fără nicio legătură cu Almodovar)

Bună dimineaţa! Astăzi voi vorbi doar cu doamnele, aşa că, domnilor, vă rog respectuos să părăsiţi sala; discuţiile care urmează se vor dovedi extrem de plictisitoare pentru voi. Hai, hai, vă rog eu frumos, nu mai comentaţi, că nu avem ce negocia. Poftim? Nu, pe cuvânt că nu are nicio legătură cu sexul. Na, am jurat, acum puteţi pleca? Hei, se aude acolo, în spate? Da, da, cu dumneavoastră vorbesc! Nu vă mai prefaceţi că staţi pe fb, ieşiţi vă rog afară, că nu este o discuţie pentru domni.
Gata? Au ieşit? Bun, o să vă spun repede ce am de spus, pentru că nu vreau să se plictisească la uşă şi să tragă cu urechea. Vreau să vă povestesc despre cosmetică. Ce?! Voi speraţi că o să vorbim totuşi despre sex? Sorry, azi n-am nimic de comentat pe tema asta.

Revenind la ceea ce voiam eu să vă povestesc, în ultimul an m-am trezit aruncată, fără voia mea, de la o cosmeticiană la alta. De felul meu sunt o persoană conservatoare şi nu mă încearcă niciun fel de bucurie în a simţi de fiecare dată alte mâini care să se plimbe pe mine într-un efort de jumulire. Mai mult, ca lucrurile să fie şi mai interesante de ambele părţi, am pielea albă ca brânza, uscată, care se înroşeşte oribil la contactul cu orice chestie fierbinte (acum înţelegeţi, domnilor, de ce v-am zis că ar fi mai bine să ieşiţi din sală?). În plus, nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu am mari probleme în a-mi găsi timp să ajung la cosmetică. Ba nu e ea în dimineaţa în care pot eu, ba când poate ea, am eu şedinţă cu părinţii, ba pleacă bona mai devreme, ba stau la radio mai târziu şi tot aşa. În consecinţă, sensibil la programul meu, Moş Crăciun m-a cadorisit acum nişte ierni cu un epilator. D-ăla de smulge şi de-mi lasă pielea vai mama ei.

Ei bine, pentru toate cele care v-aţi regăsit în povestea mea, să ştiţi că am găsit soluţia! O cheamă Roxana şi este Cosmeticiana -- chiar așa, cu C mare. Dragelor, femeia asta este minunată. În primul rând, e rapidă. Adică, nu ştiu cum să vă spun, dar mâna asta de om mă termină cu totul în nici o oră. Vreo patruzeci de minute şi am scăpat. Apoi, tocmai ce s-a mutat la un salon nou deschis, în buricul târgului. Uite acilea. Salon nou, la Unirii, cum stai cu faţa spre Casa Poporului, pe mâna dreaptă, lângă un magazin d-ăla cu produse nemţeşti, gen TCM. Despre salon o să vă mai povestesc eu altă dată, poate îmi dau şi vreun voucher să facem un concurs. Eu acum cu Roxana am ce am. Ziceam aşadar că e rapidă. Dar mai e şi simpatică. Şi ai, frate, ce vorbi cu ea, ceea ce e minunat. Îmi aduc aminte că ultima cosmeticiană peste care am dat nu scotea o vorbă. Doar se încrunta la fiecare bucată de ceară smulsă şi scotea câte un oftat la fiecare nouă pată roşie apărută pe mine. Restul era tăcere.

Roxana e vorbăreaţă. Şi e mamă de Daria. Şi Daria are cinci ani şi merge la grădiniţă, iar maică-sa este super în trend cu toate cele. Hai să vă spun că e genul de mamă fără zahăr, fără sare iodată, fără vegeta, fără minţit copilul, fără taci din gură. E din gaşcă, carevasăzică. Şi tocmai ce s-a mutut la salonul ăsta. Şi mi-a zis că dacă am timp vreodată, poate scriu pe blog să spun dacă mi-a plăcut. Pe prietenie, of course, ca să nu credeţi că am primit deja voucherul contra publicitate. Nu, dragelor, aici chiar mi-a plăcut. La cosmetică totul străluceşte, cabinetul e super curat, ceara e nouă, produsele sunt bune (mi-a dat mie şi mie nişte mostre de creme antirid şi sunt faine), iar preţurile, la epilat, sunt ok. La tratamente nu ştiu, dar epilatul e vreo sută şi ceva per total.

Gata. Am spus ce am avut de spus. Domnilor, puteţi intra! Aaah, nu mai e nimeni, au plecat! E vineri, început de weekend, îi înţeleg. Şi eu voi pleca. În câteva ore, vom fi în drum spre casa de la ţară. Mâine avem petrecere cu copii şi tort. Povestim luni. Vă pupă mama!
joi, 22 mai 2014

Am fost atacată!

De multe ori, traiul nostru, cel de la bloc, ne oferă niște experiențe la limita paranormalului. Mă refer la acele  întâmplări care te fac să-ți dai ochii peste cap, să scuipi în sân în timp ce-ți faci cruce cu vârful limbii și să scapi un "doaaaamne apără și păzește" cu speranța că ceea ce tocmai ai văzut este doar un coșmar și va trece odată cu prima geană de lumină.

