Imaginaţi-vă că, într-o zi, copilul vostru se întoarce de la şcoală plin de vânătăi. Suspect de multe. Care este primul gând care vă trece prin cap? Că s-a bătut cu cineva. Că vreun coleg l-a împins. Că s-a lovit. Imaginaţi-vă apoi că vânătăile nu trec. Şi că niciun coleg nu s-a atins de el. Vă duceţi la medic, deşi mai fuseserăţi cu vreo două săptămâni în urmă pentru nişte analize şi totul părea în regulă. Imaginaţi-vă că medicul v-a privit cu milă din spatele ochelarilor şi v-a trimis cu copilul la Fundeni. Şi de atunci sunteţi acolo.

Gata. Stop joc. Beţi un pahar cu apă, scuturaţi-vă de gândul cel rău. Priviţi-vă copilul sau copiii. Sunt bine, nu? Se joacă sau dorm sau se uită la desene sau se ceartă şi nu vor să-şi facă temele. Nu contează. Sunt sănătoşi. Dar imaginaţi-vă că în timpul ăsta, în tot timpul ăsta, Sami stă într-un pat de spital. Povestea lui o găsiţi aici. Sami are leucemie. Şi doar doisprezece ani. Şi doar un părinte, pe mamă, pe Manuela, pentru că celălalt a dispărut demult şi dus a fost. Şi mama are doar un apartament pe care-l plăteşte la bancă şi care nu se poate vinde. Şi un salariu de bugetar.Şi doar un copil. Pe el, pe Sami.

Dar Sami are şanse. Iar şansele lui costă 40.000 euro. Cam asta ar fi suma de care acest copil  ar avea nevoie pentru a putea să-şi permită un drum şi o internare într-un centru de tratament din străinătate, alături de mamă. Costurile tratamentului propriu-zis ar trebui să fie acoperite de Casa de asigurări, în baza celebrului formular E112 pe care are tot dreptul să-l obţină având in vedere diagnosticul: leucemie promielocitară acută de tip M3. Deocamdată nu a obţinut transferul. Mama lui se luptă însă cu toţi monştrii ca să-l obţină. Şi sunt mulţi. Dar am vorbit cu ea şi nu se lasă. Pentru că toată lumea ştie, inclusiv medicii de la Fundeni, că şansa lui Sami e într-o clinică din străinătate şi doar acolo.

Asta este povestea lui Sami. Atât despre băieţelul acesta şi boala lui cea cruntă. Imaginaţi-vă acum că fiecare dintre noi am da vreo 4 lei. Atât. O ciocolată mai puţin  de pus în ghetuţe de Moş Nicolae. Şi imaginaţi-vă că fiecare dintre noi am spune povestea mai departe în jurul nostru. Şi că ne-am strânge zeci de mii de oameni care am da fiecare câte un bănuţ şi la sfârşit un copil ar trăi. Imaginaţi-vă ce frumos ar fi! Şi ce simplu. Dacă v-aş spune să-i dăruiţi lui Sami o ciocolată, aţi face-o, nu? Din păcate, el nu mai are voie să mănânce ciocolată. Şi oricum nu prea mai reuşeşte să mănânce. Nu se simte prea bine. Dar puteţi să i-o dăruiţi în cont. Puteţi să-i dăruiţi şi mai multe, dar chiar şi o pătrăţică e suficient.

Iar dacă nu aveţi cum să ajutaţi cu preţul unei ciocolate, poate ajutaţi cu sfaturi. Manuela e singură la spital, cu Sami. O are doar pe bunica pe post de ajutor. Aşa că orice idee, persoană de contact, informaţie, orice uşă pe care cineva dintre noi i-ar putea-o deschide, e binevenită. Aveţi aici datele ei de contact.

Imaginaţi-vă acum că diseară, copiii voştri vă vor întreba de ce le-aţi cumpărat o ciocolată mai puţin. Iar voi, o să-i luaţi în braţe, o să-i strângeţi tare de tot şi o să le povestiţi despre Sami şi despre mâna de ajutor întinsă. Şi imaginaţi-vă ce mândri vor fi de voi!