Am vrut să fac mucenici. Nu d-ăia moldoveneşti cu miere și nucă, ci d-ăia ordinari, la punguţă. La prima vedere, totul pare simplu: se ia punguţa, se suceşte pe toate părţile până se găsesc instrucțiunile, se citesc cu atenţie şi se urmează pas cu pas. Rezultatul? O ciulama cu aspect dubios pe fundul căreia zac straturi-straturi de covrigei albicioşi ce formează o masă mare,  tremurătoare şi dizgraţioasă.

Ce am greşit? Punguţa şi instrucţiunile domniei sale ar spune că nimic. Am pus apa la fiert, am aşteptat să clocotească, am adăugat mucenicii şi... bleah! Cei peste 10 ani de stat la cratiţă m-au ajutat să-mi dau singură seama că trebuie pusă şi sare în apa clocotită şi câteva linguri de zahăr. Din păcate, insuficiente în cazul meu şi în cazul mucenicilor mei care se pretează fără voia mea persoanelor diabetice, sau pur şi simplu grase.

Pe lângă asta, am aflat de la mama (vreo 45 de ani de stat la cratiţă!) că ar fi trebuit să pun abia la sfârșit coaja rasă de lămâie şi esenţa de rom. Ei bine, eu m-am luat după punguţă unde scria că trebuie pus tot ce e de pus după ce adaug mucenicii în apa clocotită şi-i las puțin la fiert.

În disperare (pentru că eu chiar voiam să mănânc mucenici) am început să adaug în cratiţă zahăr, coajă de portocală (de lămâie pusesem deja și tot erau bleah), nişte esenţă de ceva (nu mai ştiu de care), nucă măcinată şi scorţişoară. Nu săriţi, ştiu că astea două trebuie să şi le pună fiecare în castron abia în momentul în care mănâncă. Doar că în cazul de faţă nu au ce să mănânce. Nimeni nu a avut curajul să ia o lingură cu care să zgândăre câtuşi de puţin somnul masei compacte de mucenici ce peste noapte a înghițit hulpavă toată zeama din cratiţă.

Doar eu am gustat. Şi sunt ok. La gust, că la faţă sunt urâţei foc, cum stau aşa trişti şi lipiți unii de alţii, ca o piftie imensă la început de martie.