Experiențele de genul acesta sunt cu atât mai halucinante cu cât categoriile în care îți poți împărți colocatarii sunt mai multe și mai diverse. De obicei, marea majoritate a noastră coabitează cu tipurile clasice: bețivul de deasupra care se întoarce precum căpcăunul în miez de noapte și care caută cu bocănituri și zgomot de uși trântite încă o picătură de orice pe fundul unei sticle, vecina surdă care vorbește la telefon de partea cealaltă a peretelui în timp ce la televizor urlă Măruță sau Badea, tânărul plin de hormoni și prieteni care își duce nopțile de weekend în ritm de bași, familia cu mulți copii, veșnic însărcinată, pusă pe harță și gătitoare de tocănițe, obligatoriu cu ceapă, doar după miezul nopții,  pensionarul cârcotaș și înrăit, regretându-i pe foștii președinți ai țării și ai blocului sau iubitoarea de animale ce adoptă necontenit atât la ea în casă, cât și în parcare.

Și ar mai fi o categorie. Vă avertizez însă că, deși facultativă, aceasta va avea darul să ducă experiența traiului în comun spre o altă dimensiune, conferindu-i o aură de supremă consternare aproape de extaz. Este vorba de nebuni.

Eu am avut norocul să beneficiez, încă de mică, de o minunată coabitare cu cel puțin un reprezentant din această ultimă categorie. Îmi aduc aminte de doamna Irimia. O femeie uscată, înaltă, veșnic urmărită de nave extraterestre și care, din dorința de a lupta cât mai eficient împotriva lor, aduna pumni de gândaci de canal pe care ulterior ni-i strecura pe sub ușă, asemeni unor mesaje secrete cu instrucțiuni de război.

Câțiva ani de zile, traiul meu la bloc s-a desfășurat într-un ritm banal, asta până când a înnebunit Roxana de la șase. Când am cunoscut-o era deja pe jumătate în lumea ei, o lume construită cu trudă și cu multe sticle de alcool. La început, se mulțumea să-și plimbe în lesă pisica persană pe care, atenție, nu o lăsa să meargă pe jos, ci doar în brațe. Apoi, treptat, a renunțat să se mai răzbune pe pisică (pe care  nu am mai văzut-o cam de multișor) și a ales o nouă țintă: avutul vecinilor. Mașini, uși de apartament, holuri de bloc, buticul vecinei, florile din față, tabelul cu întreținerea, cutiile de scrisori, liftul sau pereții. Până acum, nimic însă care să-ți provoace acel sentiment unic că tu singur ai fost ales să trăiești o asemenea experiență uluitoare.

Ieri, mă întorceam cu Ana din parc când, fiind noi pe aleea din fața blocului, am simțit o pietricică ce mă lovește în picior. Apoi, încă una. Și încă. Iau copilul de o mână, îl vâr în spatele meu și ridic ochii. Eram atacată de undeva de sus, de pe terasa blocului. O ploaie de ceva-uri mici și dureroase se abătea asupra noastră. Roxana ataca. Ne lovea cu pietricele adunate probabil de prin parc.

Dimineață, când am ieșit din bloc să duc copilul la școală, pe aleea din față încă se puteau vedea proiectilele de cu o seară înainte. Nu erau pietricele. Erau biluțe de rahat. Martoră stătea biluța strivită de un pas nemilos care se lățea pe asfalt, lângă mine.
miercuri, 21 mai 2014

Cireşele

Se uită la grămada din faţa ei şi o văd cum înghite în sec.
- Ţi-e poftă?
Face ochii mari şi dă din cap a da.
Mă uit la ele. Anul ăsta parcă îs tăte într-o rână, vorba neamului meu de prin Ardeal. Cică de la ploaie. Sau de la dracu ştie ce soluţii or mai fi inventat ăştia, spune o doamnă ofuscată  mai mult de preţ decât de alura lor schimonosită.

- Daţi-mi o jumătate de kil, zic şi în stânga mea, undeva la vreo câţiva centimetri mai jos de umăr, mi se pare că aerul se colorează în zâmbetul ei. Mi-era dor de el. Nu-l mai văzusem de luni, de când fusesem la doctor cu ea, de când se legăna de pe-un picior pe altul pe holul prea mare, cântându-şi singură mi-eee fricăăă, mi-eee fricăăă, semn că a crescut şi ştie deja ce e cu ea şi ce i se întâmplă.

Pentru prima dată în viaţă, ieri s-a purtat ca un adult. A venit de la şcoală şi ne-a văzut şuşotind pe la colţuri. Am preferat să-i spunem ce s-a întâmplat. Uite, din păcate, anul ăsta o să ratezi serbarea de sfârşit de an. Petrecerea pică în ziua operaţiei. Am încercat să o mutăm, dar nu poate doamna în altă zi. Abia atunci s-a prăbuşit. Abia atunci a reuşit să scoată afară tot ce ţinea acolo de cu o zi înainte. Şi doamne, cât de mult era! Câte lacrimi avea acolo, câte ţipete de nu mai poooot, lăsaţi-măăă în paceeee, nu e dreeeept! O ţineam strâns şi simţeam cum încet, încet, răul pleacă şi-mi lasă o Ană mică şi istovită.

- Heeei, am uitat de cireşe! îi spun pe un ton vesel şi prefăcut ce mă făcea să par complet idioată. Nu-i aşa că vrei?
Dă molcom din cap şi aerul din jur parcă, parcă, începe să prindă iar un pic de culoare.
- Pune-ţi o dorinţă, zic.
- Să nu mă doară! zice sec şi începe să înghită hulpavă cu bucuria celor de nici nouă ani.

N-am zis nimic atunci. Zic acum: nu mi-e bine. Încă n-am scos afară tot ce e acolo de peste două zile. O să treacă, ştiu. O să mă duc să-mi iau cireşe. Şi o să-mi pun dorinţe.
marți, 20 mai 2014

Marți și atât

Aveam în cap o postare serioasă despre corporatiști versus restul. In fine, am fost la o petrecere de copii, sâmbătă, și m-am trezit oarecum parte din acest "rest" și voiam să vă povestesc și vouă. Corporatiștii să nu se simtă lezați, nu am de spus nimic de rău despre ei. Dar nu voi povesti azi.

