Îmi place când îi simt mâinile mici luându-mă de după gât şi trăgându-mă aşa, încet, lângă ea ca şi cum ar vrea să se asigure că sunt încă acolo. Se lipeşte toată de mine şi mă mângâie domol în timp ce vocea ei mică sparge aerul din jur of, măi mamă, uneori parcă ai avea douăzeci de ani, tu când o să mai creşti? Ne-am făcut un joc din asta. Ea e cea mare, ea e responsabila, ea e cea care trebuie să aibă grijă, să vegheze şi să supravegheze. Eu stau şi mă uit doar cum se joacă de-a mine. Cum mă bate la cap, cum mă învârte pe degete, cum mă întoarce pe toate părţile, cum mă decojeşte ca pe o portocală, strângând din ochi ca nu cumva ceea ce sare dinlăuntrul meu să o facă să lăcrimeze, cum mă trage spre ea şi mă aduce din cuvinte cu spatele la ceea ce ştiu şi faţa spre ceea ce vrea ea să afle.

 Încerc să văd cât imită şi cât inventează. Cât se joacă pentru ea şi cât pentru mine. Cât o face din spaimă şi cât din plăcere. Jocul nu ţine mult. E încă mică şi oboseşte repede. E de ajuns să-i scape un cuvânt spus mai aspru, o vorbă mai ocolită, un reproş ca o lamă ascuţită  cu care nu ştie încă ce să facă şi o văd cum se înmoaie, se prelinge pe lângă mine, se lipeşte de genunchii mei şi de acolo, îmi şopteşte încă fragilă acum mă iei în braţe? Şi începe să se caţere pe mine, să se agaţe de gâtul meu cu disperarea că ar putea veni o zi în care nu va mai încăpea, în care ar putea să se reverse în toate părţile, să dea pe dinafară şi să se scurgă. O zi în care jocul să devină viu şi dureros. O las să mă strivească, să mă sufoce, să mă respire. Încerc să nu mă mişc prea mult. Să nu distrug, să nu provoc. Doar stau cu ea, lipită de mine, cu nasul vârât adânc în părul ei, cu corpul amorţit de atâta greutate binevenită şi aştept. Aştept să crească. Aştept să creştem.