Printre satisfacţiile meseriei mele se numără şi faptul că ajung să vorbesc cu fel de fel de oameni, să aflu fel de fel de păreri şi să învăţ fel de fel de lucruri. Iar unul din avantajele de a avea blog este că am unde să vi le spun şi vouă.

Am terminat zilele trecute o anchetă despre relaţiile dintre părinţi şi copii privite din perspectiva presiunii la care sunt supuşi cei mici de către familii şi şcoală în speranţa unui viitor mai frumos şi luminos. Am cunoscut cu aceasta ocazie nişte copii minunaţi, am stat de vorbă şi cu o profesoară extraordinară dintr-un liceu şi chiar şi cu câţiva părinţi. Fără să vreau să intru în dezbateri şi polemici, o să vă spun doar că personal, mă consider foarte câştigată în urma acestei munci pentru că am aflat în sfârşit şi păreri de la sursă nu numai de la specialişti în parenting şi psihologie. Şi da, din păcate, sunt şi păreri care, chiar dacă nu contrazic, măcar ridică mici semne de întrebare, asupra tendinţelor actuale de educaţie şi asupra a ceea ce-şi doresc cu adevărat copiii.

M-am gândit să grupez răspunsurile în funcţie de întrebările pe care le-am adresat, să vă invit să le citiţi şi poate dezbatem după aceea. Deşi cunosc numele tuturor protagoniştilor, nu o să le fac publice pentru că nu vreau să-i expun mai mult decât e necesar.Precizez că jumătate dintre copii sunt la liceu, jumătate la o clasă de colegiu din cadrul aceluiaşi liceu.


Cum este relaţia cu părinţii tăi?

Băiat, 17 ani: Ai mei mă susţin întotdeauna şi le mulţumesc pentru că mi-au fost alături şi m-au ajutat să-mi dezvolt un mod de gândire, să nu las lucrurile neterminate, să muncesc constant pentru a-mi atinge obiectivele.

Băiat, 17 ani:  Sunt foarte bun prieten cu ai mei. Nu aş schimba nimic în relaţia noastră pentru că sunt fericit cu familia mea. Sunt înţelegători, fără să fie delăsători; mă lasă să fac ce vreau, dar îmi prezintă întotdeauna consecinţele. Dacă părinţii trag de noi prea tare sau dimpotrivă, nu se bagă deloc, atunci ori facem tâmpenii ca să le atragem atenţia, ori decidem singuri fără să mai ţinem cont de ce e bine sau de ce vor ei. Mie îmi place să mă ghidez după ei şi cred că şi la patruzeci de ani mi-aş dori să fie acolo să le mai pot cere sfatul.

Fată, 15 ani: Sunt prietenă cu ai mei, mai ales cu mama căreia îi pot spune totul. Mi se pare important ca părinţii să vorbească cu copiii şi despre altceva decât despre şcoală. Să-i întrebe pur şi simplu ce mai fac, cum o mai duc şi dupa aia să se intereseze de note.

Fată, 16 ani: Acum mă înţeleg bine, dar în clasa a VII-a a fost groaznic. Ne certam mult şi des, mai ales cu mama. Pe mine atunci m-a apucat criza de adolescenţă, cam devreme, ştiu, dar aşa a fost să fie şi atunci am declarat că vreau să fiu lăsată-n pace să-mi trăiesc viaţa cum aleg eu. Acum e ok, cu mama mă înţeleg chiar bine. Şi-i mulţumesc că nu m-a lăsat în pace când i-am cerut-o pentru că dacă ar fi făcut-o, sigur nu aş mai fi fost persoana de astăzi.

Fată, 13 ani: Am o relaţie foarte bună cu părinţii mei şi vreau să vă spun că singurul lucru de care mi-e frică în relaţia cu ei ar fi să-i dezamăgesc.

Băiat, 12 ani: Cred că ai mei mi-au trasat deja viitorul de la început la sfârşit. Ei decid totul şi chiar şi când zic că se consultă cu mine, ştiţi cum o fac? Mă întreabă, de exemplu: vrei ciorbă sau supă? Şi eu zic supă. Ba nu, o să mănânci ciorbă! Şi gata, ei cică m-au întrebat!


