sâmbătă, 25 decembrie 2021

Abia apoi vin sarmalele

 

Încerc să-mi imaginez cum se vede acolo, pe dinăuntru. Îmi imaginez în culori, multe culori, zvâcnind nebune în jurul unei molecule care stă de una singură pe ringul de dans, acolo, în capul meu, și unduiește din șolduri. S-a descoperit că există molecula tristeții, cu un nume ca de haltă pentru trenurile de marfă: CRF1. Cât ea dansează, eu stau. Nu foarte mult, și nu foarte comod. Deja că muzica din capul meu și culorile alea care pulsează haotic mă fac să vreau să închid ochii, dar apoi, mai sunt și ceilalți care nu pot să rămână așa, pe loc, cu brațele încrucișate și să aștepte pur și simplu să se termine melodia și o moleculă istovită să se așeze la locul ei. Și-atunci mă zoresc, bat din picior, se răstesc sau după caz, își iau vocea aia plângăcioasă, tu nu mă mai iubești, mă rog,  nu o spun chiar așa, în cuvinte, dar așa se aude, de parcă e lucru voit. Urmează salata de boeuf, apoi conversația băltește un pic ca mătasea broaștei,  iar faci fața aia, iar fac fața aia, hop și replica cu oamenii care mor de foame, cu cei care sunt bolnavi, apoi cu cei singuri, și cât molecula dansează și dansează, ne luăm de mâini și împreună, musai împreună, facem turul lumii în o sută de nenorociri mult mai mari decât ale noastre, de fapt, decât ale mele.  Abia apoi vin sarmalele.

 

sâmbătă, 11 decembrie 2021

Cu spatele la ușă

 De Crăciun e cel mai greu, de parcă i-aș cere din nou să stea acolo, cu spatele la ușa din camera ei pe care lipisem o bucată de hârtie colorată, un fel de panglică cu modele de ursuleți pe margine pe care o gradasem cu pixul, imaginând un metru cu care să măsurăm copilul. S-a rupt într-o zi, am agățat-o cu peria de la aspirator și mi-a căzut la picioare, o amestecătură de cifre și ursuleți colorați, trăgând în cădere și niște vopsea gălbejită de pe ușă. Oricum la momentul acela creșterea se terminase sau aproape, așa încât în locul centimetrilor care obișnuiau să se adauge în sus începuseră acum cei de jos, din platformele bocancilor sau cizmelor comandate pe amazon. Țin minte că-mi plăcea să intru în magazinele de jucării, să mă uit la păpuși, deși ea nu s-a jucat niciodată cu păpuși, sau la Lego-uri pentru fetițe, cu mașinuțe roz și căsuțe cu bucătărie și dormitor, de Crăciun mi se deschidea un fel de poartă pe care o puteam împinge, ajungând de partea cealaltă, într-o altă viață, cum spune mama, o mea, nu a ei. Cât timp creștetul îi rămânea sub ultimul ursuleț, cel cu pantalonași cu bretele, Sărbătorile puteau să vină liniștite, mersul în magazine nu mă speria, ba dimpotrivă mă încăpățânam să le iau la rând, să nu care cumva să ratez vreo jucărie care iată, ar fi putut fi cea mai bună sau cea mai frumoasă, care ar fi putut să-mi placă cel mai tare. Mie. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Nici acum nu știe să-mi spună ce vrea să primească, deși pare că orice ar primi nu e chiar ce trebuie. Sau nu e de la cine trebuie. Eu nu mai intru în magazine cu jucării, probabil că nici nu o s-o mai fac, cel puțin niște ani de-acum încolo. Mă mai uit la vitrine, mai cumpăr un cadou pentru vreo fetiță care iubește păpușile și rozul. Dar în perioada asta a anului, în dimineți ca cea de azi, îmi place să mă lipesc cu spatele de ușa de la camera ei și să mă uit departe, în altă viață, ciulind urechea și încercând să aud din nou, râsul ăla de copil mic pentru care cea mai mare fericire din lume e să fie mama acasă.


 

duminică, 7 noiembrie 2021

Pe neve


M-am întâlnit cu un orb pe stradă
Doar eu îl vedeam, aşa credeam.
Stătea pe loc, ca o ameninţare sau
ca un trunchi de mesteacăn,
alb de
bătrâneţe, de neputinţă şi de câte şi mai câte.
-Ce faci măi, orbule? l-am întrebat
Iar el a zâmbit de parcă vocea mea era lumină.
Apoi s-a întors cu spatele și a plecat spre apus,
Lăsând să-mi cadă, la picioare,
Umbra lui inutilă, ca o piele de şarpe.
Să calc pe ea ca pe un covor roşu
Şi să văd și eu cum se simte.


source photo pixabay.com
joi, 15 iulie 2021

Salata de vinete ca la mama acasă

 

Vara se înmulțesc cererile de prietenie

De la bărbații de pe facebook.

