Ideea mi-a venit de la Mara ce anunţa ieri, pe blog, o săptămână de evenimente dedicate certurilor în cuplu. Dacă vreţi să ştiţi ce şi cum (câtul se exclude căci intrarea e liberă), citiţi mai mult la ea. Eu voiau să vă spun că de ieri mă tot gândesc oare cât este de rău, de dramatic sau de nociv ca cei mari să se mai certe din când în când?

Ei bine, eu am crescut între doi părinţi cu personalităţi dominante. Ambii aveau orgolii, ambii au ajuns într-un anumit moment al vieţii la funcţii de conducere, ambii erau pasionaţi de ceea ce făceau şi ambii îşi asumau roluri egale în familie şi drept de veto în mai toate problemele. Drept pentru care certurile se purtau şi ele de la egal la egal. Vorbesc de certuri normale, dacă le pot spune aşa, care de cele mai multe ori izbucneau din te miri ce şi mai nimic: cine cumpără pâine, cine duce gunoiul sau cine cară apa minerală de la maşină. Cum e ca şi copil când ai tăi se ceartă? Ce simţi şi mai ales ce te sperie? Aş minţi să spun că celor mici le e absolut indiferent dacă ai lor ridică tonul, dacă mai ţipă sau mai trântesc o uşă. Pe de altă parte, cred că mai important decât a ne certa în spatele uşilor închise este să ştim să ne certăm. Constat cu stupoare cât de puţini oameni din jurul meu reuşesc să aibă dispute civilizate. Să nu înjure, să nu denigreze, să nu bată cu pumnul în masă, să nu întoarcă spatele, să nu uite să lase întotdeauna loc de bună ziua. Când părinţii se ceartă, copilul este speriat ca nu care cumva ei să înceteze să se mai iubească. Asta este de fapt frica cea mare (am exclus din start cuplurile violente, alcoolice unde certurile pot duce chiar la tragedii). Or, dacă adulţii au grijă să-i spună clar celui mic stai, măi, calm, suntem oameni, ne mai enervăm şi noi, asta nu înseamnă că vom rămâne supăraţi, atunci copilul sa va linişti şi chiar va învăţa din certuri. Va învăţa, de exemplu, cum să nu facă tot ce simte în momentul în care vede roşu în faţa ochilor, va învăţa că trebuie să aibă argumente, că e în regulă să o ţii pe a ta atâta timp cât nu jigneşti, va vedea că oamenii, chiar dacă se supără, ajung să se împace, va vedea că furia trebuie ţinută sub control şi că ţipetele se pot domoli cu un pic de exerciţiu, va învăţa să-şi ceară scuze atunci când greşeşte şi va învăţa să ierte.

Eu nu cred în imaginea părinţilor perfecţi. Mi se pare o cruntă ipocrizie să încerci să joci un rol în sânul familiei, ridicând practic ştacheta mult prea sus pentru copiii tăi care adulţii fiind, vor încerca să fie ca tine. Cred că nu e bine să trimiţi de fiecare dată copilul la el în cameră când ai ceva de discutat în contradictoriu cu partenerul. În primul rând pentru că, odată rămas singur, cel mic se va da de ceasul morţii întrebându-se despre ce oare vorbiţi voi acolo şi cum se va sfârşi disputa, apoi, pentru că a te certa nu este un capăt de ţară. Totul este să o faci civilizat. Sigur, asta nu înseamnă să implici vreodată copilul în disputele voastre, întrebându-l eventual tu cine crezi că are dreptate?. Never!

Îmi aduc aminte că acum câţiva ani, am citit sau am auzit de povestea unui cuplu de nordici ce doreau să adopte un copil. La tribunal, judecătorul a refuzat să continue procesul de înfiere după ce a văzut în dosarul celor doi că ei nu se certau niciodată. Replica a fost că acel copil, odată ajuns la maturitate, risca să  reacţioneze complet aiurea la ceartă şi deci să aibă probleme reale de adaptare.

Ca să ajuns şi la cazul meu. Da, eu şi B. ne certăm. Nu des, nu tare, dar o facem ca orice oameni normali care comunică. Pentru că şi cearta e o formă de comunicare până la urmă. Odată, un prieten proaspăt divorţat, ne-a spus pe un ton uşor invidios: voi o să rămâneţi forever împreună fiindcă ştiţi să vă certaţi. Asta înseamnă că voi chiar vorbiţi de-adevăratelea unul cu celălalt.

Şi voi, dragilor, cum staţi cu cearta? Mai o replică tăioasă, mai o buză lăsată în jos sau totu-i calm şi armonie?