Azi nu am auzit ceasul. Mi se tot întâmplă de vreo câteva zile. Mă simt nu neapărat obosită, cât hăituită. Am senzația că trăiesc într-un blestem al profei de sport din școala generală. E drept că și eu eram o pacoste. Genul ăla de copil grăsun pe care nu-l vrei la oră, care se tot împiedică, dărâmă, nu poate, are platfus și învață bine. Parcă mi-ar fi spus atunci, în zilele cu probe de rezistență "las' că vezi tu pe dracu când o să crești mare!".

S-a împlinit, doamnă! Cât e ziua de lungă, alerg în șapte părți deodată. Ba la supermarket cu copila să cumpărăm pahare, farfurioare și lumânare cu nouă ani, ba să-i iau pantofi (am reușit să-i cumpăr o super pereche de sandale de la Humanic, cu o sută de lei), ba la ANAF (am nimerit însă sediul greșit), ba la doctor. Și că tot veni vorba, se va lăsa cu anestezie generală și internare de o zi. Știți voi, povestea cu frenectomia. Bașca niște traduceri cu care m-am procopsit și care îmi sfredelesc creierul, răsucindu-l pe toate părțile, plus că urmează un nou număr din revistă și pune-te, Ioană, și caută subiecte. Și joi i-am promis că-i fac tortul. Și sper să apuc să-l montez înainte să o duc la engleză și să plec la muncă. Și marți e ședința cu părinții. Și vorbim de evaluare și parcă iar văd că mă trezesc...ba nu, cred că de data asta o să tac și o să joc X și 0 de una singură, pe foaia cu notițe. Eu mă agit mai tare cu excursia copiilor de săptămâna viitoare. O mai avea oare vreun trening care să nu o strângă? Punem pe listă și mergem să cumpărăm. De la Decathlon. Poate îi luăm și skateboard cu ocazia asta.

Mda, ce ziceam? Ziceam că alerg de nebună. De fapt, voiam să vă zic că nu mai apuc să citesc o carte (de fapt, citesc una a lui Makine, dar nu m-a prins foarte tare). Aș avea chef de ceva...ceva cam ca Mătușa Julia și condeierul, ceva care să te facă să pleci cu gândul.

Și voi, voi ce mai faceți? Tot așa, pe fugă? Vedeți că au apărut cireșele în piață. Și căpșunile alea mici și parfumate. Luați de cumpărați, că se trec repede. Și e păcat.
vineri, 16 mai 2014

Despre noi, numai de bine

Nu vreau să mai aud ah, românii ăştia! M-am săturat să tot văd cum se bodogăne pe la colţuri, cum ne tot plângem unii de alţii, cum ne jignim, pândind ocaziile, fie ele şi imperceptibile, de a ne da palme şi a ne trage de urechi. Şi mai ales, mi se pare revoltător, jignitor, nedrept şi strigător să tot repetăm într-un mod obsesiv, ca-ntr-o litanie, că nu s-a schimbat nimic în "ultimii douăzeci de ani". Hai să lăsăm politica la o parte şi să vorbim doar de timpul nostru liber. Ce faceţi cu el? Nu neapărat acum, când aveţi copii -- deşi, chiar şi acum. Câţi dintre voi, sau mai bine zis, câţi dintre noi au reuşit şi reuşesc în continuare să scoată nasul afară din ţară, să se ducă să vadă lumea, să arunce un ochi şi pe la alţii, să se uite prostiţi de admiraţie la lucruri pe care părinţii noştri le vedeau doar în poze şi nici atunci? Câţi dintre noi au ajuns să aleagă singuri ce filme să vadă, filme care altădată se băgau pe sub mână la Cinematecă sau pe care le avea un prieten mai norocos cu video? Câţi citiţi ce altădată era interzis? Nu sunt fraieră şi nici naivă să nu văd că lucrurile sunt departe de a fi ajuns acolo unde ar fi putut să ajungă dacă... dacă ce? Dacă nu am fi fost români, ci nemţi? Dacă am fi avut mai mult noroc şi mai puţin comunism? Dacă am fi fost educaţi să strângem gunoaiele după noi şi să ne văităm mai puţin?

Eu cred cu sinceritate că exagerăm. Şi că ne place să o facem. Avem un suflet care bate în ritm de of. Nicio problemă, nu suntem singurii. Mai sunt şi alţii pe lumea asta.  Dar, vă rog, hai să nu mai tot spunem că nu s-a schimbat nimic, că e la fel sau poate mai rău, că generaţiile tinere sunt vai de capul lor, neşcolite şi cu pretenţii. Atâta timp cât un concert de fado a reuşit în biata noastră capitală poluată şi tristă să se vândă până la ultimul loc, atâta timp cât în sală erau şi copii de cinci ani, şi pletoşi tatuaţi şi doamne în vârstă mirosind a Chanel, atâta timp cât fata din spatele meu nu se sfia să cânte în gura mare, deşi era afonă, atâta timp cât oamenii aceia s-au bucurat din toate palmele şi uralele lor, atunci înseamnă că trăim în normalitate. Din aceea adevărată, palpabilă, spre care oricine poate măcar tinde. Da, ştiu, nu toţi suntem de mângâiat pe cap şi de pus în ramă, nu toţi strângem rahaţii propriului câine în urma noastră, nu toţi ne abţinem să dăm şpagă şi să cerem favoruri, nu toţi vorbim calm şi frumos, dar daţi-mi voie să vă spun ceva: la concertul de ieri, am fost toţi extraordinari, exact aşa cum ne dorim.