Probabil că e mai complicat să mergi la mare de unul singur

Sau să nu mergi deloc

când toată lumea merge.

sau poate că e vorba despre salata de vinete

ardeii copți și pepenele întotdeauna prea mare

pentru a putea fi mâncat de unul singur.

Deși la Mega se vinde și la bucată.

(dacă ai card, e chiar ieftin

dacă n-ai, îți poți face în orice moment). Soluții există

totul este să știi unde să le cauți.

Bărbatul din această dimineață

Are barbă și prenume care începe cu S.

S de la sanie

de la sictir

de la salată.

La Mega au salată de vinete gata făcută. Cu ceapă sau fără.

Remove request.

Cu ceapă.

sâmbătă, 28 noiembrie 2020

Cărțile Ioanei mici sau Povești din copilăria mea: Și acasă și pe stradă

 Eu am crescut nu doar cu această carte, dar și cu autorul ei la noi în casă. Până să mă nasc eu, ai mei îl strigau Dan. Sau, mai bine zis, Dane. După aceea însă, a devenit "tataluLucicu". Spus chiar așa, într-un cuvânt. Lucicu este un purceluș care locuiește împreună cu elefantul Remuluș și cu ursulețul Arhibald în casă cu autorul. Despre ei este și această carte și despre prietenii lor. Toți sunt animale, toți au nume trăznite - cine a mai pomenit un iepure pe care să-l cheme Menelau sau un măgăruș pe nume Eufrosin - mai puțin autorul și moș Pavel, "paznic la depozitul de butoaie din fața grădiniței". Mă gândesc acum cine știe ce pariu o fi pierdut bietul Pavel Popescu de a ajuns personaj în cartea asta! Căci acest Pavel chiar a existat. Era fotograf și traducător de carte franțuzească și era prieten cu ai mei. Era chel, mărunțel, cu un simț al umorului de două mai mare decât el, îi plăceau copiii doar la grătar, cum i-a zis odată lui tata, dar pe mine mă adora fiindcă mă dădeam mare cu înțelepciunea mea.

Cât despre Dan Bihoreanu, mulți ani am fost convinsă că el chiar are acasă un purcel, un elefant și un urs vorbitor. Și că elefantul este într-adevăr înnebunit după cornuri. Într-o zi, m-a întrebat dacă aș vrea să stau un pic locului, să mă deseneze pentru o altă carte de a lui. Pentru că el își făcea singur ilustrațiile. M-am uitat la el, m-am uitat la tata și am dat din cap că nu. De ce? a vrut să știe. Nu pot să stau nemișcată decât dacă mă adormi. Din păcate, când m-au trimis ai mei la culcare, s-a luat cu altele și mi-am ratat șansa "să joc într-o carte" cum am zis a doua zi la școală.



vineri, 3 aprilie 2020

Bunica mea

1

Avea bunică-mea fel de fel de obiceiuri de la care nu se abătea niciodată. Așa învățase ea să traiască, cu ideea că oricând ceva se putea schimba și ea trebuia musai să se descurce. Probabil că așa a simțit și-n noaptea aia de iarnă când s-a trezit, la ușă, cu mătușă-sa de la oraș, venită val-vârtej peste ea și sor-sa mai mică să le spună că tocmai ce rămăseseră orfane. După ce mama îi murise la nașterea celei mici, acu' oamenii îl găsiră și pe taică-su mort, în zăpadă. Așa că bunica mea care avea nouă ani pe atunci, a luat-o pe sor'sa mai mică de mână și s-a dus să slujească în casa mătușii care nu o iubea, dar avea nevoie de ea. La școala s-a dus puțin. Cât să învețe să citească, să scrie greoi și să priceapă că orice lucru poate deveni folositor. Când am cunoscut-o, bunica își păstra pensia în bancnote noi, într-o cutie de la capul patului, aduna toate pungile de un leu și nu arunca pâinea. Firimiturile le presăra pe marginea balconului de la bucătărie, să le mănânce porumbeii. Iar feliile uscate le așeza pe o tavă și le băga la cuptor, să facă pesmeți. Când pregătea supa ei cremă de cartofi, cu smântână și frunze de țelină, îmi dădea câte un pesmet d-ăla să mi-l fac crutoane. M-am gândit azi la ea cât prăjeam pâinea în cuptor, să am în casă. O să vă mai spun despre bunică-mea, căci așa, cu povești, parcă trece timpul mai ușor.

