Sigur, nu mai e mică și ușor manevrabilă, nici ușor de luat în brațe, nu-ți mai vine să o mănânci când stâlcește cuvintele (ba dimpotrivă, acum te uiți pătrat la orice dezacord pe care i-l corectezi cu o ridicătură de sprânceană), dar acum ai parte de acea complicitate mamă-fiică la care ai visat în toate nopțile nedormite de început de viață, te bucuri de toate discuțiile pe care ți le imaginai când era doar un ghemotoc umblător, te distrezi când îi vezi privirile fugind după vreun blond pe bicicletă și mai ales, începi să petreci timp ca fetele.

Vineri seară am ieșit doar noi două și tot Bucureștiul să vedem luminițele. După vreo trei ore de stat în parc cu prietenii – ai ei, fiindcă ai tăi nu mai există decât dacă au copii care să se înțeleagă cu ai tăi – am decis să fugim în centru să vedem și noi capitala by light. Și am lălăit-o pe străzi până spre unsprezece seara, căscând gura, înaintând cu greu, urcând-o pe stâlpi să vadă mai bine, dar mai ales oferindu-i bucuria aia de copil mare care iese vineri noaptea în oraș. Și pentru că peste o lună va avea prima ei aniversare cu două cifre și pentru că deja fac exerciții de auto-convingere că am copil mare și din ce în ce mai independent, am decis ca sâmbătă, la amiază, să o scot la un brunch în Centrul Vechi. Partea bună cu fetele este că dacă vrei să le faci fericite, le scoți în oraș. Cred că e ceva în ADN-ul nostru care ne face să ni se lăbărțeze gura într-un zâmbet tâmp ori de câte ori cineva ne invită la o masă și două scaune care nu sunt proprietate personală. Sigur, ulterior, la asta trebuie să se adauge și o raită prin magazine, dar la zece ani, simplul cuvânt „restaurant” face minuni. Și pentru că tocmai îmi povestise cineva de Van Gogh Cafe, am zis să vedem și noi cu ce se mănâncă treaba pe acolo. Și țin să vă spun că acolo se mănâncă foarte bine.

Prima surpriză a fost sa descopăr că cei mici până-n zece ani mănâncă gratis sâmbăta și duminica, dintr-un meniu care le este destinat (deci luna asta care ne-a rămas până la 10 ani mă mut acolo). Ați înțeles? No money. Deloc! Ana și-a ales un hamburger home-made cu cartofi wedgies; carnea era foarte bună, tocată suficient de mare ca să nu rezulte o pastă oribilă, pusă la grătar, cu roșii, castraveți murați și niște sos remoulade . Eu mi-am luat așa numita Capră à la Cluj care, în pofida unui nume ce te trimitea cu gândul la ceva destul de simplist, s-a dovedit o salata excelentă de dovlecei la grătar, pe un pat de salată, cu brânză și sos de muștar. Deși terasa era plină, am așteptat relativ puțin – dar suficient cât să arunc un ochi și prin farfuriile și pe mesele celor din jur, unde am văzut niște omlete meseriașe, pahare generoase cu caffé latte și niște paste ce arătau foarte promițător.

Dar piesa de rezistență abia acum vine. Și se numește appeltaart. Frățioare, este mai presus chiar și decât apfelstrudel-ul cu sos de vanilie de l-am mâncat prin Austria profundă! Imaginați-vă o plăcințică adusă într-o formă rotundă de tartă, de dimensiuni generoase, cu un aluat ce ținea în pliurile lui bucățele de mere călite, date prin scorțișoară și presărate cu stafide, și purtând pe deasupra o cupă de înghețată de vanilie. Să vă spun doar atât: Ana i-a cerut chelnerului, Alex, să o ducă la bucătărie să-i strângă mâna lui Florin, care se pare că a fost azi responsabil de minunea de pe masa noastră. Eu mi-am luat așa numita Lemon Cheese Cake, o bucățoaie de tartă cu aluat crocant și brânză cremoasă cu parfum de lămâie, acoperită cu felii subțiri de portocală confiată. Foarte bună, dar parcă tot plăcinta Anei era mai bună. Din păcate, nici unul din cele două deserturi nu figurează în meniul pentru copii. Dar, chiar și așa, am dat 45 de lei și am mâncat două persoane un fel principal, un desert, plus un suc de portocale, moca, pentru copil.

În plus, există în interior un spațiu generos pentru nefumători, iar personalul este de nota zece. În sfârșit am dat peste niște chelneri zâmbitori și simpatici, fără să te perie inutil sau să-ți zâmbească forțat, glumind cu oamenii, vorbind normal cu copilul, venind când îi chemi și lăsându-te în pace când e cazul.


Și pentru a face lucrurile și mai frumoase, am aterizat ulterior în Cișmigiu, care pot spune cu mâna pe inimă că arată foarte bine. Serios! E chiar un parc foarte îngrijit, cu o explozie de lalele și de nu-mă-uita și cu un loc civilizat pentru câini, unde Ana a petrecut o oră jucându-se cu o potaie simpatică, ieșită la aer cu stăpâna.

Cam asta este treaba cu fetele de zece ani. Acum vă las, că ne pregătim de vizită. Adică mergem la prietena ei, în vizită. Că a mea... în fine, la zece ani, dacă nu e a ei, ci a mea, încă se mai supără și plânge.