Ce zic copiii despre presiunea la care sunt supuşi de multe ori de părinţi ca să obţină rezultate bune la şcoală

Băiat, 17 ani: Ai mei mi-au arătat mai multe oportunităţi în funcţie de ce ştiau că-mi place: spre informatică, matematică, ştiinţe ale naturii şi într-un final eu am ales liceul ăsta. Acum, uitându-mă în urmă, ştiu că au pus presiune pe mine, dar le mulţumesc. Fără ei nu aş fi reuşit. I-aş ruga însă să se oprească acum căci sunt destul de stresat şi fără ei în perspectiva Bac-ului şi examenului la facultate.

Fată, 16 ani: Ai mei au pus extrem de multă presiune pe mine în şcoala generală. Abia acum pot să le mulţumesc pentru asta căci am ajuns la liceul unde îmi doream. Dar la momentul respectiv, a fost greu. Toată ziua învăţam.

Fată, 13 ani: Ai mei aşteaptă de la mine destul de mult, dar asta pentru că eu chiar ştiu că pot. Singură îmi ridic standardele. Părinţii  încearcă uneori să mă tempereze, dar eu chiar vreau să reuşesc să intru la un liceu bun.

Fată, 13 ani: Părinţii mei cer mult de la mine pentru că dacă tot am reuşit să iau examenul şi să intru la un colegiu bun, măcar să reuşesc şi pe mai departe la acelaşi liceu


Dacă ai putea, ai avea ceva să le reproşezi părinţilor tăi?

Băiat,17 ani: Orice aş avea de reproşat sau de schimbat, nu merită. Tot ce aş putea obţine ar fi să mă simt eu mai bine fără însă să mă ajute în viaţă. Ştiţi, odată m-am certat cu părinţii şi de supărare au decis ca două săptămâni să mă lase în pace şi să nu-mi mai spună deloc ce să fac şi ce nu. Nimic. M-am simţit pierdut cu totul. A fost groaznic pentru că habar nu aveam ce să aleg.

Fată, 16 ani,: Mi-ar plăcea să petreacă mai mult timp cu mine. Pentru că sunt lucruri pe care simt nevoia să le discut cu ei şi de multe ori nu pot pentru că ori sunt ei ocupaţi, ori eu am prea multe lecţii. Şcoala asta îmi ocupă prea mult din viaţă.

Fată, 16 ani: Mă enervează că toţi adulţii ne spun că suntem la vârsta când viaţa noastră trebuie să fie învăţatul. Nu e corect!

Fată, 15 ani: Mă supără un pic tata care mă lasă să fac ce vreau pentru că aşa crede el că o să-mi fie mai aproape. Eu însă am nevoie de cineva cu care să vorbesc. Aşa că, chiar dacă tata vrea să fie cool, eu o prefer pe mama care îmi dă şi sfaturi.

Fată, 16 ani: Aş vrea mai multă libertate. Aş vrea să am anumite experienţe legate de vârsta mea, dar de multe ori nu mă lasă. Şi atunci, intervine refugiul pe net sau chiar minciuna. Mă rog, urăsc să-i mint, aşa că de multe ori prefer să nu zic nimic. Îi văd că se enervează şi după aia le trece.

Înainte să dau cuvântul şi profesorilor, aş vrea să vă spun că a existat un aspect care pe mine m-a uimit. Copiii şi aici mă refer la cei până-n 14 ani au devenit mult mai stresaţi decât adolescenţii. Pentru că nu cred sincer că s-a întors lumea cu fundul complet în sus în ultimii zeci de ani, explicaţia ar fi sistemul şcolar. Şi mai exact goana după note încă necesară pentru a ajunge la un liceu bun care rămâne primordial în alegerea unui parcurs educaţional cu potenţial succes.

Ce spun profesorii:

1. despre sistem:

D.M: Sistemul e cel care pun presiune, nu neapărat părinţii. Părinţii se pliază şi intră în joc. Am văzut părinţi deformaţi de sistemul ăsta care pune atâta accent pe note şi care pretind şi pretind de la bietul copil. Am avut un elev care după ce a luat un şapte a ameninţat că se aruncă de la etaj de frica de a merge acasă.