Despre spectacol, hm, ce să zic? A fost un privilegiu să mă aflu în sală. Cine nu o ştie pe Mariza, iată o mostră. Dacă vă place, acum aveţi, din fericire, de unde să-i luaţi muzica.





miercuri, 14 mai 2014

Şapte zile lucrătoare până pe 23 mai

Povestea mea a inceput in anul 2009 cand alaturi de fetita si sotul meu, la prima ecografie, am aflat ca inca doua inimioare urmau sa vina pe lume. A fost o surpriza totala, nu aveam in familie nici unul dintre noi gemeni. Dupa o sarcina grea au venit pe lume Sofia si Teodora, in saptamana 30, cu 2 luni si jumatate mai devreme fata de termenul dat de doctori.
Gemenele nostre au fost foarte mici (Sofia 1450kg si Teodora 1200kg) si nepregatite pentru viata (nu am apucat sa facem injectiile pentru maturarea plamanilor bebelusilor), dar au luptat impreuna tinandu-se de mana in incubator. Desi au facut hemoragie intracraniana de gradul 3 Sofia si respetiv 2 Teodora, desi Sofia a avut pneumonie din cauza microbilor din spital si hidrocefalie, am reusit sa ajungem acasa dupa 9 saptamani de la nastere.
Cu multa munca fetele au crescut, Teodora a fost norocoasa ca a scapat fara nici o sechela de pe urma prematuritatii, iar Sofia a fost si ea norocoasa ca va putea fi recuperata in proportie de 100% dupa cum imi doresc eu.
Pentru ca sunt niste gemeni “Unu si Unu” m-au inspirat pentru a infiinta Asociatia “Unu si Unu” pentru a crea o comunitate activa a parintilor cu gemeni/tripleti si pentru a ajuta si alti copii in procesul de recuperare medicala.
Povestea aceasta o puteţi citi pe situl asociaţiei. Dacă aţi trecut prin ceva similar, puteţi să-i ajutaţi să lupte mai bine pentru viaţa prematurilor, donând 2% din impozitul pe venit. Dacă nu aţi trecut prin ceva asemănător, simţiţi-vă norocoşi şi generoşi. Daţi-le copiilor ăstora cât Neghiniţă 2% din impozitul pe venit şi şansa să se facă mari. Puteţi să redirecţionaţi procentul până pe 23 mai. Mulţumesc!
marți, 13 mai 2014

Scoate limba mare, mare

De obicei nu dau sfaturi mamelor. Nu pentru că nu aş fi tentată să o fac, ci pentru că-mi aduc aminte de cât de tare mă panicam eu când era Ana mică şi săreau diverse persoane cu gura, ba certându-mă, ba sfătuindu-mă ce şi cum. Aşa că prefer să tac şi să mai pufnesc uneori la mine pe blog, fără să aştept să fiu luată drept etalon. Ei bine, astăzi, o să mă abat de la regulă şi o să mă adresez vouă, proaspetelor sau viitoarelor mame. Rog aşadar toate posesoarele sau viitoarele posesoare de cel puţin o chestie mică, scumpă şi urlătoare prin preajmă, să fie atente un pic la mine, pentru că ceea ce urmează să vă povestesc poate să vă scape şi pe voi şi pe cei mici de suferinţe viitoare.

Când Ana mea avea vreo două luni, pediatra de atunci mi-a spus că ar trebui să cer sfatul unui ORL-ist în legătură cu frenul lingual al odraslei care, cică, ar fi cam scurt. Buuun, zis şi făcut. Conştiincioasă, mă duc la ORL, prezint copilul cu gura deschisă şi aflu fericită că nu e cazul, doamnă, dacă suge bine nu e nicio problemă.

Trece timpul, face copilul vreo doi ani, vorbeşte peltic şi drăgălaş, dar parcă nu scoate limba cât de mult ar trebui. Alţii prin parc fac blablabla cu limba pe afară, se ling pe buze de iaurt, a mea nu. Întreb pediatra (alta decât cea iniţială) şi aflu că sunt obsedată şi nebună în a căuta probleme. Şi uite aşa mai trece un an, face Ana trei şi apoi patru şi tot peltic vorbeşte: nu-l spune cum trebuie nici pe r şi nici pe s, aşa că ajungem la logoped. Acolo, o rog pe duduia cu pricina să se uite şi la fren, că, zic eu, parcă are aţa asta de sub limbă cam scurtă. Neeah, nu vedeţi că nu are probleme să mănânce şi uite, scoate limba afară. OK, hai atunci cu logopedia înainte că poate aşa se rezolva şi vorbirea odraslei. Dar nu se rezolvă şi constat că mi-este destul de greu să înţeleg ce spune, mai ales că Ana vorbeşte şi foarte repede.

La cinci ani trebuie să o operăm de vegetaţii. Păi, zic eu, dacă tot o anesteziaţi, nu vreţi să ciupiţi şi frenul ăla, că, zău, eu îl văd prea scurt! Ciupim, doamnă, zic doctorii. Doar că nimeni nu mi-a spus că la cinci ani un fren e deja dur şi degeaba îl ciupeşti un pic, el se va reface precum o rană care se închide. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Aşa că Ana e peltică în continuare. Nu rău, dar suficient cât să pronunţe altfel decât ar trebui. Zici că vorbeşte româna cu accent american. Dintr-un elan matern nebun, o duc la ORL, la Grigore Alexandrescu, să o vadă o super mega doctoriţă. Se uită femeia şi zice că mda, cam scurt şi cam dur frenul, dar la vârsta asta nu se mai poate face nimic. E prea periculos să intervină, că acolo e vascularizat puternic şi doamne fereşte de vreo hemoragie. Mai bine încercaţi cu logopedie. Zis şi făcut. Caut alt logoped, mergem o dată pe săptămână, facem zilnic brabrebri şi sasesi de ameţim şi... mai nimic. O întreb şi pe femeia asta ce părere are de frenul copilei. E în regulă, n-are legătură cu pronunţia peltică şi cu limba între dinţi. Are însă dorinţa de a vorbi repede şi de aceea mănâncă silabe şi sunetele sunt neîngrijite. 

