În ultima vreme, m-am tot lovit de diverse mame care se plângeau care mai de care de bebeluşii lor ţipători şi urlători ce declarau război somnului. Şi pentru că am fost şi eu mândra posesoare a unui astfel de exemplar, m-am gândit să vă povestesc un pic despre experienţa noastră în ale dormitului. Trebuie să vă spun încă de la început că a fost o experienţă tristă şi traumatizantă. Într-atât de traumatizantă, încât m-a făcut să ratez primul an din viaţa Anei. Efectiv, nu am reuşit să mă bucur de ea aşa cum ar fi meritat.

Până la 11 luni, Ana a refuzat să doarmă. Punct. O să vă întrebaţi cum a supravieţuit. Şi o să vă răspund cu toată sinceritatea că nici eu nu ştiu cum. A avut colici încă din primele două săptămâni de viaţă. Dureri crunte ce o făceau să se învineţească şi să tremure. Nu-i treceau decât dacă o ţineam cu burtica goală pe burta mea şi aşa reuşea să adoarmă vreun sfert de oră. După care, o luăm cu urletele de la capăt.



După vreo 4 luni de coşmar, durerile păreau că încep să treacă. Dar somnul tot nu venea. Practic, nu avea ore de dormit. Aţipea în reprize de câte 10 minute, la mine în braţe sau în căruţ şi apoi tresărea brusc şi dă-i şi urlă ca din gură de şarpe. Am încercat tot ce se putea. Să stau lângă ea, să o legăn, să nu o legăn, să o plimb, să cânt, să tac, să număr oi. O să râdeţi, dar a fost un moment când ritualul era să o ţin în braţe şi să mă plimb cu paşi sacadaţi prin casă, numărând rar şi foarte încet turme întregi de oi. Pe la 75, începea să închidă ochii, apoi, dacă îndrăzneam să o pun la ea în pătuţ, sărea ca arsă şi tot efortul se ducea naibii.

M-am gândit că poate eu sunt de vină că apar la cel mai mic plâns. Am zis să stau lângă ea şi să nu o mai iau în braţe. Tot degeaba. Urla ca apucata. A plâns până a făcut hernie ombilicală. Deja nu mai suportam să rămân singură cu ea în casă. Mă plimbam pe străzi şi prin parc de dimineaţă, de pe la 9, până apunea soarele. Am slăbit în perioada aia 9 kile, fără efort. A fost singura satisfacţie. Poate o să spuneţi că era doar un bebe capricios şi eu o mamă speriată. Dar acest bebe urlător ajunsese spre 8 luni să doarmă în medie 4 - 5 ore pe zi, atât.

Am schimbat 4 pediatri, i-am făcut analize, ecografii! Totul era OK, toată lumea îmi spunea că nu e mare lucru, copiii mai şi plâng, iar mamele se mai şi vaită. Să-mi fie cu iertare, dar eu ajunsesem isterică. Mă închideam în baie să nu mai aud plânsetele ei. Îmi era groază de venirea serii când plânsetele deveneau din ce în ce mai puternice. Noaptea, dormea în reprize de câte juma de oră. Apoi, către 3 dimineaţa începea circul. Şi o ţinea aşa până spre 6. Au venit vecinii la uşă, m-au ameninţat cu Protecţia copilului că nu se poate să plângă aşa decât dacă e maltrată!

Ajunsesem să mă întreb care dintre noi va ceda prima. Totuşi, din când în când, cam la 5 zile, trăgea o porţie zdravănă de somn după amiaza şi recupera. Mă gândeam că poate o stresez eu, că poate sunt aşa de nervoasă încât îi transmit şi ei starea asta. Undeva aveam dreptate. Dar, efectiv era peste puterile mele să fac ceva. După două ore de plimbat prin casă, numărat animale, hrănit, jucat, cântat, când o vedeam că se luptă să rămână trează mă apucau toate alea. Căci exact asta făcea - se lupta să nu o biruie somnul, parcă i-ar fi fost frică de dormit.

Avea 11 luni când am ajuns să schimb iar pediatrul. Aceeaşi poveste doamnă, copilul ăsta nu doarme deloc. Spre suprinderea mea, abordarea a fost diferită. Pentru prima dată, cineva a decis că trebuie făcut ceva, căci altfel, sănătatea Anei putea fi în pericol. Şi nu numai a ei, dar şi a mea. După lungi discuţii, după ce a studiat cu atenţie jurnalul de bord al copilului unde scriam zilnic cât a dormit, cât a mâncat şi alte chestii de genul ăsta, am aflat că copilul meu nu ştie să doarmă. Efectiv, ea nu înţelegea chestia cu programul de somn. Pentru ea dormitul era rău, trebuia luptat împotriva lui. Mai mult, ca mai toţi bebeluşii, Ana avea cicluri de somn, dar nu ştia să adoarmă singură. Soluţia a fost 5 zile de Peritol. Nu săriţi în sus, ştiu ce e şi ştiam şi atunci. Problema era că Ana avea nevoie să îşi obişnuiască corpul şi creierul cu un ritm de somn, iar pentru asta trebuia suprimat vechiul ritm, ăla cu treziri din juma în juma de oră. Mi-a dat doza minimă şi obligatoriu 5 zile, astfel încât noul program de somn să aibă timp să se instaleze. Şi gata! S-a rezolvat! Peste 5 zile, la aproape 1 an, Ana a început şi ea să doarmă. Iar dacă se trezea, o mângâiam un pic şi se culca cuminte la loc. Fetiţa mea era şi ea în sfârşit un copilaş dulce şi odihnit, iar eu o mamă normală. A fost prima şi ultima dată când i-am dat Peritol.

Nu sunt fan medicamente, i-am dat prima doză de antibiotic la aproape 3 ani, am refuzat orice relaţie cu doctori care se reped la pastile, am tratat şi eu răceli cu ceaiuri şi băi cu sare, am îndopat-o cu fructe, am învăţat să fac prăjituri tocmai pentru a evita dulciurile din oraş  şi nu i-am dat nici până în ziua de azi să bea Cola sau alte porcării, dar când un copil nu doarme luni de zile, am simţit că e mai presus de mine. Sigur, la noi a fost un caz extrem, dar uneori e bine să te sfătuieşti cu un doctor, că poate soluţia nu ţine de tine. Şi în orice caz, nu e omeneşte posibil să rezişti aşa la infinit.

Uitându-mă acum la Ana, nu cred că noi am fi putut rezolva problema fără această soluţie extremă. Şi asta pentru că fie-mea e un copil hiperactiv şi hipersensibil care continuă chiar şi acum să aibă niscaiva probleme cu dormitul. Ritualul de culcare durează şi acum vreo juma de oră pe puţin, Ana continuă şi acum să se trezească peste noapte, dar se culcă singură la loc, îi e frică de întuneric şi de noapte în general, nu-i place ideea de a dormi, vorbeşte în somn, plânge deseori, are coşmaruri, se foieşte pe toate părţile, bref are un somn super agitat. Dar, spre deosebire de primul an de viaţă, acum ştie să se liniştească singură şi să se culce pe partea cealaltă. Şi dacă asta nu merge, vin eu şi o liniştesc, căci acum sunt odihnită şi mă bucur de ea în fiecare zi.