2. despre părinţi

D.M: Se întâmplă să am părinţi care să vină la şedinţă şi să mă întrebe doar atât: ce părere aveţi despre copilul meu? Pentru mine, ăsta este un părinte cu adevărat responsabil care vrea să pună laolaltă ce ştie el despre copilul lui cu ceea ce am aflat eu, cu ceea ce află eventual şi de la prietenii şi colegii copilului pentru ca să-şi poată face o părere realistă. Ăsta este genul de părinte pe care un profesor ar trebui să-l aprecieze: un părinte care vrea să contribuie la dezvoltarea copilului şi nu unul care îi trasează drumul în viaţă.

3. despre copii

D.M: Constat la copiii din ziua de azi o foarte proastă igienă a timpului. Nu ştiu să-şi facă un program şi să se ţină de el. Pe de altă parte, dacă este să vorbim de copii, ei se schimbă de la o generaţie la alta. Cei mari, de liceu, sunt foarte sociabili şi solidari. Au nevoie unul de altul pentru a se simţi bine. În plus sunt foarte curioşi. Mai multe probleme am însă cu cei mici. Cu riscul de a supăra, cred că părinţii din actuala generaţie, au mici probleme de creştere a copiilor. De exemplu, mă confrunt la şcoală cu o generaţie care consideră că i se permite totul. Din ce în ce mai mulţi copii nu au răbdare să asculte, să stea jos, vor să vorbească toţi în acelaşi timp şi într-o clasă de 37 de elevi nu poţi lăsa un copil, chiar şi foarte deştept, să spună ce doreşte el. Pentru că toţi doresc deodată. Am văzut părinţi care nu le refuză nimic copiilor. Şi am văzut copii recompensaţi pentru că fac ceea ce e normal să facă. Şi acest comportament nu este lipsit de consecinţe.

Ce spun părinţii:

I.M, tată de elev: Nu cred că în ziua de astăzi poţi, ca părinte care se interesează de şcoală şi de viitor, să stai pur şi simplu deoparte şi să laşi lucrurile să se întâmple. Dar ce pot să spun este că şi noi, părinţii, suntem de vină. Să zicem că avem o clasă de colegiu unde media de admitere a fost în jur de 9. Aşadar, nivelul e oricum foarte sus. Părinţii se apucă şi pun meditaţii ca cel mic să facă faţă cu brio concurenţei din clasă. Automat nivelul clasei creşte şi profesorul, dacă vede pe aşa, ridică şi el ştacheta. Moment în care cel care nu făcea până atunci meditaţii se vede ori constrâns să facă şi el, ori pur şi simplu rămâne în urmă. Copilul meu nu mai are timp de nimic.

A.T, mamă elev: Am decis să-i propun copilului meu să intre dintr-a V-a la un colegiu. Motivele au fost altele decât performanţele şcolare propriu-zise. În primul rând programul de dimineaţă şi faptul că aşa îşi putea continua orele de sport. Apoi, ştiam că nivelul clasei va fi sus şi că el va face faţă. Dar şi mai mult, m-am gândit că odată integrat într-o şcoală foarte bună, cu profesori buni, cu colegi deştepţi şi muncitori, va ajunge să se responsabilizeze şi să devină independent, sigur pe el, astfel încât să nu mai aibă nevoie de mine. Să nu mai fie nevoie să fac teme cu el, să-l controlez, să-i tot cer şi pretind că dacă nu e suficient, că dacă nu a înţeles, etc. Într-o astfel de clasă cu un nivel ridicat, aceste probleme dispar şi rămâne una singură: e fericit? face faţă? Dacă da, a meritat efortul.

A.R, mamă de licean: Eu cred că în sinea noastră toţi ne dorim copiii şefi de promoţie, doctori, ingineri sau orice altceva care le-ar asigura un viitor frumos. Nu cred în cei care spun că şcoala nu contează şi copilul trebuie lăsat să se descurce cum crede el. Mi se pare însă aiurea să tragi de copil dacă vezi că el nu poate. Mi-aş fi dorit să existe o consiliere profesională şi vocaţională în şcoli care să-i ajute pe copii. Pe mine acum, mai mult decât şcoala, mă sperie însă adolescenţa. De fapt, nu vârsta în sine, ci anturajul care e mai puternic decât mine. Eu sincer cred că un părinte care acordă prea multă libertate unui copil riscă până la urmă să-i facă mai mult rău decât bine.

Aşadar, ce facem doamnelor şi domnilor cu copiii ăştia? Şi mai ales, ce facem cu sistemul că până la urmă se pare că toată lumea îl arată cu degetul şi spune: nu e bun!