Şi iată-ne ajunse la momentul accidentului când a început saga noastră stomatologică. Cade Ana, îşi fracturează dinţii şi intrăm în circuitul clinicilor din Bucureşti. De anul trecut, am început şi tratamentul ortodontic, că, pentru a nu ne plictisi, pe lângă dinţii buşiţi, mai are şi o ocluzie deschisă (adică atunci când apropie maxilarele rămâne ditamai spaţiul în gură). La controlul de acum vreo trei luni, o aud pe doctoriţă că parcă zice ceva de fren. Nu-mi spune, ce naiba mai e şi asta -- că dacă n-am întrebat de blestemata asta de aţă de m-am plictisit! Mă duc cu ea la cabinetul endodontului (avem două cabinete unde mergem, unul la Facultatea de Stomatologie pentru aparat şi altul, particular, pentru a se urmări starea dinţilor afectaţi de căzătură). Îl rog pe om să se uite şi el la păcătosul ăsta de fren. E ok, arată bine, limba se mişcă, care e problema?! Păi am auzit ceva şi mă gândeam că Ana are probleme de pronunţie... Haideţi, doamnă, că vorbeşte bine, dacă i-aţi vedea pe alţii cum pronunţă...

Plec liniştită şi mă gândesc că poate nu am insistat eu suficient să-i corectez vorbitul. Ana poate să pronunţe cum trebuie, dar cu efort. Nu o doare, dar nu-i este la îndemână să pună vârful limbii acolo unde ar trebui. Încep deja să o pisez la cap. Îi tot spun că nu înţeleg ce vorbeşte şi, din păcate, de multe ori aşa şi este. O pun să repete cuvintele, o cert că se grăbeşte. Ea plânge, pe mine mă doare sufletul, dar mă gândesc că e spre binele ei, că o să ajungă mare şi o să-şi dorească ea să vorbească bine.

Ieri, la controlul de la Facultatea de Stomatologie, se apropie doctoriţa şi zice:
- Ocluzia s-a mai micşorat, dinţii par ok, haideţi să vorbim acum şi de fren.Trebuie operat.
Mi se face rău de indignare.
- Doamnă, iertaţi-mă, dar nu faceţi toţi aceeaşi facultate? Că de ani de zile mă tot plimb ca nebuna întrebând de frenul ăsta în stânga şi-n dreapta şi aproape că am ajuns să par că vreau eu să-i tai limba copilului, de plictiseală.

Râde.

- Doamnă, frenul ăsta trebuia operat demult. E adevărat că la ea nu e prins decât parţial. Dar tot e scurt şi nu poate ridica limba în cerul gurii. Copilul nu poate pronunţa cum trebuie, dar, şi mai grav, frenul scurt o face să ţină limba între dinţi şi să împingă în ei: degeaba îi punem aparat dacă nu corectăm şi asta.Vă fac trimitere la chirurgie şi, cândva în vacanţă, duceţi-vă şi rezolvaţi. Nu e mare lucru pentru un chirurg, dar pentru copil o să fie mai greu: anestezie, fire, suturi, durere la mâncat şi vorbit după aceea.

Plec cu Ana de-o mână şi biletul de trimitere în cealaltă. Îmi aduc aminte de ceea ce am citit pe net legat de frenul ăsta. Pare o chestie banală, dar îţi poate strica viaţa. Ştiam asta, de aceea am şi vrut să rezolv problema atunci când era mică. Ştiam că îţi afectează felul de a vorbi, de a înghiţi, de a mesteca, dar şi de a te săruta când vei fi mare. Personal, partea asta, ultimă, mi s-a părut cea mai tristă. Adică să fie un chin să te pupi şi tu ca lumea? Să te doară oribil limba de fiecare dată când te săruţi, cum povestea că a păţit o adolescentă ce a ajuns să facă ruptură de fren din cauza unui sărut mai pasional şi a sfârşit la Urgenţă cu hemoragie?

Aşadar, noi acum ne pregătim de frenectomie. Nu ştiu când va fi şi nici cum va fi. Probabil în vacanţă, pentru a putea să jucăm jocul tăcerii vreo câteva zile. Iar voi, dacă vedeţi că cei mici au probleme de supt, că parcă-parcă nu pot scoate limba cum trebuie, că parcă-parcă nu pronunţă la fel de bine ca ceilalţi copii de vârsta lor, nu mai staţi pe gânduri. Duceţi-vă la doctor. Până în doi ani, frenul lingual se desprinde foarte uşor, fără anestezie, doar cu o ciupitură de foarfecă, obligatoriu făcută de un specialist. După, e mai greu. O să vă povestim noi cum stă treaba. Din păcate.
luni, 12 mai 2014