2

Bunica mea nu ieșea din casă decât foarte rar. Fusese operată de varice în vreo două rânduri și cred că o dureau picioarele destul de tare. Eu nu știam asta și nici nu o întrebam. Doar îi auzeam târșâitul picioarelor de-a lungul holului lung dintre baie și bucătărie și câte un oftat cu care aprindea lumina ba-ntr-o parte, ba în alta. Vă ziceam ieri că bunica asta a mea avea niște reguli de la care nu se abătea niciodată. Uite, de pildă, ea nu suporta aspiratorul. Ce atâta modernism, îi zicea mamei când o vedea că se apropie cu inamicul. Și pac îi trântea ușa-n nas aspiratorului albastru, ca o țestoasă pe roți, și se apuca să dea ea cu mătura cum știa mai bine. După ce termina, lua câte o revistă d-aia cu China din care primea taică-miu la birou, se așeza pe marginea patului, cu picioarele ușor crăcănate și se apuca să dea paginile una câte una, zicând din când în când: ia uite, dom'ne, și la ei toate bune și frumoase ca și la noi, doar ochii ce le sunt mai alungiți!. Bunica mea avea foarte puțini prieteni. Un unchi din partea mamei, Nicu, care de câte ori se certa cu ai lui, acasă, venea la noi și se plângea bunică-mii, poștașul și tanti Magdalena, o femeie care locuia într-un bloc din Intrarea Ursulețului și care mă ducea pe mine-n parc când eram mică. Femeia asta avea un coc ca o chiftea în creștetul capului, o nepoată blondă care fugise cu un sirian și niște ochelari imenși care m-au făcut să o încadrez definitiv la categoria urâtă din prima clipă când am cunoscut-o.


3

În fiecare dimineață, după ce-și împletea părul lung într-o coadă pe care o făcea ghemotoc la spate și o prindea cu ace, bunică-mea se ducea târșa-târșa la bucătărie și-și punea de cafea. Avea un ibric special pentru asta, cumpărat de la un evreu bătrân care-i fusese vecin, acolo, pe strada Pacienței. Nu am prins casa aia. Când m-am născut eu, bunica locuia deja la noi, în camera cu geamuri către bulevard și cu dulap mare, în care mă ascundeam când voiam să mă joc cu ai mei. Așadar, punea bunica niște apă pe foc și apoi, când începea să fiarbă, adăuga două lingurițe rase de cafea sau de ce era prin casă și aștepta să se umfle. Caimacul îl aduna cu o linguriță cu coadă lungă și-l lăsa să se prelingă pe fundul cănii înainte să toarne cafeaua. Apoi, își trăgea un scaun de sub masă, se așeza cu ochii pe geamul de afară, acolo unde un castan își făcea de cap în funcție de anotimp și aștepta. Habar nu am la ce se gândea. Nu vorbea despre ea. Din când în când, în zilele când probabil se simțea împăcată și încrezătoare că și bătrânețea avea un farmec al ei, se apuca și-mi povestea de când era ea mică. Cum a sărit la un moment dat gardul de la curtea mătușii și a căzut cu fundul în niște urzici sau cum a făcut baie în Argeș și era să se înece. Altădată, îmi povestea despre sora ei care a murit de tifos parcă, și cumva, de pe la jumătatea poveștii, cuvintele nu-i mai ieșeau cum trebuie și bunica tăcea, își lega cu încă un nod șorțul la spate, se uita la mine cu sprâncenele împreunate și mă trimitea la joacă. Lasă-mă, că mă încurc de tine!


4

Toamna, când frunzele castanului începeau să semene cu niște mâini bătrâne cu degete răsfirate, bunica începea să-și facă ordine prin dulapul cel mare, de la ea din cameră. Pe vremea aia nu știam noi de dressing, dar cred că de fapt, cam asta era. Un dressing avant la lettre. Din lemn masiv, întinzându-se pe tot peretele, dulapul avea o parte cu sertare și una cu umerașe, agățători și sforicele special prinse pe interiorul celor două uși mari, ca să se așeze acolo panglicile mamei sau curelele și cravatele tatei. În partea cealaltă, aia dinspre geam, sertarele se înșirau pe verticală, adânci ca niște secrete de familie, de mâna mea de copil nici nu ajungea până la capătul lor. Acolo își avea bunica lucrurile. Nu multe, pentru că ce să mai fi făcut cu ele? De ieșit din casă, nu prea ieșea, iar pentru statul la bucătărie sau la televizor, o fustă sau două îi erau de ajuns. Dar avea bunica asta a mea o întreagă colecție de șorțuri și basmale, de parcă la vârsta ei asta îi mai rămăsese ca singură doză de cochetărie. Cel mai mult îmi plăcea basmaua cea verde, de și-o înnoda la spate de două ori, "să-mi rămâie fruntea liberă, să nu fac riduri ca tanti Rădița!" despre care o să vă povestesc cu altă ocazie. Odată, când stăteam cu bunica, una lângă alta și ne uitam pe geam, la oameni și la mașini, mi-a zis că cel mai mult îi place culoarea verde, că e ca iarba. Vie. Habar nu am dacă fularul, căciula și mănușile de iarnă îi erau și alea tot verzi pentru că așa și le dorise, sau pentru că așa se nimerise. Oricum, un lucru e cert: bunica n-avea decât un singur set. Sigur, ar fi putut să mai ceară unul, măcar lui Moș Crăciun, mă gândeam eu, dar ce-o să fac cu două căciuli, spunea ea, că doar nu am două capete?! Chiar și acum, când vă vorbesc de bunica, tot așa o văd: verde. Și vie.


5

Cred că aveam vreo doi ani când Rada sau tanti Rădița cum îi ziceau ai mei ajunsese să doarmă la noi, în bucătărie, pe un pat pliant cu care aveam să mă împrietenesc și eu mai târziu, când mergeam cu toții în vacanță, la Cumpătu. Habar n-am ce căuta băbuța aia la noi, în casă, dar ce știu cu siguranță este că nu-mi plăcea de ea și că o strigam tanti Lădița, pentru că, nu-i așa, copiii au nevoie ca lucrurile să însemne ceva. Rada era bătrână, stafidită și săracă. Avea o față mică și zbârcită, ca un măr pădureț, și o nepoțică pentru care mama tot punea în pungi fel de fel de hăinuțe rămase de la mine și cu care tare-mi mai plăcea să-mi îmbrac păpușile. Cel mai greu a fost cu o rochiță de catifea vișinie, cu mânecuțe bufante și guler răsfrânt. I-o dai Radei pentru fetiță?, m-a întrebat bunica, cu degetele deja lipite de bucata de catifea. I-am dat-o, ce să fi făcut, dar tare nu mi-a plăcut de femeie în ziua aia. Într-o zi a plecat. Bunica și-a dus mâinile la ceafă, a tras un pic cele două capete ale basmalei verzi înainte să intre în bucătărie, a strâns patul rămas gol și a pus pe foc ibricul de cafea cumpărat, după cum v-am povestit ieri, de la evreul cel bătrân. Era vară deja și aerul cald plutea pe deasupra covoarelor ca un fel de ceață. Până și păpușile puteau rămâne în chiloți, de parcă s-ar fi pregătit de plajă. Când parchetul se încingea de la cum bătea soarele pe el precum nisipul de la 2 Mai, le scoteam și chiloții și le înșiram pe jos, în fundul gol, să se bronzeze. Ce le faci, mă?, întreba bunica. Ridicam din umeri. Le făceam ca pe mine. Te joci cu mine?, o întrebam. Că tu crezi că toată lumea are timp de pierdut, zicea ea și pleca târșa-târșa la bucătărie. Doar uneori venea după mine și mă gâdila când îi strigam din pragul ușii "bunicaaa- violonistaaa". "bunicaaaa- pianistaaaa". Habar n-am de unde și până unde. Bunica mea nu cânta. Niciodată.
marți, 3 martie 2020

Perspective

Vorbesc despre copil ca despre
cea mai mare spaimă
sau cea mai mare
dorință.
 - La tine, totul e o chestiune de perspectivă
ziceai cu o mână pe coapsa mea goală
cât eu trăgeam din țigară
și așteptam să termini
de vorbit.
Un copil ca o țigară
ai nevoie de ea ori de câte ori
ceva se întâmplă,
ori de câte ori ceva nu se întâmplă.
Ai nevoie
pentru că
pur și simplu
nu mai știi cum era pe vremea
când tu îți erai de ajuns.
Strig copilul:
- Vino la mama, îi spun
Și el vine.
Râzând sau nu,
dar vine
și asta este tot ceea ce contează.
În curând se fac patru ani
de când m-am lăsat
de fumat
și de făcut copii.
Iar  tu vorbești în continuare
cât eu mă joc cu perspectivele.

                                                         credit photo Ander Burdain
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes