Dacă la început, ideea de a merge în Olanda nu a trezit entuziasmul Anei decât în perspectiva de a petrece timp cu mă-sa şi ta-su (ulterior s-au schimbat lucrurile şi după cinci zile olandeze a ajuns să ne întrebe de ce nu ne mutăm acolo), ei bine, cu Belgia situaţia a fost diferită. La auzul veştii că vom sta câteva zile pe lângă Bruxelles, Ana a tropăit de încântare, scandând prin toată casa cio-co-la-tă, cio-co-la-tă! Adevărul este că ce aş fi putut să-i spun unui copil de nouă ani despre Belgia în speranţa de a-i trezi entuziasmul? I-am pus cântecele lui Stromae (şi se pare că a prins câte ceva) şi i-am fluturat pe la nas perspectiva de a se îndopa cu munţi de praline, trufe şi alte minunăţii.
Aşadar, iată-ne ajunşi în Belgia sub un ciel si gris, vorba lui Brel, plecând, culmea, de sub soarele olandez care ne-a răsfăţat în ultima zi în Ţara Morilor de Vânt. Prima haltă am făcut-o la Ghent, în partea flamandă (flamanzii îl pronunță „hent”). Şi că veni vorba, francofonă cum sunt eu, tropăiam din picioare de încântare în momentul în care am intrat în Belgia – că deh, urma să vorbesc şi eu, în sfârşit, în limba lui Moliere. Draci, ca să zic pe limba strămoşilor mei. Toată lumea ştie că Belgia e împărţită în două: Flandra cu flamanda („olandeză”) şi Valonia cu franceza. Ce nu ştiam eu, dar am aflat pe pielea mea, este că împărţeala asta e pe bune. Adică nu te apuci tu să o dai înainte cu s'il vous plaît şi tout à fait când totul în jurul tău este scris în flamandă. Iar dacă eşti prost şi o faci (ca mine), atunci o faci pe pielea ta – mai ales într-un oraş ca Ghent, unde flamanzii îi urăsc într-un mod special pe valoni. Aşa că, până să se lămurească chelnerul că suntem turişti, a refuzat pur şi simplu să ne servească cât am vorbit franceză, spunând, în franceză, că nu înţelege. Ulterior, când s-a lămurit că-n calitate de româncă mi se fâlfâie éperdument de problemele şi orgoliile lor, a dat-o pe franceză şi mi-a explicat să uit limba asta până ajung în siguranţă fie în Valonia, fie la Bruxelles. Despre Ghent, numai de bine.L-am văzut pe repede înainte, sub nori şi ploaie, începând cu Turnul cu Ceas sau Belfort, catedrala Sf. Bavo unde puteţi admira, contra cost, Altarul mielului mistic, capodopera lui Jan van Eyck şi sfârşind, în ceea ce ne priveşte, cu o vizită la Castelul conţilor sau Gravensteen, ridicat de Philippe de Alsace în secolul XII şi unde Ana a rămas profund zdruncinată de obiectele expuse în camera de tortură. Vreţi să vi le descriu? Nu? Aşa mă gândeam şi eu! Pe lângă monumente, catedrale, poduri, turle şi canale, la Ghent am învăţat o lecţie de viaţă. Şi anume că gauffrele sunt de două feluri: pe de o parte cele zise din Liège, cu zahăr adăugat în aluat (şi deci leşinător de dulci), şi pe de altă parte cele de Bruxelles, fără zahăr, şi care se pretează la a fi consumate cu fel de fel de adausuri de zahăr, frişcă, ciocolată sau alte alea. Aşadar nu cereţi o gauffre de Liège cu adaos de frişcă şi cioco – o să o mâncaţi doar ca să nu simţiţi că aruncaţi banii pe geam.
A doua zi după Ghent urmează preferatul meu, cel la care mi-a rămas sufletul, cel unde aş fi vrut să rămân cel puţin încă vreo două zile, cel care ne-a răsfăţat cu soare şi cu o plimbare cu barca, cel în care aerul mirosea a cea mai bună ciocolată din lume, cel în care lebedele pluteau nestingherite. E vorba de Bruges. Din păcate, timpul fiind prea scurt, am petrecut doar câteva ore şi aici – dar ce ore! Nu am intrat în muzee; chiar şi-n catedrale am observat că de la a treia încolo, nu prea mai fac diferenţa. Ne-am mulţumit să ne pozăm în faţa Turnului de 83 de metri înălţime, aşa-zisul Beffroi, să ne plimbăm prin Piaţa Markt, dar mai ales să intrăm aproape cu sfinţenie în toate ciocolateriile din oraş. Şi sunt imens de multe, Bruges-ul fiind oraşul cu cea mai mare concentraţie de ciocolaterii din Europa. De altfel, aici are loc în luna noiembrie un festival al ciocolatei unde aveţi ocazia să-i vedeţi şi să gustaţi din arta celor mai mari artizani ai ciocolatei belgiene. Revenind la noi, reţeta noastră pentru a descoperi un oraş ca acesta a fost o plimbare, fără rost, pe străzi, atârnat musai la o terasă sau un local drăguţ (aici am găsit un Irish Pub construit ca un castel, cu fel de fel de scări, cotloane şi ascunzişuri), lăsat copilul să-şi aleagă câte ceva printre munţii de bomboane şi, pentru că vorbim de aşa zisa Veneţie a Nordului, am adăugat şi o plimbare pe canale care ne-a permis să vedem şi faţa nevăzută a oraşului, adică cea dinspre apă şi care mi-a atras admiraţia infantei după ce am reuşit să trag o lebădă de coadă într-o tentativă eşuată de a o mângâia.
După Bruges, nu va urma nici Anvers, cum probabil s-ar fi impus, și nici Bruxelles – ăsta e mai încolo –, şi nici o vizită în Valonia care să-mi gâdile orgoliul francofon. Ci o super zi petrecută într-un super parc pentru copii. Detalii mâine. Și nu, nu e vorba despre Mini Europe.
marți, 9 septembrie 2014
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
La multi ani, Ana!
daaa, la Bruges tre' sa ajungem si noi candva...
Vreau doar sa spun ca...mamaaaaa, cat seaman Ana cu tine!!! :)
(profana de mine, acum va vad prima oara intr-o poza..ori am ratat alte postari cu poze impreuna, ori n-ati avut..)
Si mai spun ceva: Bruges, Bruges, Bruges :)))
Noi stam de ceva timp in Belgia, la Ghent am fost de cateva ori si niciodata nu am vorbit altceva decat franceza...cu toata lumea! Cine stie, poate domnul chelner avea o problema...Pairi Daiza este locul nostru preferat si Brugges este un vis de ciocolata! Ma bucur ca v-a placut in Belgia!
Andreea
Știu și eu, Andreea, o fi fost vreun flamand înfocat:)
Trimiteți un comentariu