Happy Birthday la Funny Circus

Pentru că multă lume se tot întreabă unde ar putea să serbeze ziua odraslelor, m-am gândit să vă povestesc și vouă ceea ce am mai aflat. Nu mai departe decât ieri, când am ajuns la o petrecere complet diferită de toate cele la care am participat până acum. Și anume la o Școală de circ. Nu e doar numele, e chiar pe bune. O sală mare, decorată de petrecere, într-un colț cu măsuțe și scăunele pentru cei mici, iar în rest cu trapez, saltele, frânghie de mers pe ea, cercuri de învârtit, popice de jonglat și doi clovni (un el și o ea) care și-au luat rolul de circari extrem de în serios. Concret: undeva pe Iancului, în incinta unei foste fabrici, cum intri în curte și o iei pe niște scări neprietenoase în sus, ajungi la un moment dat aici. Într-adevăr, până să intri în sala de petrecere, totul vorbește parcă de viața grea de circar: scări peste scări pline de praf de urcat, fără lift, pereți cam murdari, în fine, aerul unei clădiri mari, comuniste și actualmente părăsită. Totuși, Funny Circus se află într-o locație prietenoasă. Sala lor este mare, cu multă lumină, cu toaletă curată și cu doi tineri pasionați de ceea ce fac și extrem de implicați. În mod normal ei fac cursuri de circ pentru copii în paralel cu ore de zumba. Apropo, se pot înscrie și mamele dimpreună cu copiii pentru un tarif super ok față de ceea ce am văzut. Parcă 110 lei perechea mamă/copil pentru patru ședințe pe lună. Pentru juniori este 55 de lei pe lună.

Revenind însă la petrecere, Funny Circus organizează și zile de naștere. Petrecerea ține undeva la vreo două ore, timp în care cei mici învață să meargă pe o sârmă la jumătate de metru de pământ, să jongleze cu farfurii de plastic sau să învârtă cercuri, să se cațere pe trapez. Fac jocuri, dansează și în orice caz nu au timp să se bată și să se certe. Ana mea care, după un sfert de oră de alergătură este în mod normal fleașcă în cap, ieri, după două ore de "antrenament" era perfect uscată.



De periculos, nu e periculos. Poate să fie însă ușor obositor pentru copiii care doresc să mai facă și altceva decât ceea ce li se spune. Și pentru părinții care îl ascultă pe clovnul Pompilică care, din nu știu ce eroare, și-a făcut un personaj peltic. Două ore a vorbit doar cu "si tu se fasi asi, fetisă drăgusă? Vlei să te josi cu mine? Vaaai, se dlăgusă esti!". Noroc că nu el este vioara întâi ci partenera care vorbește normal și se comportă ca o educatoare obișnuită să strunească hoarde de copii nebuni. De aceea probabil că la petrecerea asta, nici nu există programul la liber, totul este impus. Sigur, nimeni nu-i ceartă dacă vor să se joace de-ale lor, dar ca idee, cei doi clovni le găsesc în permanență ceva de făcut.

Pentru o petrecere sau o zi de naștere la Funny Circus veniți voi cu mâncarea și băutura, iar gazdele asigură locația, decorațiile, farfuriile și tacâmurile de plastic și animația. Prețul este undeva la 600 de lei pentru două ore (oricum mai mult nu rezistă la ceea ce fac pe acolo). Adulții au și ei o cămăruță doar pentru ei cu o masă destul de mare, cu scaune, frigider și de unde pot arunca un ochi către sala de petrecere.

Vă întrebați dacă Anei i-a plăcut? Da, daaar ar fi dorit să fie lăsați să se mai joace și ce aveau ei chef. Totuși, am observat că a fost o petrecere la care nu s-a plictisit nimeni. În general, în astfel de ocazii, inerent se formează găști și inerent ajung copii (mai ales cei ai prietenilor de familie care nu sunt din clasă cu sărbătoritul) să fie lăsați pe margine. De data aceasta, absolut toți copiii s-au jucat.



Mare atenție însă dacă aveți printre invitați copii cărora le e teamă de clovni. Aseară au fost trei care, în momentul în care au pășit în sală și i-au văzut pe cei doi deghizați, cu nasurile roșii și pictați pe față, s-au pus pe urlat. În plus, dacă există copii care sunt varză la sport sau care nu pot, dintr-un motiv sau altul, să facă mișcare, atunci genul ăsta de distracție poate deveni frustrant pentru ei. Nu trebuie să fie nimeni as la gimnastică, dar nici să-ți fie greu să ridici un picior sau să faci o tumbă de bine de rău.

In conclusion: o petrecere inedită, ieftină față de altele organizate în capitală, care ține copiii ocupați și laolaltă, într-o locație ok, după ce urci trei etaje de scări oribile.
joi, 8 mai 2014

Les saveurs d'Yveline

O casă pe două etaje, undeva prin spatele Gării de Nord. Mă uit după o sonerie. Nu e. Noroc cu un portar care mă vede că mă învârt de năucă.
- Îi căutaţi pe franţuji?
Fac semn că da.
- Haideţi prin spate, că aici nu se aude nici când baţi, nici când strigi.

Deschid o uşă şi mă trezesc într-un hol plin cu cutii de carton. Arunc o privire în jur: peste tot borcane şi borcănele. Pline cu dulceaţă, cu gem, cu marmeladă, cu peltea. Înghit în sec de vreo două ori, când mă trezesc faţă-n faţă cu un tip jovial, pe cap cu o tichie colorată cu iz oriental care îmi întinde mâna şi mă conduce pe scări în sus, strigând în timpul ăsta:
- Hé, Yveliiiine! La dame de la radio est arrivée!
În capul scărilor, o doamnă cu bonetă pe cap şi halat alb mânjit de dulceaţă stă şi-mi zâmbeşte cu un aer fâstâcit. 

Şi uite aşa ne-am cunoscut. Povestea lor e una simplă: în urmă cu nişte ani de zile, să tot fie vreo zece, Just, un bucătar francez de pe Coasta de Azur a decis să-şi încerce norocul în România unde a fost invitat de un om de afaceri să deschidă împreună un restaurant şic, undeva pe Lipscani. Doar că la vremea respectivă, Centrul vechi tocmai ce fusese închis pentru modernizări, clienţi cu pretenţii nu erau suficienţi şi afacerea a căzut la apă, cum spun francezii. Aşa că, de voie, de nevoie, madame Yveline s-a trezit băgată la înaintare în speranţa că talentul ei de "dulcegăreasă" o să salveze viitorul familiei. Născută în Provence, dintr-o mamă pasionată de bucătărie şi un tată îndrăgostit de grădinărit, cu vacanţele de vară petrecute la o bunică din Normandia, Yveline a avut toate atuurile pentru a deprinde repede tainele marmeladelor ce vor să atingă perfecţiunea. Fructe proaspete, fierte la foc domol, zahăr nu mai mult decât trebuie, arome şi combinaţii extravagante fac din borcănele lui Yveline adevărate comori de pe rafturile din cămară. Deşi a venit în România cu un caiet plin de reţete, a ajuns să se reinventeze în bunul spirit românesc. Aşa a apărut un gem de prune aromat cu palincă. Aşa probabil au mai apărut şi multe altele pentru că Yveline şi Just nu prididesc în a imagina fel de fel de combinaţii care de care mai apetisante: gem de piersică cu mentă sau cu pepene galben, gem de portocale cu boabe de cacao sau cu scorţişoară, gem de rubarbă şi căpşuni, gem de ananas cu vanilie şi rom sau gem de portocale cu migdale, stafide şi whisky (din ăsta am gustat şi e extraordinar). Pe lângă gemuri, cei doi francezi fac şi caramele din fructe, sosuri pentru fripturi, pate de fruits (un fel de pasta de fructe ce aduce cu rahatul turcesc) sau chiar ketchup. Robotesc de dimineaţă până seara, ei doi şi patru ajutoare, şase perechi de mâini care curăţă, spală, fierb, amestecă, toarnă şi îmbuteliază de unii singuri. Deocamdată, nu-şi permit o maşină care să umple şi să înşurubeze mecanic miile de capace. Borcănelele frumos decorate, cu etichete elegante şi fundiţă din rafie le găsiţi pe rafturi la Cărtureşti,  în oferta de mic dejun a unor hoteluri sau on line



Vorbind ieri cu Yveline şi cu Just, am vrut să aflu cu ce probleme se confruntă. Am aflat cu surpriză că unele magazine de delicatese pe care eu le consideram de top ajung să-i plătească foarte greu, deşi în timpul ăsta continuă să-şi deschidă noi locaţii. Apoi, am aflat că Ministerul agriculturii nu a putut să le ofere o listă cu micii producători locali de fructe şi legume. Iar ei chiar asta caută: mici fermieri de la care să poată cumpăra produsele de bază. Dacă ştiţi aşadar oameni care cultivă fructe şi care nu au cui să le vândă, Yveline e foarte interesată. 

La sfârşit, ce să vă mai spun? Caramelele sunt foarte bune, Ana a făcut o pasiune pentru gemul de zmeură, iar pe site-ul magazinului găsiţi şi câteva reţete ce par delicioase. Şi încă ceva. Acesta nu este un post plătit!
miercuri, 7 mai 2014

Pentru viaţă

La naştere, Ana a avut patruzeci şi şapte de centimetri şi trei kilograme patru sute de grame. Mi se părea atât de mică, precum o jucărie fragilă. Am născut la Universitar şi acolo, am avut copilul cu mine în salon. Ţin minte că în prima noapte împreună a început să plângă. Am luat-o în braţe şi am aşezat-o încet lângă mine, să mă umplu mai bine de imaginea ei. Cred că am aţipit şi când am deschis ochii şi am văzut pătuţul de lângă al meu gol mi s-a golit creierul. Pur şi simplu, pentru o secundă, am crezut că am pierdut-o, că cineva a venit şi mi-a luat-o şi efectiv nu aveam putere să strig de disperare. Apoi, am auzit un scâncet lângă perna mea şi am descoperit-o dormind acolo, cuminte. Era atât de mică încât nu am văzut-o şi uitasem că o pusesem lângă mine.

Nouă ani mai târziu, am văzut filmuleţul de mai jos. Şi am înţeles ce noroc am avut. Nici nu am ştiut atunci cât de mult pot însemna patruzeci şi şapte de centimetri şi trei kilograme patru sute. Nu sunt doar cifre, sunt însăşi viaţă. Uitaţi-vă la film. E frumos şi se termină cu bine. Apoi, oferiţi 2% din impozitul pentru venit celor care au cu adevărat nevoie. Împreună cu cei de la Salvaţii copiii, haideţi să dotăm maternităţile din România cu acele echipamente fără de care se moare.


marți, 6 mai 2014

Parlez-vous, parlez-vous, ieși afară tu!

- Mama, cred că e cazul să ne apucăm de franceză. Nu mai ține figura!

Hopaaa, măi să fie, oare e chiar ea cea care a glăsuit? Oare îmi aud bine urechile? Ce o fi pățit copilul meu, ăla care își băga mâinile în urechi când era de-o șchioapă și țipa cât îl ținea gura " nu limba ta, mama, nu limba ta". Mă abțin de la orice comentariu și, încercând să-mi ascund emoția, întreb într-o doară:
- Dar ce-ți veni așa, dintr-o dată?
- Păăăăi, avem noi la școală, în cartea de lectură, niște texte. Și unele sunt scrise de autori francezi. Șiiii, cu o mamă ca tine, mă fac de râs dacă nu știu cum se pronunță numele ălora corect, înțelegi?

Hm, deci asta era problema. O râde lumea că știe că mă-sa e cu franceza și ea habar nu are. Bun așa, e și asta o motivație. Acum, ce nu știe Ana este că, fără să vrea, ea mai spune două, trei chestii în franceză pentru că eu am ajuns să le folosesc în mod curent și le-a învățat și ea, ca atare. Ce nu mai știe ea este că, tot plimbându-ne prin lume, a ajuns să prindă curaj și să imite. Îmi aduc aminte că în tinerețea mea nebună am petrecut o perioadă printre niște rockeri din Franța. Știți voi, genul ăla cu plete, bocanci, beri, țigări și gură spurcată. Așa că eu ascultam cu atenție tot ce spuneau, întrebam tacticos tot ce nu știam ce înseamnă și a doua zi repetam conștiincios toate porcăriile auzite în ajun ca să văd dacă reușesc să le folosesc corect în propoziții. Am reușit, dovadă că odată, pe la o gară din Paris, m-am certat ca la ușa cortului cu o matahală care voia neapărat să-i dau o țigară.

Revenind la Ana, tot mergând noi ba la Paris, ba la Viena, ba prin Thassos, ba acum la Roma, a început să prindă curaj și să folosească puținele cuvinte pe care le știe în alte limbi. Și pentru că la nouă ani ai creierul odihnit și memoria încă intactă și nedistrusă de lecții învățate pe dinafară, am observat că prinde repede ce aude. Cu engleza declicul s-a produs astă vară când, după patru ani de mers la British și-a dat, în sfârșit, drumul la vorbă. Sigur: cu greșeli, cu ăăăh-uri, cu pauze, dar încearcă să vorbească singură, fără ajutor. A încercat vreo lună de zile să învețe italiană cu un curs, pe net. E drept că s-a plictisit la un moment dat, dar tot a rămas cu ceva, dovadă că îmi mai spunea chestii înțelese pe stradă.

Să vedem acum ce facem cu franceza. Principala mea problemă este timpul și mai ales consecvența. Ideal ar fi totuși să o dau la niște cursuri la Institutul francez, dar chiar nu mai știu când și nici nu sunt ieftine. Am văzut că-i place Stromae, știți voi, lunganul ăla din Belgia care cântă "Alors on danse". Oare, dacă o învăț versurile, o ajută? Mare dilemă. Am făcut cursuri cu copii, dar cu niciunul care să-mi spună "hai, odată, mama, că m-am plictisit". Idei, soluții?
luni, 5 mai 2014

La Roma cu copilul

Dimineaţă a început să plângă de oboseală. Nu a doborât-o nici Parisul văzut la cinci ani, nici Viena, nici cei 3500 de kilometri făcuţi cu maşina astă-vară, dar Roma i-a venit de hac. Vorbesc de Ana, copilul meu cel agitat, învăţat să bată străzile la picior în lung şi-n lat din motive de mamă fraieră care nu se urcă la volan. Dar nimeni nu se aştepta că vom ajunge să facem pe jos zece-cinsprezece kilometri pe zi. Doar că Roma aşa se vede, altfel nu ai cum. Nu poţi să te bagi în metrou sau să te urci în autobuz pentru că farmecul acestui oraş este strada însăşi. Evident, tot spun aici este strict părerea mea şi o să vă rog să o luaţi ca atare.

Aşadar, o să încep prin a spune că pentru mine, vacanţele organizate, cu grupul, nu intră în discuţie. Sigur, mersul de capul tău înseamnă că o să vizitezi cu siguranţă mai puţin, probabil o să şi afli mai puţine lucruri, dar doar de unul singur poţi face efectiv ce-ţi doreşti. În aceeaşi ordine de idei ăsta este şi motivul pentru care plecăm de obicei în vacanţe doar noi trei. Urăsc să mi se facă program, să încep să mă tocmesc, să dau socoteală, să dăm cu banul dacă mergem în dreapta sau în stânga. În fine, deci, pentru Roma, mai ales pentru Roma cu copilul, nu vă sfătuiesc să vă băgaţi la un sejur luat prin agenţie cu ghid. Dar e bine să vă documentaţi un pic de acasă şi să vă decideţi cam ce aţi vrea să vedeţi, pentru că altfel o să riscaţi să vă învârtiţi de nebuni pe străzi, eventual în cerc şi la sfârşit să nu vă alegeţi cu mare lucru.

La Colosseum
Şi acum să trecem la partea practică: Roma cu copilul. Dacă Austria este ţara ideală pentru mers cu cei mici, dacă Parisul are Disneyland, dacă Viena are grădină zoologică şi distracţii la tot pasul, Roma are în mare măsură ruine, monumente, forfotă şi agitaţie. Roma nu este un oraş de mers cu cei mici. Aici e de luat copilul doar dacă nu ai cu cine să-l laşi acasă sau dacă e suficient de mare încât să poată ţine pasul. Dacă aveţi un copil micuţ, care oboseşte repede, care se miorlăie când îl doare ceva, căruia ba îi e foame, ba îi e sete, care face urât când se plictiseşte, realmente nu mergeţi cu el la Roma. O să vă enervaţi cu toţii. Noi, în patru zile cât am stat, am umblat de dimineaţă, de la unsprezece, până seara la unsprezece. Mers pe jos, cu eventual două opriri de câte o cafea, o bere şi un suc şi o oprire pentru o masă de prânzo-seară.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes