Cum faci un copil să râdă atunci când el nu vrea? Iată o problemă de care ne ciocnim cu toţii. Dar dacă noi, părinţii, recurgem la fel de fel de strategii cu implicaţii de multe ori financiare ce ne duc cu gândul la domnul Goe (să-ţi dea mamiţa ciucalată?), cum fac oare ei, actorii, atunci când se află în faţa unui public ce nu depăşeşte o înălţime medie de 140 cm? Cred că răspunsul este simplu: cu talent. Trupa Zurli are din plin. Pentru că doar aşa a reuşit să o facă pe Ana mea -- cea mare, cea deja domnişoară, cea care vrea să asculte hit-uri la modă şi nu cântecele de copii mici -- să aplaude, să ridice mâinile sus şi să cheme muzica, să se întinde după baloanele uriaşe, să râdă în hohote de vrăjitoarea cea trăznită şi să se supere pe mine că mi s-a blocat aparatul şi nu i-am făcut poze cu zâna. Poza de aici nu-mi aparţine, îi mulţumesc Ioanei Marinescu pentru ea.

Când i-am spus prima dată Anei că am fost invitate la spectacolul Tiribam Tiribum, s-a strâmbat (mai nou aşa face la orice propunerea de-a mea), apoi a oftat şi abia pe urmă a acceptat. Eşti sigură că nu e pentru d-ăia micii? Întrebarea asta e la ordinea zilei. Nu ştiu ce să-i răspund, ştiu doar că de fiecare dată sper să nu o dau în bară şi să nu o aud spunându-mi basta, mama, hai mai bine la un suc în Centrul vechi!

Ploaie de confetti şi ropote de aplauze

Recunosc că atunci când am intrat în sală, aproape că mă băgasem sub scaun doar să scap de privirile ucigaşe ale copilei. În fundal niscaiva cântecele de pe vreo Cutiuţă muzicală. În dreapta noastră, una bucată fetiţă cu codiţe de vreo 5 ani. În stânga, situaţia era şi mai gravă: o copilă de nici doi ani (ce-o fi căutat la spectacol?) în rochiţă şi cu biberon, trăgând disperată de o bunică vădit istovită de turele pe care trebuia să le facă prin sală. Suficient pentru Ana ca să se trântească în scaun şi să aştepte resemnată un show la care  hotărâse deja că se va plictisi.

În sfârşit începe. Şi începe în forţă. Deşi sunt doar 5 actori pe scenă, în nici două minute reuşesc să o umple cu atât de multă energie încât ajunge rapid până în ultimul rând din sală. Arunc o privire spre Ana: măi să fie, uite-o că zâmbeşte! Îţi place, mamă? Dă din cap că da: n-are timp de cuvinte, gura îi e plină de versurile unui cântec. Da, e un cântec pentru copii mai mici, dar ce contează? Îl ştie şi apoi dacă nişte oameni mari stau pe scenă şi se distrează, atunci poate şi ea să se lase în voia spectacolului şi să se prindă în joc. Ba chiar îmi dă şi mie ghionturi să particip, să ridic mâînile şi să strig. Apoi, strigă şi ea. La început, cred că de bucurie. Apoi, aflu că nu, e de durere. Atât s-a foit, atât a tropăit şi a dansat pe loc că şi-a prins trei degete sub scaun. Stă şi plânge cu capul pe umărul meu. O doare tare şi spune că simte cum pulsează.
- Vrei să plecăm? zic.
Dă din cap că nu. Se ţine de degeţele şi printre lacrimi nu slăbeşte scena acolo unde intră acum Vrăjitoarea Tura-Vura. Ana râde şi faţa ei este precum o zi de ploaie cu soare. Durerea a trecut!